Părţi de suflet...

Petale de cireşi în floare se lasă  în alunecare blândă pe obraji...petale de suflet se reunesc încetişor de prin toate  altundeva-urile în care au călătorit, de prin toate sufletele în care s-au adăpostit.

 În adierea cu miros pur de floare albă, irepetabilă, bucăţi mai  mici sau mai mari de suflet alb se întorc acasă, într-un alai parfumat, senin şi vesel. Le ascult sporovăiala zglobie şi recunosc doruri mai vechi, sentimente împrumutate sau dăruite, recunosc impulsuri şi chemări din alte vieţi: sufletul îndrăgostit şi sufletul de gitan liber, sufletul de ermit şi cel de sufletul petrecerii, actorul inspirat şi clovnul cu inima tristă, cavalerul şi hoţul de rând, nobilul şi cerşetorul, poetul urmărit de muză şi savantul riguros, vindecătorul, amorezul, gheişa, samuraiul, regele, vraciul, savantul, plugarul.... părţile colorate diferit se întorc vindecate, albe, diafane, în sufletul din care au plecat cândva, dinainte de atingerea razei de stea. 

Petale catifelate de cireşi în floare cad pe obrajii rotunzi, petale, pene, raze de suflet alb revin în sufletul dintâi... totul e tot, şi totul e în tot. 

Sufletul, el ştie...

Fiecare întâlnire este o  aventură ce te invită să o trăieşti, fiecare relaţie este un prilej de descoperire şi rotunjire. Orice întâmplare aduce cu ea dezvăluiri şi semne pentru parcursul viitor. 

Referitor la oameni, nici ei nu scapă de ambiguu în prezenţa lor alături de alţi oameni, chiar şi în prezenţa lor cu ei înşişi. 

Se întâmplă uneori ca oamenii să transmită mesaje înşelătoare către ceilalţi semeni, să spună şi să creadă chiar lucruri pe care nu le simt cu adevărat ci le-au împrumutat sub influenţa altora, le-au crezut ca adevărate pentru ei fiind asociate cu nişte emoţii care le dădeau şi mai mult iluzia adevărului. Sufletul însă, el ştie singurul ce e adevărat şi îşi creează relaţiile lui cu alte suflete. El ştie ceea ce are nevoie omul în care stă, el vede o altă perspectivă pe care mintea omului o ignoră, şi atunci, pentru că sufletul este însăşi viaţa din interior, îşi creează legăturile sale cu sufletele de care are nevoie, şi ignoră mintea ce, bezmetică se ia după uzanţe. Sufletul e din altă sferă de fiinţare şi de aceea el poate cuprinde neînţelesul şi de multe ori recunoaşte ceea ce e de folos sau nu. Aşa că, în lumea din suflet, fiecare dintre noi avem un drum din pomi înfloriţi prin care păşim de-a lungul vieţii şi în care suntem cei deplini, cei întregi, cei alături de cei meniţi. În lumea din suflet ştim că oamenii au multe de învăţat până vor înţelege, până vor accepta  alte perspective, sau că poate

să treacă şi viaţa întreagă până să  înţeleagă...  de aceea sufletul ne duce spre împlinirea menirii noastre, nelăsându-ne să ne prăbuşim, să cădem pe drum în urma trădărilor, sau lipsei de francheţe, sau când nu suntem onoraţi aşa cum se cuvine de alţi oameni. Chiar şi atunci, sufletul are modul lui frumos de a comunica şi de a transmite acelor suflete pe care mintea le consideră josnice, că sunt acceptate, iertate şi sprijinite în drumul lor spre desăvârşire. 

Sufletul, el ştie.... şi e de ajuns. :)

Şi pentru că trebuia să se manifeste...

La început erau toate în suflet sau în spirit, acolo în interior.

  Cum se întâmpla ceva, încet, încet înţelegeam că stările, trăirile, sentimentele cele mai intime erau în prezenţa sau absenţa cuiva fără însă ca acela să ştie despre ele. Aşa că în timp am început să le  descriu sau să  le transmit prin imagini spuse ori gesturi, ori încărcături de glas, de privire sau prin simpla apropiere fizică. 

