Gândul de week-end-154

Poți spune liniștit adevărul de fiecare dată; oamenii  vor reține sensul care li se potrivește .

O altfel de privire-106- Gândul răzleț sau regula de trei simplă a vieții

Astăzi am avut una din acele întâlniri care îți bucură sufletul și îți aduc admirație în spirit. După ce m-am desprins din îmbrățișare și ne-am luat rămas bun, în drumul spre casă o voce dinăuntru s-a făcut auzită: ” Ce ciudați sunt oamenii... în fiecare zi ei primesc tot ceea ce își doresc și au nevoie însă în majoritatea cazurilor  nici nu observă, preocupați fiind ca toate acestea să vină dintr-o direcție anume și atunci când nu primesc din acea direcție e ca și cum nu ar fi existat nimic din ce au primit. De fapt ce își doresc oamenii?”

***

Ajunsă acasă o întreb pe fata cea mare  dacă îmi poate răspunde la această întrebare. Se gândi puțin și îmi zise:” Cum vrei să îți explic?” ”Ca să înțeleg, i-am spus” ” Uite, pe înțelesul tău, nu observi, de exemplu, afecțiunea care vine de la cineva pentru că e vorba despre energie; ție îți trebuie să vină spre tine măcar nivelul tău minim sau mai mult.” Am privit-o o clipă uimită... e chiar așa de simplu? Da, e simplu  însă uităm mereu. 

***

Adeseori investim în anumiți oameni sentimente. gesturi, manifestări  pe care le însoțim cu bucățele din sufletul nostru  sau din energia noastră și cum e firesc ceea ce primim nu ne împlinește dacă nu e la fel cu ce am dat... e nevoie de mai mult efort ca să prelucrăm ceea ce ajunge la noi când are o energie inferioară celei la care funcționăm. În mod firesc pornim spre oameni care ne seamănă energetic sau ne sunt superiori și ține de igiena personală să înțelegem care sunt sursele benefice nouă, însă adeseori ne aflăm alături de oameni sau în situații ce sfârșesc prin a ne epuiza în dezechilibrul dintre ceea ce oferim și  ceea ce primim.

"A bon entendeur, salut! "

O altfel de privire-105- Învață-mă să te iubesc!

Abia acum te văd cu adevărat, așa cum stai dreaptă, atârnând spre soare ori spre lună, cu capul sprijinit pe cer...abia acum te văd ...frumusețea, căldura, veselia, șiretlicurile, iuțimea gândului întors fulgerător, conexiunile din idei, pornirile pătimașe, năvala din acțiuni, respingerile, tristețea... abia acum sunt cu tine și vreau să mi te alipesc în îmbrățișarea după care ai tânjit atât... să trăim împreună pacea. Iartă-mă pentru toate trăirile în durere, iartă-mi respingerile, iartă-mi disparițiile, refuzul de a te vedea, te a te alinta, mângâia, alina. Iartă-mă pentru toate clipele când simțeam iritare dacă  una din dorințele tale ajungea la mine, cea atât de  ocupată să aud dorințele tuturor celorlalți. 

Iartă-mă! 

Îți mulțumesc pentru curaj, pentru frumusețea din inimă, pentru senin, îți mulțumesc pentru toate îmbrățișările calde pe care le cereai repetat, pentru felul cum te topeai în  momentele când le primeai... îți mulțumesc pentru felul cum ai știut să mergi  mai departe, cum ai continuat să născocești trucuri ca să ne putem întâlni, îți mulțumesc pentru felul onest cu care ai trecut prin zonele de pustiu și tristețe în care te-am dus surdă la protestele tale, oarbă la  durerile pe care ți le produceam, îți mulțumesc pentru luminozitate, pentru înțelepciune.

Îți mulțumesc!

  Și iată-ne alături,  împreună în sfârșit, după tot acest timp în care am visat, am sperat, am tânjit... iartă-mă, copilă frumoasă!

Arată-mi cum să te iubesc!

