Ploua

Ploua; toamna...privesc ploaia si as vrea sa spun  tot ce imi inspira ea insa exista deja cineva care a facut-o si cu mult mai bine. Voi transcrie poezia care imi locuieste mintea de cate ori ploua ca acum, la inceput de toamna:




Ana Blandiana

Descântec de ploaie



Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.

Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",

E urât şi poate nici nu e adevărat,

Dar lasă-mă atunci când plouă,

Numai atunci când plouă,

Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă

Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt

Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,

Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu

Eşti departe plecat şi eu te aştept,

Şi tu ştii că te-aştept,

Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept

Şi totuşi aştept.

E-n aer miros de dragoste viu,

Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,

Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,

Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,

Şi eu te aştept.

Doar tu ştii -

Iubesc ploile,

Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

De ce femeile işi schimbă părerea despre bărbatul lor, după un timp ?

De obicei dimineaţa mă instalez comod cu ceaşca de cafea aburind şi îmi citesc mesajele de pe mail. Este micul meu ritual matinal. Astăzi, printre mesaje văd un topic cu titlul de mai sus pe un site cu nume de actriţă celebră.

Nu scriu pe forumuri, dar subiectul mi-a adăstat în minte mai mult decât altele şi am decis să răspund provocării de a căuta o variantă posibilă.

Obişnuiesc să asociez evoluţia unei relaţii cu perioada de gestaţie a unui copil. În ambele cazuri sunt mai multe tipuri de parteneri.

Mai întâi este  genul cuplurilor luate pe nepregătite, li s-a întâmplat pur şi simplu, şi atunci sunt duşi de relaţie până când devine evident că era sortită eşecului din start. Uneori intră şi într-o căsnicie, alteori renunţă la timp, dar mai devreme sau mai târziu se despart. Este relaţia imatură.

În alte situaţii, numai unul dintre parteneri se implică. La fel ca la sarcină, după aruncarea seminţei, poate urma o perioada de nedumerire, la care cei doi reacţionează diferit: unul duce mai departe singur relaţia în timp ce partenerul dispare periodic din diverse motive: e nepregătit, e speriat, e nepăsător, e imatur, etc. Şi în situaţia asta relaţia este în pericol de avort oricând, sau poate să ajungă la termen dar cu frustrări enorme pe parcurs ce duc inevitabil la finalul anunţat cu mult înainte. Este relaţia crispată, sau cu handicap sever.

Există apoi situaţia în care debutul relaţiei este destul de fragil, dar pe măsură ce timpul trece, el sau ea se implică tot mai mult, devine o prezenţă constantă, uneori sufocantă. Aici depinde cât de mult este celălalt legat de libertatea personală, cât de mult doreşte această prezenţă, sau cât este de sigur pe sine, de încrezător. Dacă nu îl deranjează, e posibil ca relaţia să dureze mult după „majorat”. Este relaţia incubator.

Din altă perspectivă, există modelul cuplurilor care se implică încă de la începerea gestaţiei, în mod constant în grija pentru binele relaţiei. Îşi completează rolurile, se bucură mereu de relaţia lor, devin tot mai frumoşi pe măsură ce ea creşte. În momentul „naşterii” se dovedeşte că au conceput un fruct sănătos, aproape de perfecţiune. Este relaţia sincronă.

În fiecare din situaţiile de mai sus cei doi ştiu chiar şi inconştient ce tip de relaţie au, dar din motive diferite nu acceptă realitatea sau nu o asumă.

Prin urmare, părerea mea despre titlul de mai sus este următoarea: femeile nu îşi schimbă părerea despre bărbatul lor, soţ, iubit sau prieten, ci acceptă la un moment dat ceea ce li se arăta sporadic şi refuzau să vadă ca fiind realitatea. Interesant ar fi de întrebat ce anume le face pe ele sau pe ei să accepte ceea ce refuzau altădată.

„Amintiri nu are decât clipa de acum...”

Amintiri nu are decât clipa de acum imi repet mereu, cu versul lui Nichita atunci când ma nedumireşte timpul.

Viaţa unui om la fel ca orice fruct se coace în timp. Timpul ne însoţeşte precum un alter ego faţă de care avem sentimente opuse: fie nu îl simţim , fie ne doare trecerea lui. El, Timpul ,este egal sieşi , este poate singura prezenţă din viaţa omului care este constantă. Atât cât există în sine, el este acelaşi; trecerea prin noi, prin fiinţa noastră îi dă mlădieri şi atunci devine fie molcom şi leneş; fie iute şi agitat , fie cadenţat. Raportarea noastră la el este diferită de la o vârstă la alta. Pe toţi ne-a surprins ziua imens de lungă din copilărie şi anul cumplit de scurt de la maturitate. Toţi am simţit măcar o dată nevoia să spunem „Oh ,clipă, mai stai!” sau ne-a durut până la scrâşnet lentoarea grea ca plumbul a unei secunde nedorite.

Ce mi se pare mai interesant este ca Timpul are o calitate unică şi anume: devine mai prezent în mintea şi în procupările noastre cu cât trece mai mult, cu cât ne obişnuim cu el. Copii ai schimbărilor actuale apreciem noutatea, suntem atraşi mereu de alte şi alte perspective pe când Timpul devine tot mai prezent în noi cu cât a stat mai mult în noi.

Se spune adesea că omul traversează anumite crize de-a lungul existenţei lui. Ţin minte că la 30 ani aşteptam să simt criza de parcă era vorba de eclipsă sau de un fenomen natural anunţat. Tot anul ăla de la 30 ani am fost atentă dacă apare criza. M-a mirat că mă simţeam la fel ca la 29 sau ca la 28 ani.

La 40 ani, avertizată de cu 10 ani în urmă am fost mai puţin atentă la criza des pomenită şi ea. Ba unii cunoscuţi cărora le-am împărtăşit nedumerirea mea au ţinut să mă lămurească: la 30 ani e criza femeilor, la 40 ani e cea a bărbaţilor. DAAAA? M-am mirat eu, nespus. Eu ştiusem doar despre unele probleme legate de oarecare...pauză care sunt specifice ambelor sexe, respectiv meno...sau andro...