La un moment dat am aflat că un om poate simţi singur sau poate simţi prin altcineva şi că  făcusem  vreo câţiva oameni să simtă cum e să fii fericit, sau trist, sau în pace. 

La un alt moment dat am intuit sentimente pe care  doream să le cunosc şi nu aflasem prilejul să le las să se manifeste deplin în mine. Sentimentul matern, sentimentul de linişte interioară, sentimentul că aparţin cuiva, sentimentul că nu mai e cazul să aparţin cuiva anume pentru că sunt atât de vastă încât nu pot fi cuprinsă în ceva, sentimentul că iubesc dincolo de barierele interioare, sentimentul că accept ce trăiesc aşa cum este, sentimentul că  pot renunţa la orice împotrivire în prezenţa cuiva, sentimentul că pot purta povara altuia cu bucurie, sentimentul că ştiu să trec prin furtună cu calm, trăirea miracolului divin înfăptuit continuu şi încă multe altele. 

Şi pentru că toate aceste trăiri trebuia să se manifeste ai apărut în viaţa mea. 

Higher than that..

.Doar tu îţi cunoşti trăirile şi simţirea şi dorul, doar tu ştii cum e când ceva te trage cu forţă după sine ...mergi un timp purtat de un sentiment puternic, de o insufleţire anume ..eşti atras de cineva, de un alt suflet şi mergi cu el o vreme ... simţi apoi  că e ceva nelămurit acolo, ceva ce nu e limpede, ori ceva impur dar continui până când suferinţa devine evidenţa încetării drumului spre acel sens...şi  te opreşti ...

Te retragi sau te supui acceptării ..accepţi conştient că în acea direcţie paşii tăi nu mai au amprenta pe drum, te opreşti când înţelegi că sufletul tău nu a mers mai departe pe acea cale...stai o vreme în acea stare de suspendare până când o altă evidenţă se conturează... într-un moment anume, la un semn invizibil simţurilor tale, înţelegi că eşti întotdeauna la o anume distanţă în urma sufletului tău... el e cel care porneşte întâi într-un anume sens şi apoi îl urmezi tu, cu trupul tău pământesc, cu viaţa ta umană şi cu toate acareturile tale terestre. 

La o anume clipă simţi  atracţia , magnetismul exercitat de această fiinţare a parcurgerii căii pe care sufletul tău se află deja. Atunci e ca şi cum ceea ce e material în jur nu mai are vreo putere asupra ta şi de fiecare dată când mai faci un pas înainte pe drumul deschis  simţi o beatitudine cu neputinţă de explicat, e ca şi cum în interiorul corpului tău de carne se întâmplă îmbrăţişări depline, şi săruturi pasionale, şi extazuri explozive. E o atracţie căreia nu i te poţi opune, e calea spre înăuntrul tău despre care auziseşi ori citiseşi, despre care credeai că ştii câte ceva şi înţelegi că e ceva ce nu se poate trăi decât la nivel intim sacru, ceva ce nu poate fi povestit dar poate fi împărtăşit doar la nivel de conştiinţă în limbajul picăturilor de lumină din luceafăr, ori din soare ori atomilor din praful cosmic. E o anume aventură care te duce până la a şti şi a înţelege că nu pieri niciodată, că eşti atât de vast şi de extins ca tot ceea ce există deja, că eşti necuprinsul, nemărginitul, nemuritorul şi nesfârşitul...eşti iubirea însăşi. 

Carrefour

Pe 20 martie se împlinesc şase ani de când există acest blog. Clipei inspirate din iubire care a făcut să fie posibilă materializarea lui  şi acelora care sunt meniţi să le fie adresată  această postare, le dedic gândul meu de acum:

E o scară anume pe care te trezeşti deodată, în viaţă fiind. Când pui piciorul pe una din trepte şi stai aşa un timp începi să simţi...apoi să vezi şi să auzi...îi vezi pe ceilalţi, la un moment dat îi şi auzi cu adevărat şi apoi îi simţi... există o scară, în viaţă fiind şi există o treaptă în care îţi laşi inima să cânte ... pur şi simplu îi dai un ton inspirat de legea divină a muzicii şi o laşi să răsune în tine, în afara ta, în veacurile prin care ai trecut suferind, iubind, muncind, trăind...pe acea treaptă, acolo, asişti la renaşterea sevei tale, la schimbarea din rărunchii neamului tău până la clipa prezentă, până la acumul în care te afli. Îţi plângi atunci toate stângăciile faţă de tine însuţi, faţă de firea esenţei tale, plângi, plângi, plângi...apoi simţi cum vălul se destramă şi cum o pace senină te inundă şi seva cea nouă pătrunde în fiecare celulă, în fiecare trăire, în toată fiinţa din neamul tău ... simţi că eşti mai puternic, mai viguros, plin de viaţa cea nouă, cu o vitalitate de demiurg.

Apoi, la un răstimp, pe o altă treaptă anume, simţi tot mai mult valurile iubirii cum trec prin tine, cum vin din tine sau cum te străbat. Eşti atât de plin de fluxul acesta încât alţi oameni simt reazemul, forţa, izvorul limpede ce te străbate şi te caută. Atunci, în viaţă fiind, ai şansa de a deveni Prometeu... ştii că şi ei pot face ceea ce ai parcurs tu, ştii că tot ce ai dobândit până acum   nu e doar pentru tine şi încet, delicat, le mai ridici câte o povară de pe umerii aplecaţi, le mai porţi o tristeţe, le mai cari o desagă. O faci pentru că acum ştii că iubeşti divin, pentru că într-un moment de cer deschis ai putut să le auzi cântecul inimii şi te-a durut mai mult decât ai fi putut imagina şi mai ales pentru că ai înţeles că poţi să o faci, pentru că iubeşti.

"Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel Legea lui Christos".

Au revoir

Urmează o altă vreme în care vă las să recitiţi ce am postat până acum  căci  doresc să  iau o pauză de scris pe blog , voi reveni.

Acorduri-1-Rachmaninoff

Instrumente suntem în muzica vieţii... melodia dinăuntrul nostru răsare când apăsările uşoare sau mai puternice ale vieţii ne animă clapele, ori corzile...suntem piane, ori viori ce ne alăturăm pentru o simfonie, un concert sau un gingaş menuet. Suntem însoţitori uneori, acompaniind momentele  de solo ale altcuiva, pentru a fi la rândul nostru apoi acompaniaţi.

Cântecul nostru, aparent singular răsună în imensa cupolă universală, alcătuit din notele pe care le creăm fiecare trăindu-le, intrând în momente sau lăsându-le să ne străbată... Suntem alegro o vreme, apoi moderato ne curtează până când  descoperim inefabilul extaz din adagio ce ne înalţă spre un alt alegro superior celui dintâi.

Cântece suntem în simfonia vieţii, şi ne căutăm tempo-ul potrivit până când, după şlefuiri şi disonanţe bizare ne armonizăm liniile cu cântecul altor suflete şi sporim în armonia fiecărui tempo colectiv.

Un pian frumos,   o vioară inimoasă  se întâlnesc în ritmul unui concert adeseori creat pentru un singur solist principal, pentru că ceea  ce creează este menit să  bucure   sufletele celor  care ascultă în orice timp acest concert.

Gândul de week-end-115

Adeseori lucrurile au un mod al lor propriu de a se rezolva, ceea ce contează este însă felul cum ne purtăm  unii cu  alţii în interacţiunile spre rezolvări şi împliniri. mai ales atunci când nu comunicăm direct.

Bieuri

Obişnuiam să iubesc până la fără respirarea ....
Viaţa îmi trimitea iubiţi distanţi şi reci,
 pentru care eram un punct spre finalul din priorităţi,

Obişnuiam să cred că dreptatea e la mine, că ceilalţi se înşeală,
În juru-mi aveam oameni inflexibili ce nu acceptau vreun alt punct de vedere,

Obişnuiam să visez departe, să uit de imediat şi concret,
Mă căutau ades  oameni ce trăiau prin iluzii şi îmi cereau  sfat, repetat

Obişnuiam să nu mă ascult, să nu mă iau în seamă, să mă risipesc în trăiri
 suferinţe şi drame, neîmpliniri,
 Aveam alături oameni ce nu mă vedeau,

Obişnuiam să cred că  e mai important celălalt, a fi susţinut, încurajat, vindecat,
 Trăiam prea  mult singură  momente de  înfrângeri


Obişnuiam să mă retrag, să tac, să caut însingurarea
 tot mai mult mă solicitau, mă căutau, îmi vorbeau...