O altfel de privire-104-Valențe

Le-am trăit pe rând purtați în balansul dintre ele - plăcerea și durerea. Am mers într-un sens, căutând bucuria, am pornit pe drumul plăcerii până când mișcarea opusă a penduluilui vieții ne-a dus spre aceeași intensitate însă a durerii. Plăcerea lasă amprente fizice ca și durerea și tocmai  de aceea, adeseori  le confundăm, dorind să simțim că prin corpul nostru trece totuși o trăire, că este viu, că nu a devenit piatră. Și rămânem ades în durere în speranța că pendulul va oscila firesc înspre celălalt sens, ori chiar și atunci când nici speranța revenirii la plăcere nu mai există, rămânem  atâta timp cât ne străbat corpul, sufletul, simțurile, felurite  senzații fluide . Până la urmă găsim ceva  „dureros de dulce„  care să ne amorțească suficient o  vreme, un timp, o viață.

***

La un moment dat, într-o clipă anume, ceva din noi se desprinde și înțelege că durerea și plăcerea sunt același chip al dorinței noastre de a ne afilia la ceva, de a ne integra, a ne alipi. Plăcerea este dilatare din contopire, pe când durerea e  restrângerea din deslipire, din desprindere. Când reușim  să vedem din exterior și atât de departe încât să părem invizibili, ori dimpotrivă, să vedem pornind de la noi, până când suntem  totul și fără limite, atunci durerea și plăcerea  nu există cu adevărat; nu mai avem  la ce să ne  alipim  și nici nu putem să ne desprindem  de ceva căci suntem  mereu acolo și totul e acolo, totul e din noi și noi suntem în totul.   

***

Când nu ne mai simțim separați, izolați,  plăcerea și durerea își pierd sensul de a fi.

Gândul de week-end-153

La un moment dat al vieții noastre, ne reamintim legământul pe care l-am făcut cu divinitatea și de atunci trăim sensul în toate. 

Gândul de week-end-152

Vine o vreme când  înțelegi datele problemei și soluția nu îți mai provoacă nici un sentiment de respingere.

Gândul de week-end- 151

             

 Cu mentalitate de cocoș, e inutil să  fii supărat că nu trăiești  iubirea lebedei.

Gândul de week-end-150

Din momentul în care  cunoști iubirea divină, poți privi orice altceva cu blândețe și acceptare.

O altfel de privire-103- Vastul

 Adeseori priveam până dincolo de zare până simțeam că devin una cu acele contururi de munți sau de nori, sau până când ondularea verde a coroanei vreunui copac decupa albastrul oniric din cer în forme însuflețite. Obișnuiam să practic contemplarea ca pe o beatitudine subtilă, ca pe un mod egoist de a trăi bucuriile vieții și chiar dacă apărea aproape mereu sentimentul că e o pierdere de timp, că e  lene și irosire, se instala repetat în hedonismul personal. Contemplam nori, ploi, fulgere, aburi de respirație matinală din văi de munte, arabescuri primăvăratice ori autumnale, unduiri halucinante țișnite din arșitele drumurilor, ori dansuri valsate de fulgi de nea, ori de petale de pomi înfloriți, unduiri mătăsoare din verde unic de coline în april ori luciri de solzi aurii pe spinarea vreunui val.

Le urmăream o vreme cât sufletul pornit pe puntea creată de privire se contopea cu sufletul formei contemplate; era o anume beatitudine dar și o cunoaștere aparte. Mai târziu mi-am aflat toate acele fenomene contemplate în propria-mi ființă, în propriul corp, în simțiri, în trăiri. Mi-am cunoscut rând pe rând stările de agregare din anotimpurile sufletești multiple, fenomenele meteo bizare ori aparențele stranii, de neexplicat. Am aflat apoi vânturile subtile care le generau și am început să îmi construiesc baraje, paratrăznete, copertine. 

A venit apoi timpul când eram înăuntru dar și înafară, când cuprindeam și eram cuprinsul, când  simțeam și eram simțământul însuși...și am renunțat atunci la baricade de orice fel ... am lăsat vastul să mă fie căci sufletul meu îl întâlnise în sfârșit și înțelesese ce înseamnă simultaneitatea.

Gândul de week-end-149

Multe adevăruri vin spre noi dar le auzim sau înțelegem doar pe acelea care sunt spuse de oamenii pe care îi credem superiori.

Gândul de week-end- 148

Orice Dumnezeu știe că într-o zi creația sa va fi ispitită să îl ucidă.