Oricum, un lucru ştiu sigur că la 40 ani am avut ca o inspiraţie, mi-a fost îngăduit să înţeleg faptul că timpul este cel mai bun prieten al meu şi al nostru în general. Privind în urmă am văzut cum doar el mi-a adus răspunsuri la multele întrebări rămase, cum doar el mi-a adus alte şanse ca să îmi îndrept greşelile, cum doar în TIMP a crescut un copil în mine şi abia acum am înţeles cum doar în timp poţi găsi sentimente noi acolo unde credeai că nu mai e nimic in plus. 

Mi se întâmplă să atribui imagini în mintea mea unor noţiuni abstracte. Demult obişnuiam să îmi imaginez zilele săptămânii, care nu aveau forme concrete dar aveau sigur culori şi ajunsesem să le văd în culori care reprezentau sufletul cu care le parcurgeam. Sigur marţi era albă pufoasă, vineri galben auriu iar duminica era cea mai strălucitoare , de un auriu orbitor incandescent.

Dacă cineva mi-ar cere să îi zic cum văd timpul iconografic în mintea mea aş spune că este ca o stea: ea e mereu acolo, uneori o vedem alteori uităm de ea, câteodată o privim cu insistenţă, se întâmplă să o şi căutăm şi să nu apară.

La 40 ani nu o mai caut cu insitenţă, nu mă sperii când nu o zăresc şi că s-ar putea să nu mai fie,ci o contemplu. Aştept să văd cum apare de fiecare dată, ce nuanţe îmi arată şi atunci când am răgaz savurez şi mă afund în trecerea sa lină.

Tata obişnuia să spună „ai încredere în steaua ta; e o stea pentru fiecare” ; de atunci  îmi plac stelele şi timpul până la ele.

Gânduri

Jumătatea mea= bărbatul care are nu răspunsul la întrebările mele despre ale vieţii ci aceleaşi întrebări ca şi mine şi alături de care voi parcurge calea pentru aflarea răspunsurilor.

Iubirea= desăvârşirea sufletului.

Suferinţa= încercarea vieţii prin care trece trupul, sufletul sau spiritul omului şi care, aşa cum zicea  Nietzsche, dacă nu te doboară, are ca urmare trecerea pe o treaptă superioară a existenţei acelei fiinţe. Din suferinţă omul iese mai puternic prin purificare şi totodată prin depăşirea limitelor personale.

Minciuna= frica materializată în cuvinte.

Extazul=  manifestarea rămăşiţelor juvenile ale sufletului matur.

Adevărul= valoarea supremă a tot ce există.

Viaţa= calea spre adevăr.

Copiii= fructele din pomii adevărului.

EU

În diferite împrejurări mi s-a cerut în mod direct să vorbesc despre mine. Deşi sunt o persoană care se confesează cu uşurinţă, reţin sentimentul de neputinţă şi senzaţia de vid mental atunci când trebuie să dau curs unei astfel de cereri. Îmi vin apoi în minte vorbe sau sintagme care mă ilustrează la modul foarte general, la fel cum a fost şi cazul alăturat: sunt un om între oameni, şi sunt în tot atâtea feluri câţi oameni mă cunosc. Unii văd partea din mine care le seamănă, alţii dimpotrivă, cea care este opusul lor; unii mă plac aşa cum sunt, alţii vor să mă schimbe; unii mă iubesc, altora le sunt antipatică; puţini sunt cei care ştiu mai multe despre mine. Impresia generală este că sunt încadrabilă într-un anumit tipar şi lumea grăbită să pună etichete nu caută mai adânc.

Am să vorbesc acum despre EU aşa cum m-am văzut în timp, când subiectul ăsta nu mi se părea banal.

De multă vreme am înţeles că sunt EU , adică un amestec de Efemer şi Universal. Vanitatea vârstei mă făcea să îmi doresc să măresc cât mai mult partea de universal din mine, să obţin glorie. Am aspirat către homo universalis, către Renaştere şi elitele româneşti din perioada interbelică. Mă supăram că m-am născut fată, îmi negam femininul şi căutam tocmai în el lipsa geniului care devenise evidentă. Am citit mult, tot ce îmi pica în mâini, din dorinţa de autodepăşire. În 1989 aveam 21 ani şi sentimentul că pierdusem startul, că altfel ar fi stat lucrurile dacă aş fi avut acces la timpul potrivit la educaţia pe care mi-o dorisem. Tot dorinţa asta m- a făcut să tânjesc mult timp după un bunic (Nu am cunoscut-o decât pe mama mamei); imaginea bunicului care trebuia să fi fost cu barba albă şi obligatoriu foarte înţelept şi blând, m-a urmărit până după încheierea adolescenţei, ca o necesitate a mentorului. Mereu m-au fascinat oamenii inteligenţi şi în special bărbaţii geniali cu care îmi doream să semăn.

Apoi, într-o zi mi-am văzut limitele: şi fizice şi mai ales pe cele intelectuale. Am înţeles că pentru bunul trai ulterior trebuie să le accept şi să îmi caut idealuri realiste. Aceasta mi se pare şi acum dificil. Andrei Pleşu spunea că un om în viaţă trebuie să-şi găsească un „centru, o axă, care să-i organizeze toată mişcarea lui spirituală şi vitală”. Sunt la o vârstă adultă şi tot nu am un centru. Asta îmi dă fiori. Am sentimentul că intru în patologic, că am mai multe „centre” care mă fac să mă risipesc în multe direcţii; rămâne năzuinţa către rutina care duce tot mai aproape de împlinirea idealului identificat. Cu toate astea, ca să îmi păstrez luciditatea, fac uneori un exerciţiu care îmi arată ce contează cu adevărat pentru mine în anumite momente ale vieţii: exersez perspectiva morţii şi văd ce mă doare din ce consider că ar rămâne nerezolvat. În acea direcţie mă concentrez apoi.