Obişnuiam să nu-mi preţuiesc viaţa, nici minunea de-a mă fi născut
 mulţi dintre oamenii dragi mă refuzau, mă ignorau, dispăreau.

Ca urmare le- am schimbat, acele obiceiuri toate
Obişnuiesc să mă întorc la viaţă şi să fac pace.

Gândul de week-end-114

În faţa eşecului adoptăm diferite atitudini: e o vreme când vedem doar eroarea celuilalt, ajungem apoi la momentul când ne asumăm în totalitate efectul şi iată şi  etapa în care înţelegem că fiecare dintre cei implicaţi a făcut exact ce a crezut mai bun pentru momentul acela, pentru pregătirea lui şi nivelul de înţelegere. De atunci încolo trăim mult mai liberi.

O altfel de privire-58- Inima ta...

Inima ta, inima mea, inima... uităm adeseori de ea şi urmăm cutume, reguli, şabloane crezând că în felul acesta ne aşezăm mai bine în matcă, în albia fluxului social. Dar doare, apasă, e a nepotrivirea şi a stranietatea, a  suprem absurdul. 

Când privim din nou prin fereastra inimii, când nu mai vrem cu tot dinadinsul să impunem rezolvarea noastră ci ne lăsăm în fluxul deja continuu al vieţii noastre, când înţelegem că el  este chiar fluviul inimii noastre  căruia ne-am împotrivit mult prea ades, când îi ascultăm susurul şi îl recunoaştem, atunci abia ne găsim liniştea împlinirii în albia firească. 

Suntem aceiaşi dar mereu alţii, picături din curgerea perpetuă, stropi trecuţi prin tranformări  diverse:  suntem  vapori de aer călătorind  prin vastul cer,  picături de  lichid ori fulgi miraculoşi sau molecule de gheaţă solidă. Uneori se întâmplă ca să avem alături particule aflate în altă stare şi găsim vapori de apă fiartă lângă fulgi mari de zăpadă, aşchii de gheaţă alături de stropi rotunzi de ploaie năvalnică de vară, ori toate la un loc.

Când ne amintim de inimă, găsim că toate acestea au acelaşi miez, aceeaşi esenţă pusă în altă aparenţă. Şi mai aflăm că orice picătură devine şi vapor, şi fulg şi strop şi aşchie subţire  de gheaţă. 

O altfel de privire-57-Într-o zi...

Într-o zi am să-ţi arăt cum să mă iubeşti,
Prea ades alunecăm iubirii orbecăind,
Repetăm aceleaşi gesturi şi spunem aceleaşi cuvinte,
care  credem că vor să fie auzite...

Într-o zi ai să vrei să-mi mângâi sufletul iar eu
am să-ţi petrec îmbrăţişarea caldă  în jurul inimii mele,
am să îţi conduc paşii  prin tărâmul infinit
până când vei simţi  conturul formelor din fiinţa-mi
Până când aroma din trăirile noastre îţi va fi de-a mirare

Într-o zi am să te las să-ţi înşiri uimirile
şiraguri de perle înnodate în jurul taliei mele...
într-o zi.am să-ţi arăt cum să mă iubeşti
şi vom trăi o altă  zi...

Gândul de week-end -113

Aşa cum o piatră ce cade pe suprafaţa unei ape face multe cercuri concentrice, tot la fel şi omul ce este lăsat să cadă pe apa vieţii, e dator să înceapă cercurile vieţii lui de la locul cel mai aproape de el şi apoi să meargă spre exterior mai departe.

miercurea fără cuvinte-34

apa

carmen

Gândul de week-end -112

Când ai îndoieli, când nu eşti sigur despre un gând, un om, o faptă, o relaţie, caută să vezi ce  roade face; atunci vei şti  ce fel e acela sau aceea care le-a produs.