O altfel de privire- 102-Poveste

Într-o zi anume, Dumnezeu s-a gândit să facă om - și a lucrat la creația asta până când primul om s-a întrupat; și i-a dat lui Dumnezeu să stăpânească tot ceea ce El  făcuse până atunci; apoi tovarăși i-a dat pe animale: să-l ajute, să-l iubească, să-l însoțească, să-l inspire...

 A văzut apoi Dumnezeu cum va crește puterea în om, cum se va coborî din cinstea în care a fost pus și cum creaturi sălbatice îi vor locui firea ... a văzut cum ele vor crește și se vor înmulți înăuntrul omului, cum îl vor popula și îl vor îndemna spre josnicii. A știut Dumnezeu că  în om se va da o luptă și că neavând  adversar pe măsură, fiarele cele multe vor câștiga  bătăliile pe rând. 

***

Îi era drag Omul lui Dumnezeu: avea un ce șugubăț, era isteț și o anume sclipire din privire arăta o sete neostoită în a crește,  a cunoaște, a afla ceea ce chiar însuși Dumnezeu face. 

Și mai știa  Dumnezeu că Omul va face această  urcare fără sfârșit și  că tot ea îl va pierde la urmă... această creștere continuă îl va face să își dorească să îi ia locul chiar lui Dumnezeu.  Atunci, în momentul modelării sale, din drag de Om,  i-a făcut suflet între cele două mâini, într-un locaș din inimă, pentru  ca să poată face Omul lucrul său zilnic  cu iubire... să   însuflețească lucrarea mâinilor sale și să  sfințească Pământul.

***

Și astfel  Omul are două chipuri pentru a căștiga bătălia ce se  dă în sine:  chipul de  iubire și chipul de  lucrare, pe care le poartă în fiece cădere și în orice înălțare.

sculptură de Mircea Tocaci 

Gândul de week-end-147

Îți mulțumesc pentru că te pot iubi așa cum sunt.

O altfel de privire-101- Printre ninsori

Ninsoarea uimește, farmecă, atrage cu mirare și strălucire... ninsoarea învață, acoperă, încălzește, protejează, îmbrățișează....dar mai mult ninsoarea transformă, purifică, alchimizează...

***

Sunt ninsorile magice ale copilăriei cu fulgi sidefii ce se topesc pe obrajii copți și fragezi, cu provocări de oameni de zăpadă, cazemate, glisări bruște, cufundări pufoase, glume șirete.

Sunt apoi ninsorile  din orice april, cele tainice și fermecate, care te ademenesc spre frumos și efemer, spre cupolele templului vieții și al trecerii, spre plutire de petale și parfum îngeresc, singular. April senzual și pur, pătimaș prin liniștea ce învelește  transformările intime, april cel magic și nepământean iși ninge perpetuu semnătura de caligrafie delicată, de frumos etern ce trece suav.

***

Sunt de la o răspântie  încolo, ninsorle din argintiul tâmplelor și al trăirilor, din limpedele lacrimilor și din cărunțimea corpului însuși. Ele lasă din noi înșine, în trecerile printre cei ce viețuiesc,  petale, fulgi, semințe, umbreluțe diafane ce îmbracă potecile pe care trăim sau acoperă creștetele înfierbântate ale celor ce se frământă, ori încolțesc în inimile artistice, în simțirile avide ale celor ce se caută, sau se așază moale și blând pe rănile din suflet ale celor ce  își arată dorul de vindecare.  

***

Sunt ninsori de unde și de clipe, de mlădieri de sunet catifelat, sunt ninsori de picături de rouă ce spală corpul și ninsori de stropi de suflet ce lucesc din adâncuri de trăiri, de inimi, de iubiri. Sunt ninsori ce urcă și ninsori ce coboară, ninsori cu dansuri ireale și enigmatice, senzuale și angelice, sunt ninsori prin viață și prin eter, prin alb și albastru, prin fierbinte de rece și prin intim de îndepărtat.

***

Suntem fulgi ușori, petale grațioase,  unici, efemeri, eterni, irepetabili... suntem.

Gândul de week-end-146

Ca o sămânţă ce se desface pe rând aşa mi-ai crescut între coaste.