Am cunoscut însă rutina care dă nevroze; rutina activităţilor care, făcute împotriva dorinţelor intime duce la o înstrăinare de EU. Nici o parte nu e mulţumită cu adevărat şi amândouă ajung să se revolte. Am trăit, precum în filosofia lui Camus, perioada Omului Absurd. Omul care trăieşte într-un mod şi într-un mediu care nu-l reprezintă, care îl împinge spre limitele suportabilităţii lui şi atunci, când e aproape de capăt trece la etapa superioară, aceea a Omului Revoltat – acesta acţionează ca să îşi schimbe direcţia, ca să îşi găsească matca, sau poate „centrul”.

În ultima vreme am descoperit frumuseţea femininului din mine. De mult timp mă plăceam,de când am devenit mamă, ca pe un prieten drag, dar femininul îmi era încă necunoscut. Mă bucur că sunt FEMEIE. Sunt mulţumită că nu sunt bărbat; mi se pare şi mult mai greu.

Mă întreb acum mai ales cum aş fi putut iubi bărbaţii şi în acelaşi timp femininul pe care îl simt când iubesc, dacă nu aş fi fost femeie? Iubirea, ea, a rămas din gloria Universalului la care visam odată. Am înţeles că iubirea este acea formă de nemurire la care are acces oricine. Prin iubire omul se desăvârşeşte şi întră în transcendent. Prin iubire găseşte răspunsul la toate care îl subjugă.

Iubirea este cel mai frumos dar oferit de Dumnezeu sufletului omenesc şi am învăţat să mă bucur şi să mulţumesc pentru el.

A summer morning in the Universe

Mergea ca de obicei pe drumul spre job. Era o dimineaţă de vară însorită. Străzile erau proaspete, cerul senin, aerul răcoros.
Iubea dimineaţa şi îi plăcea şi drumul acela, mersul matinal o însufleţea şi îi fluidiza energiile în înconjurător. Avea fusta lungă ce îi ondula pe şolduri la fiecare pas, sandalele joase cu barete vişinii şi bluza ce îi lăsa umerii arămii în bătaia vântului.
Se simţea bine; îi plăcea ce face, îi plăcea de ea şi de ceea ce vede. Era fărâmă de cosmos luminoasă. Mergea gândindu-se la dorul de iubirea ei când a înţeles că preţ de câteva secunde dispăruse din real. Uneori are acest obicei de a vizualiza în minte scene care şterg realul din simţuri. Şi-a revenit repede şi a simţit cum prin stânga ei o depăşeşte un bărbat. Mergea uşor cadenţat cu un pas puţin mai alert decât al ei. A surprins-o distanţa la care a trecut pe lângă ea. Deşi trotuarul era liber în clipele acelea, a trecut depăşind-o atât de aproape încât a întors-o din visarea ei, simţindu-se deodată învăluită. A devenit atentă la el. Era un bărbat puţin mai tânăr, zvelt, nu cu mult mai înalt decât ea, brunet, tuns scurt. Nu avea nici un bagaj. Îl privea curioasă când a văzut cum, uşurel , îşi întoarce capul şi o priveşte direct în ochi. Atunci l-a privit şi ea şi a simţit cum se topeşte şi dispare tot ce e în jur, cum corpul îi devine de plumb şi cum respiraţia riscă să se oprească într-o inimă devenită nemăsurat de mare agăţată de privirea aceea. Era surprinsă de violenţa trăirilor, era cumva infricoşată şi a intrerupt brusc contactul vizual. A privit în altă parte în timp ce corpul revenea încet la ritmurile obişnuite. Bărbatul a mai privit de câteva ori înapoi dar nu s-a mai realizat acea atracţie teribilă. Devenise un trecător oarecare. Apoi a cotit-o spre stânga şi a dispărut pentru totdeauna.
Fusese ca o descărcare electrică, ca un arc voltaic ţinut în viaţă de cele două perechi de ochi. Nu a existat decât un timp infinit de mic, nu s-a făcut nici un gest, nu s-a spus nici un cuvânt dar şi acum, când retrăieşte acele secunde are sentimentul de topire, de fuziune.
Nicicând nu s-a simţit fărâmă de cosmos ca în dimineaţa aceea.
14 august 2009

Daniel

Se întâmplă ca în viaţa noastră să avem de-a face cu persoane care poartă acelaşi nume, ele să ne însoţească o perioadă sau să rămână pentru toată viaţa alături de noi. În cazul de faţă este vorba de relaţia ei cu barbaţii cu numele Daniel. Cu fiecare dintre ei a parcurs o iniţiere sufletească, cu fiecare a trăit ceva unic.
Ea este adult şi are în inimă încă multă iubire. Ştia că mai are multe de învăţat şi de oferit în momentul în care a decis să facă gestul acela. Cei din jur o priveau miraţi şi nedumerirea aceasta a făcut-o şi pe ea să se întrebe DE CE? Acum, chiar dacă nu are încă răspunsul deplin, ştie că oamenii se pot întâlni dincolo de firesc. Ştie că iubirea este miracol.
Al patrulea Dan a învăţat-o importanţa atingerii umane. Deşi a trecut prin multe intâmplări în viaţa ei, deşi a cunoscut destui oameni, mereu a tânjit după o asemenea apropiere. Totul a început cu nişte săptămâni în urmă , când a ajuns fără să vrea în locul acela şi s-a decis brusc să întrebe dacă e nevoie de ea acolo pentru două săptămâni. Oamenii au fost amabili şi au decis ca ea să revină luna următoare. I-au prezentat clădirea, personalul, specificul activităţii lor. Au dus-o şi la cei zece cu care urma să lucreze. Nici unul dintre ei nu are familie pe care să o cunoască şi care să îl accepte. I-a vazut pe toţi dar nu i-au zis nimic special în suflet. A ajuns apoi la el...la al patrulea Dan din viaţa ei.
„ Primul gest a fost de recul în faţa corpului nefiresc de diform. Ceea ce iţi atrage privirile mai întâi este capul imens, apoi remarci trupul firav, străveziu. În mod cert nu este un om normal trupeşte. Am rămas puţin în dreptul patului său, timp în care să primesc explicaţiile succinte despre el: numele şi problemele sale. L-am privit fără să îl văd prea bine pentru că ochii nu mi se dezlipeau de pe imaginea capului aproape grotesc. L-am salutat şi i-am atins mâna în semn de bun găsit. Atunci mi-a luat mâna în a sa, şi mi-a dus-o acolo unde voia să fie mângâiat. Direct pe cap. Deşi acolo nu l-aş fi atins niciodată din teama de a nu-i face rău m-a surprins veselia lui când mi-a simţit mângâierea. Atunci am zâmbit şi eu. I-am promis că voi reveni la data convenită.”

Acasă intâmplările s-au succedat. A trecut termenul indicat. La un moment dat s-a gândit dacă face bine, plecând şi lăsând familia pentru două săptămâni deoarece mulţi au încercat să o întoarcă din decizia ei, dar în final a ştiut că trebuie să facă asta.
Şi s-a întors acolo. Cei zece sunt oameni care trăiesc în altă formă a realului. Sunt copii între 4 şi 15 ani care nu ştiu de Barbie, nici de telefoane mobile, nici de televizor, nici de calculator. Nu au mers niciodată pe o bicicletă, nu au fost la şcoală, nu au mâzgălit nimic pe hârtie, nu pot ţine un creion, nu pot mânca singuri; nu au citit niciodată vreo poveste, nu au vazut niciodată vreun film; unul nu vede, altul e surd, câţiva nu aud din cauza autismului, trei pot merge dar susţinuţi, nici unul nu vorbeşte. În plus fiecare are şi alte afecţiuni mult mai grave, handicapuri severe. Fiecare trăieşte într-o lume la care noi nu avem acces. Şi dintre toţi doar el, Dan (Dănuţ) este mai mult omenesc decât şi-ar fi putut ea imagina.
„Prima dată m-a uimit să aflu că este mai mare decât crezusem. Trupul firav arată ca al unui copil de 5 ani. Are deja 15. Apoi, în fiecare zi m-a făcut să descopăr altceva şi până la urmă am dorit să învăţ să îmi arăt bucuria când primesc ceva ce-mi place, aşa cum râde el din suflet cu un râs cristalin la gustul de dulce; să pot să am răbdarea lui de a trece prin monotonie; să am inteligenţa lui de a găsi soluţii pentru propria alinare; să ştiu să cer şi să ofer mângâieri cu gesturi unice aşa cum o face el; să pot să îmi luminez figura cu un zâmbet care să şteargă îngrijorarea celuilalt; să pot spune „Te iubesc” fără cuvinte şi celălalt să înţeleagă. Ştie că poate fi dificil să lucrezi cu el: să îl schimbi, să îl îmbraci, să îl speli, să fie hrănit; şi atunci vine în întâmpinare: ridică picioarele ca să fie schimbat de haine, pentru că diformitatea nu permite să fie îmbrăcat peste cap; se ridică de bazin când ştie că vrei să îl iei în braţe; îţi însoţeşte mâna cu mâna lui când îl hrăneşti ca o mimare a autohrănirii; se străduie să îţi fie bine şi uşor în preajma lui şi reuşeşte.
Şi ştie să te facă să simţi un univers de sentimente, fără cuvinte: într-o zi, după ce l-am sărutat pe fruntea capului imens, m-a mângâiat pe întreaga faţă, cu grijă şi apoi degetele lui firave, mătăsoase, mi-au întârziat pe buze cu o duioşie pe care nu am simţit-o nicicând. Iar acest gest mi-l oferea în timp ce din cauza apropierii furtunii şi a scăderii presiunii atmosferice, suferea de dureri cumplite. Apoi, când nu a mai rezistat i-am vazut pentru prima oară suferinţa: un ţipăt de durere înnăbuşit în lacrimi şi m-a durut neputinţa mea. Şi neputinţa noastră. Poate că în altă parte din lumea asta evoluată există cineva care să nu zică: în cazul lui nu se mai poate face nimic, se poate stinge oricând ”.

Se gândea la neputinţa ei, a medicilor, a celorlalţi, dar mai ales la iubire, atunci când i-a şoptit într-un moment de taină între ei doi: „Ţi-am zis că nu am avut niciodată băieţi, că am două fete , dar să ştii că TU eşti un băieţel curajos şi de ispravă pe care orice mamă ar fi bucuroasă să îl aibă.”
Şi el i-a zâmbit privind-o cu razele din ochii lui albaştri umbriţi de gene lungi şi i-a mângâiat chipul.

„Am o pace ca o mare...
Am iubirea ca un fluviu...
Am bucuria ca fântâna...”
6 august 2009

„Life is a dream, but living is not dreaming”

De ceva timp imi apare pe retină imaginea unui grup de oameni care se uită liniştiţi la nou venitul ce-şi marturiseşte cu voce tremurată viciul...

„Sunt Pygmalion, am 41 ani, si m-am indragostit pe net”.
„Păi de ce eşti aici, e o stare frumoasă, bravo, trăieşte-o din plin.”

Ei, da. Însă îndrăgostirea virtuală este ...virtuală. Iubitul virtual poate deveni inuman de perfect pentru că imaginea lui este doar în minte ta. El are gesturile pe care le doreşte mintea ta, se află în decorul pe care îl crezi, îmbrăcat cum îţi imaginezi şi face anumite gesturi care sunt adecvate situaţiei pe care o crezi. Îţi spune că te iubeşte numai pe tine la orice oră din zi (oricum în fereastra aia, are dreptate, eşti doar tu- iar multi messul poate permite discuţii simultane fără să fie cineva bănuit de contrariul ), îţi spune că nu a mai iubit niciodată aşa în toată viaţa lui, îţi spune că eşti frumoasă şi super deşteaptă, îţi dă emoţii şi te simţi ca o prinţesă din poveşti. Toate bune şi frumoase dacă îţi doreşti doar să visezi, dacă te mulţumeşti să săruţi iubitul cu iconiţe şi să-l îmbrăţişezi prin emoticoane. Dar când fereastra se închide cu ce ramâi? Dacă eşti suficient de lucid(ă), dacă ştii când să te opreşti nu vei spune niciodată, „Sunt Pygmalion, şi m-am îndrăgostit pe net.”

La rândul ei, iubita este cel puţin ca Marilyn Monroe: are poze superbe în costume decoltate şi poziţii studiate îndelung, este cultă, îi plac scriitorii, cărţile, muzica-toate de calitate, este iubitoare, te înţelege mai bine decât a făcut-o vreodată nevasta, ori oricare iubită reală de a ta. Ea este singura ce te face să simţi cumva, numai ea...şi nimeni nu poate fi ca ea. EA te INFIOARĂ.

E trist că oamenii sunt tot mai singuri, că nu au timp să se confeseze în real, că încă îşi doresc cu disperare o iubire chiar şi minţită decât nimic. E şi mai trist că oamenii caută senzaţii virtuale, se robotizează, fac sex virtual, îşi trimit luv şi se amăgesc cu sute de friends.
E trist că aşa cum îmi zicea cineva deunăzi „Reţelele de socializare sunt de fapt reţele de ... desocializare.” Te izolează de oamenii reali din jurul tău.

”Sunt Pygmalion şi am iubit pe net; şi nu îmi sunam prietenii reali, nici rudele , nici nu vorbeam cu nimeni în afara ferestrei de net.”

Ajungi să stai scotchat de ecranul calculatorului, să pândeşti apariţia celui sau celei ce-ţi furnizează porţia de fericire virtuală direct proporţională cu nivelul imaginaţiei, al educaţiei şi cu valorile morale personale. Ajungi să nu mai gândeşti în afara iubitului virtual, să nu poţi simţi în lipsa lui, să fii angoasat dacă nu apare, să te simţi disperat la gândul că te-ar putea părăsi.
Iubirea virtuală e cea mai uşoară dar în acelaşi timp şi cea mai grea. E uşoară pentru că distanţa dintre o relaţie amicală şi iubire este foarte subţire, treci aproape fără să ştii graniţa. De fapt nu de iubire e vorba ci mai degrabă de un fel de psihoză.
Dacă cei doi însă sunt de bună credinţă, dar din motive oarecare nu se pot întâlni o perioadă, este greu pentru că trebuie ca amândoi să aibă capacitate de iubire aproape cristică, să iubească dincolo de îndoieli, fără vreo urmă a egoului. Să iubeşti fără să ai aşteptări de vreun fel de la fiinţa iubită, să iubeşti în ciuda absenţei fizice este cel mai greu. Iubirea însăşi este definită prin aceste aşteptări care atunci când nu se concretizează duc la stingerea treptată a sentimentului pentru cel iubit. Atunci spui, îmi pare rău, drumul meu e altul, dorinţele mele sunt altele. Asta se poate întâmpa oricând, nu doar în virtual, dar este cu atât mai dificil de menţinut o iubire sinceră în astfel de condiţii.

„Sunt Pygmalion, am 41 ani, şi iubesc virtual. Iubirea virtuală doare cumplit şi creează dependenţă. Iubirea virtuală însă mi-a dat imaginea capacităţii sufletului meu şi dorinţa de iubire reală. Nici o iubire virtuală nu a creat copii reali.”
Şi pentru că iubesc viaţa, iubesc enorm să iubesc şi să fiu iubită, afirm răspicat
„Life is a dream, but living is not dreaming”

De ce Mozart?

Mi se cere sa scriu ceva despre muzica clasica: scrie ce simti, de ce asculti, ce compozitori iti plac. Ca de fiecare data cand sunt in perioada de dinainte de a scrie ceva, prin minte imi trec franturi de imagini, iar prin suflet secvente de trairi, pana se cristalizeaza ea Ideea si el Sentimentul anume. Acum, vi le voi impartasi.
Nu sunt o persoana educata pentru a asculta si intelege muzica clasica. Am asculat de-a lungul timpului pentru ca era ceva acolo si as fi vrut sa inteleg. Nu mi-a facut nimeni educatie muzicala, asa ca voi vorbi din perspectiva profanului care a cunoscut muzica clasica doar cu capacitatea lui mentala si sufleteasca nude, primare.
Pe la 16 ani ascultam emisiunile lui Iosif Sava si multe din ele mi se pareau greu de inteles, inaccesibile si sfarseam prin a ma plictisi.De atunci a ramas Beethoven-Oda Bucuriei. Mozart mi se parea infantil.
Pe la 20 ani am inceput sa ascult muzica clasica in sesiune. Am observat ca ma ajuta sa ma concentrez, ca-mi dadea linistea si capacitatea de cuprindere mentala necesare momentelor respective. Din perioada aceea am ramas cu Gershwin, Ravel, Lalo, Beethoven –Imperialul,Brahms. Mozart continua sa mi se para infantil.
La 41 ani, acum am revenit la muzica clasica mai cu insistenta. Sunt compozitii care ma transpun, sau ma inspira, sau ma calmeaza, sau imi deschid usa creatiei. Unele imi canta chiar trairile din viata toata: imi inalta sufletul precum extazul unei iubiri impartasite sau imi jelesc tristetile, infrangerile, esecurile. Acum este Chopin, Rahmaninov, Tchaicovski, Beethoven,Schubert.

Mozart este un geniu.

„La început a fost cuvântul”

În jurul nostru sunt multe voci. Încă de când ne naştem la ţipătul nostru răspund cuvinte. Există cuvinte pentru aproape orice acţiune sau sentiment.

Prin rostire copilul află prima dată tainele existenţei de la mama sa. Înainte de a explora cu toate simţurile lui, vorbele mamei îl ghidează iar cuvintele poveştilor îi dezvăluie neştiutul de aiurea.

Mai târziu, trăind iubirea o exprimă, iar verbalizarea ridică iubirea însăşi din instinct către poezie, către sublim.
Fiecare din bucuriile noastre este însoţită de cuvinte zglobii, fiecare din tristeţile noastre poartă cuvinte cenuşii.
Omenescul în viaţă se exprimă, se rosteşte, se glăsuieşte. Verbalizarea ne apropie de zeu.
***

Sunt atât de obişnuită cu vorbele, mi se pare atât de firesc să le aud în jurul meu, încât următoarea întâmplare m-a cutremurat mai mult decât orice cuvinte grele aş fi auzit.
Mi-am dorit să ajung într-un loc unde sunt oameni bolnavi pentru a îi ajuta cu ce pot . E un centru pentru bolnavii ce trăiesc ultima fază. Am stat o vreme pe culoare. Era liniştea unui centru de sănătate curat. Am vorbit cu oameni de acolo, am făcut noi cunoştinţe, am strâns mâini în semn de bineţe, am socializat. M-am întâlnit cu asistentul manager, i-am spus ce doresc , au apărut probleme birocratice, ne-am luat la revedere cu promisiunea unui răspuns ulterior pe mail.
Eram pe cale să plec când o persoană mă strigă şi îmi solicită ajutorul. Aştepta cu un scaun cu rotile în faţa unei uşi şi dorea să ajut să mutăm un pacient în altă cameră. Accept , mă apropii ...intrăm.
În încăpere sunt trei paturi. În fiecare pat se află un bărbat. M-a izbit tăcerea, aproape fizică în ciuda televizorului deschis. Mă uit după asistentă care se îndreaptă spre unul din paturi. Bărbatul stătea cu spatele. „Domnu David, zice femeia, haideţi să mergeţi în altă cameră. Vă ducem undeva unde e mai frumos.” Bărbatul nu se clinteşte. Atunci femeia îl întoarce şi văd că nu dormea. Îl ridică, o ajut, mă uit la el zâmbind. E un chip frumos, îngrijit, al unui bărbat între două vârste. Boala nu se vede deloc. Dacă l-aş fi văzut în altă împrejurare mi s-ar fi părut un „bărbat bine”. Femeia vorbea în continuare, încep să zic şi eu ceva, banalităţile specifice situaţiei: uşurel, aşa, fiţi atent acum...
Brusc se uită în ochii mei. Atunci, în momentul acela i-am simţit tăcerea grea, muţenia. Am simţit că a renunţat la cuvânt pentru totdeauna. Că fără speranţa intrase în sufletul lui şi îl amuţise.
Am rămas zâmbindu-i şi am îngăimat „Doamne ajută!”

Prin oglinda retrovizoare a vieţii

Mergeam cu maşina de ceva timp. Îmi place să conduc, îmi place cum mi se ordonează gândurile în ritmul semnelor de pe asfalt. M-am învăţat să procedez şi în viaţă ca pe şosea: la cotituri micşorez viteza, până trece, la drum drept, neted accelerez, când îmi apare ceva în cale ocolesc elegant.

Mai nou însă, am trăit fericirea pe şosea. De cele mai multe ori căutăm fericirea şi o vedem ca pe ceva foarte îndepărtat, ca pe ceva care nu este accesibil decât în situaţii excepţionale şi după multe eforturi şi sacrificii.

Pe drumul ăsta, privim ades în oglinda retrovizoare şi ni se arată imaginea a ceea ce a fost, a ceea ce am trăit: maşinile pe care le-am depăşit, casele, munţii, cerul, câmpul, oamenii... Ne mai privesc o clipă peste umăr înainte să dispară în lumea lor. Şi de multe ori le aruncăm o privire fugară.

De data aceasta veneam de la munte. Conduceam de ceva timp şi totul părea ca de obicei. Era o zi normală, poate doar mai suportabilă decât altele. Priveam ca de obicei în faţă şi eram atentă în jur. A inceput să picure, mai întâi des şi mărunt apoi ploaie de vară. Am procedat meticulos la aplicarea manevrelor necesare. Viteza adecvată, ştergătoare, farurile corespunzătoare. Drumul şerpuia uşor în faţă...au început serpentinele. Asfaltul înclinat aluneca pe alocuri. Serpentina se apropia de fiecare dată cu viteza hăului nesăţios. Ţineam bine volanul. O maşină din spate făcea semne grăbite cu farurile. Se grăbea, iar furtuna se înteţea. La drum drept i-am făcut loc. A trecut iute, cu o explozie de stropi, ca o cometă acvatică. Am continuat în acelaşi ritm, curbă după curbă, în timp ce ploaia unduia pe maşină. În sfârşit am ajuns la poale, pe şosea lină...ploaia era tot mai puternică. Mai deasă. Maşina din faţa mea a încetinit. După o bucată de drum apa curgea şiroaie pe parbrizul devenit opac. Ştergătoarele turate la maxim nu reuşeau să lase o dungă netedă. Prin pâclă zăresc maşina din faţă cum aprinde şi luminile de avarie, iar după puţin timp se opreşte pe dreapta. Apuc să zăresc alte câtevă maşini oprite. Deodată în faţa mea nu se mai vede nimic. Nu m-am gândit nici un moment să opresc. Maşina trece prin şoseaua inundată precum o bărcuţă. Ghicesc mai degrabă banda mea.Nu o mai văd deloc. Mă aplec spre volan într-o încercare inconştientă de a vedea mai bine afară. Şi continui. Presimt că e ca o încercare pe care trebuie să o depăşesc. Nu văd aproape nimic mai departe de trei metri in fata maşinii...apa de pe şosea îmi dă tangaje uşoare. Răpăitul ploii acoperă chiar şi bătăile inimii mele. În faţă nu mai văd nimic. În spate abur cenuşiu... Continui cu o încăpăţânare primară, necultivată. Merg ca prin tumel. Nu poate fi nesfârşit, îmi zic. Şi aşa e. După ceva timp nu se schimbă nimic, şi totuşi parcă ceva e altfel. Pâcla din faţă e mai subţire. Mai apoi, ploaia răpăie mai tare dar cenuşiul devine mai albicios , iar ceva mai încolo începe să se însenineze. Funiile biciuitoare ale ploii se rup în zdrenţe tot mai rare, roţile prind asfaltul mai bine, ştergătoarele sunt mai vesele , încet în faţă se înseninează. Opresc ştergătoarele, măresc viteza, revin comod pe scaun şi privesc în oglinda retrovizoare...atunci, chiar atunci, în spatele meu văd un cer imens vineţiu, cu vălătuci cenusiu- albăstrii, lăsând umbre triste împrejur. Atunci, în acel moment, privind prin oglinda retrovizoare am simţit cum urcă fericirea în fiinţa mea. Şi bucuria mă lumina cu fiecare nor ce se dădea la o parte din calea soarelui din faţă. Mergeam spre soare şi mă bucuram . Am început să cânt.

E superb când vezi limitele depăşite cum dispar prin oglinda retrovizoare.

Où sont les femmes d’ antan?

Îmi e dor de femeie...
Ei da, aşa e..sunt femeie ...şi cu toate astea îmi e mult dor de femeie...aţi citit bine. Un sfert din cei care m-ar auzi ar crede că au înţeles:...aha..eşti lesbi, de ce nu zici aşa? Unii ar invoca celebra criză ciclică, tipic feminină, eh, d-ale lor, cine le pricepe? Câţi aţi simţi că sensul cuvintelor mele este direct, netrufaş, senin şi nud: îmi e dor de FEMEIE!!! Pot să şi urc la tribună ca să afirm asta, pot să merg şi în piaţa publică şi pot să vă zic şi altceva, şi vouă , tuturor vă e dor de femeie...ceea ce s-a pierdut în febra ratingurilor, a globalizărilor, a deadline-urilor, a ratelor de orice fel , a lui „şi mai şi”, a silicoanelor, a perfecţiunii artificiale, este blândeţea specific feminină...femininul senin care iradiază... Îmi veţi aduce argumentul: „Lumea e acelor ce îndrăznesc, a celor cu tupeu, a celor PUTERNICI. Femeile nu fac altceva decât să se plieze pe tendinţa asta.”

Îmi permit să cred altfel şi cu modestie să amintesc următoarele: mai întai, lumea , ca şi tot ceea ce există îşi este sieşi. Abia dacă îşi este şi sieşi, iar ca să fie a celorlalţi e prea cruntă iluzia. Nimic nu ne aparţine cu adevărat. Ni se împrumută, doar. Uneori ni se închiriază. Cu adevărat ale noastre sunt stările sufleteşti cu care trăim fenomenele. Atunci cand noi nu mai suntem, doar ele dispar odată cu noi. Aşa că puterea atât de râvnită este doar fuior de ceaţă.

În al doilea rand, femeia ESTE puternică în mod natural. Puterea ei cea mare stă în verbalizarea misterelor vieţii, a naturii umane, a iubirii mai ales. Ea are darul şi puterea de a le exprima, de a le trăi, de a le face posibile. Mă miră faptul că a uitat acest lucru. Nu are de ce să fie ostentativă pentru a demonstra o realitate. Îmi apare de ceva timp, în cotidian, o altă femeie, cu manifestări agresive în felul de a fi, în discurs, în atitudini, în veşminte. Nu pot spune că este masculinizată, ci că a devenit mai degrabă un suport al frustrărilor personale pe care le-a împletit sonor în jurul ei şi pe care le dezvăluie derutant de indecent.

Tocmai când e infiorător de desăvârşită în frumuseţea ei, femeia „modernă” e capabilă să uite şi să piardă esenţa femininului într-un zaţ flecar.

Iar dacă ar fi să se întâmple vreodată atunci, mie una, mi-ar fi mai multă tristeţe şi îngrijorare decât realitatea cifrelor vehiculate obsesiv de ceva vreme : 12.12.2012, căci la ce bun orice, fără misterul femininului etern?

Nu schimbaţi canalul până nu apare criminalul

Mi se întâmplă să îmi las privirile să alunece fără vreo intenţie pe paginile vreunei reviste oarecare şi la un moment dat, un titlu sau un rând citit să îmi rămână sudat în minte. Gândurile mele îl preiau atunci şi îl observă curioase, îl repetă în ecouri interne până când seduse, cuvintele citite îşi dezvăluie sclipiri inedite.

N-aş fi crezut ca cele şapte cuvinte din titlul acestui articol să parcurgă toate etapele. Mintea mea le-a îmbrăţişat instantaneu şi s-a pregătit de ceremonialul descoperirii şi al dezvăluirii. A fost mai întâi sentimentul că e ceva altfel acolo, un sens ce aşteaptă să se dezvăluie. Şi ele, cuvintele doreau să se arate. Atunci gândurile încurajate, le-au zâmbit. Şi au primit un zâmbet în schimb.

Apoi a început ritualul continuităţii: revenirea repetată, mai întâi sporadică, apoi tot mai insistentă asupra lor. Prietenii şi-au spus şi ei părerea asupra sensurilor, şi în mod inconştient au potenţat sau au făcut să se clatine interesul de la început.
A urmat perioada de linişte, de contemplare. Gândurile mute, stăteau aşezate în faţa cuvintelor şi le priveau cu intensitate, căutând înţelesuri ce se voiau descoperite. Precum Brâncuşi care stătea ore în şir privind bucăta de piatră pentru a descoperi forma si sufletul statuii ce se ascundea înăuntru.
Gândurile au parcurs perioada contemplării mute, până au simţit că intră în cuvintele din faţa lor, fiinţând odată cu ele. Şi atunci când au trăit liniştea şi bucuria transformării li s-a permis să vadă... şi aripa dezvăluirii a bătut uşor... rar... cu foşnet melodios provocând o bucurie nouă, profundă, durabilă.

„Nu schimbaţi canalul până nu apare criminalul”!

Zappăm prin viaţă, schimbăm des şi fără motiv serios, nu ne permitem să trăim până la capăt o situaţie, un job, o căsnicie, un sentiment, o prietenie, o iubire... ne hrănim cu frânturi şi suntem nemulţumiţi. Credem că ştim deja ce trebuie de fiecare dată şi creăm ades nefirescul.

Ele, toate care sunt, au deja în interior un sens, o formă a lor. Trebuie să avem răbdare ca să ni se dezvăluie firescul lor. Doar graba noastră le mutilează, nerăbdarea noastră le dă alte contururi în care nu se potrivesc, şi atunci apar împotriva firii, la netimpul, absurdul, grotescul.

Dragostea lebedei

„Şi iar a venit primăvara,
Şi iar ne minţim că-i frumos
Şi frunzele iar urcă scara
Şi-i verde pământul pe jos”

Aprilie din nou... şi iar primăvară. Ascult sentimentele păsărilor în undele ce traversează aerul şi urmăresc seva florilor în drumul lor spre soare... mă uit lacom spre cer să văd fracurile negre de rândunele... o veche superstiţie de puştoaice spune că primele rândunele vazute anunţă dragostea de peste vară: dacă vezi una înseamnă că vei fi singură... dacă vezi două vei fi lângă iubitul tău... mai apoi am aflat că dacă vezi mai multe vei fi alături de prieteni. Mă amuză jocul de-a căutatul semnelor în albastrul cerului... Şi mă fascinează cu aceeaşi mirare dintâi drumul rândunelelor, navetă bianuală între două lumi.
Niciodată nu am ştiut care este momentul când decid să plece fie într-un sens, fie în celălalt. După cum niciodată nu am înţeles de ce se întorc dacă acolo unde merg este mereu cald şi frumos. Poate că e iubirea care le cheamă înapoi: aici au clădit primul cuib, aici au avut primii pui. Văzută din perspectiva rândunelelor, iubirea pare o anume căldură a soarelui, o anume adiere, o anume parte de cer, o anume simfonie a florilor. Iubirea pentru ele este TRADIŢIA, sunt RĂDĂCINILE.
***
Şi apoi mă gândesc la albatroşii care străbat distanţe nemărginite pentru a ajunge pe o insulă stâncoasă sperând a-şi găsi perechea. Din înaltul cerului, aidoma avioanelor înaintea aterizării, albatrosul vede doar o fărâmă de sol pe care nu trebuie cu nici un chip să o rateze. În caz contrar trupul său va fi strivit de stânci şi va jalona picajele greşite. Din perspectiva albatroşilor, iubirea reprezintă garanţia însăşi a VIEŢII.
***
Adolescentă fiind stăteam ceasuri întregi în spatele ferestrei închise şi urmăream perpetua caznă a unui guguştiuc decis în a-şi clădi cuibul pe tabla de la geamul meu. Sisiful înaripat îşi aducea rămurele, bucăţi de sârmă, capete de sfoară, pe care le aşeza cu mare migală într-un artizanat efemer căci tabla înclinată reprezenta fundaţia cea mai instabilă pe care şi-ar fi putut-o alege. Mă uitam mirată la încercările repetate ale păsării, întrebându-mă ce o făcea să continue. Era clar că niciodată cuibul nu avea să fie terminat şi cu toate astea pasărea, dintr-o îndârjire ancestrală nu renunţa. Indiferent de vreme repeta aceleaşi gesturi, căuta bucăţi de aceeaşi mărime, le aşeza uşor împletit până când forma cuibului abia întrezărită se prăbuşea în gol. Pasărea calmă se reapuca apoi de construit... Din perspectiva guguştiucului adolescenţei mele iubirea este DATORIA.
***
Uneori, când mă aflu în preajma iubirii oamenilor mă miră sentimentele cu care aceştia o trăiesc mai devreme sau mai târziu: rutină, plictis, indiferenţă, resemnare, chiar ură în forme extreme. Şi atunci mă duce gândul la lebede. Fie albe, fie negre, lebedele sunt singurele păsări care îşi trăiesc viaţa lângă acelaşi partener, ba mai mult se împerechează cu un singur partener de-a lungul vieţii. Sunt şi legende care povestesc cum după dispariţia unuia dintre parteneri, celălalt nu i-a supravieţuit mult timp. Şi mă întreb cum ştie ea, lebăda, să poarte misterul îndrăgostirii de-a lungul întregii vieţi. Din perspectiva lebedelor, iubirea este IUBIRE.

ISPITELE

Sfârşit de martie...dor de Nichita ...drum de Golgotă...rugare...
”Dă-mi Doamne, victorie,
Ajută-mă să-mi înving duşmanii,
Pielea de pe mine. Marginea, orele, anii”
Ireversibil, în fiecare an, înaintea Paştilor apar duşmanii..atunci când nu-i aştepţi ..atacă acolo unde eşti mai slab..în mânie, în tristeţe, în vanitate, în gelozie, în răzbunare,în abandon, în ispită...atacă marginile fiecăruia dintre noi...e Golgota personală pe care, fără ştire o traversăm înainte de Paşti mai mult ca în alte perioade din an.
Ca în fiecare an, în această perioadă simt dorinţa să revăd filmul lui Zefirelli „Isus din Nazareth”.Cum netul rămâne cea mai apropiată sursă apelez la el pentru a vedea filmul postat în 39 episoade. Urmăresc împreună cu fata mea cea mare ultimele 4 episoade. Suficient ca să vadă drumul Golgotei şi , de la înalţimea celor 6 ani şi 10 luni ai ei să mă întrebe „ De ce nu s-a salvat dacă putea?”
Ei da, grea întrebare. Oare Iisus din secolul al XXI-lea ar mai parcurge întocmai acelaşi drum? Iisus de azi ar prefera să fie chinuit pentru a demonstra un adevăr mai înalt? Iisus de azi ar mai aştepta Învierea?