We were born to shine...

Întotdeauna am recunoscut faptul că mi se întâmplă să port o discuţie cu cineva şi abia  după o perioadă de timp de la încheierea conversaţiei să ştiu ce cuvinte ar fi fost potrivite. Probabil că este o caracteristică omenească, nu ştiu daca are o denumire în patologie dar putem să o denumim replay-ită, deoarece fragmente de replici se perindă într-un replay sonor mintal până când deţin conturul clar.

Spun asta pentru că aseară, am asistat la una din aceste conversaţii care mi-au lăsat o replică urmă în minte: „ce iubeşti tu cel mai mult pe lume?” a întrebat cineva pe unul dintre participanţii la discuţie. Întrebarea nu mi adresase direct însă am încercat un răspuns mintal. Ce m-a surprins a fost sentimentul de incertitudine: da, NU ŞTIU ce iubesc cel mai mult pe lume. Aş vrea să am certitudinea acelora care ştiu şi cred fără urmă de îndoială, numai că nu mi se pare omeneşte posibil. Însuşi Dalai Lama spunea că se teme nu de moarte ci de momentul trecerii dincolo, că nu va  reuşi să aplice întocmai tot ce a învăţat. Adică şi în cazul lui există incertitudini? Uf, e un sentiment de uşurare : chiar suntem toţi la fel.

Revenind la întrebarea de aseară m-am gândit la toate răspunsurile pe care le-aş putea da. Ştiu clar ce iubesc: iubesc în primul rând viaţa cu multele ei înfăţişări: munţii, plantele, cerul, stelele, căldura oamenilor, zâmbetul , luminiţele din pupile, trupul bebeluşului lipit de al tău, caii liberi, ochii unui cîine prieten, întrebările mute din privirile iubitului, ulciorul cu vin negru de la „hanul vechi de pe coclauri”. Iubesc apoi când pot să văd, când după ce am privit mereu la ceva, încă o privire în plus mă face să văd altfel : iubesc nespus această dezvăluire nebănuită în ceea ce credeam tocit de familiaritate şi cunoaştere. Iubesc cu uimire copilărească sentimentele împărtăşite, cele care se multiplică şi rezonează şi în alte suflete şi care se întorc jucăuşe şi aparent enigmatice.

Cel mai mult chiar nu ştiu ce iubesc pe lume: am înţeles că oricât de mult am iubi pe cineva, fiinţa noastră poate supravieţui pierderii aceluia. Am înţeles că ne putem obişnui cu orice până când nu se mai poate.

„Ce iubeşti tu cel mai mult pe lume? „- m-am întrebat iar astăzi şi ochii mi-au căzut pe o icoană agăţată frumos pe perete. Am deschis braţele laaarg uitându-mă în ochii lui Iisus din pictură, le-am lăsat aşa deschise şi am simţit cum inima îmi creşte, cum se umple de multă iubire şi atunci am înţeles cum ne-a îmbraţişat de pe cruce pe noi toţi. Ce iubesc eu cel mai mult pe lume? Nu ştiu.

Cred că doar Iisus a ştiut.

http://www.youtube.com/watch?v=Dnkdz6K5SFE

To all the boys I've loved before

Mi se întâmplă să ascult o melodie sau să văd un peisaj şi să-mi simt sufletul că se lipeşte acolo ca şi cum ar vrea să îmi spună ceva. De multe ori, sunt atentă la senzaţia pe care o încerc şi repet gestul asemeni personajului proustian, până când ştiu ce caut sau renunţ.

În urmă cu câteva zile am auzit întâmplător melodia care mi-a inspirat titlul postului de azi şi s-a produs aceeaşi alipire de acum familiară. Nu ştiam ce voi face ...până azi când m-am gândit să scriu despre ...bărbaţi. Despre bărbaţii pe care i-am întâlnit, plăcut, iubit până acum; aceia care au lăsat ceva în viaţa mea după ce au plecat.

Înţeleg astăzi că fiecare dintre ei a avut un rost, indiferent de ce am simţit sau crezut la momentul respectiv. Fiecare dintre ei este frumos şi minunat, chiar şi cei faţă de care am fost obligată să mă port radical. Fiecare dintre ei a ştiut să şlefuiască o faţetă a personalităţii mele; fiecare m-a îmbogăţit cu ceva.

Bărbaţii din viaţa mea au fost oricum numai lipsiţi de semnificaţie nu: mi-au făcut inima să bată şi sufletul să simtă în rogvaiv; m-au lăsat să trăiesc ce simţeam, m-au lăsat să descopăr ce nu ştiam. Chiar şi rupturile care m-au făcut să cred că voi rămâne sfâşiată au avut rostul lor ; au fost de fapt „winds of change”. Ce ştiu acum în plus este că ele oricum vin dar depinde de noi intensitatea lor- noi suntem cei care le lăsăm să ne spulbere ca o tornadă sau le lăsăm să se stingă de la sine şi să devină adiere de „La revedere”.

„To all the boys I've loved before” le trimit sentimentul meu de recunoştinţă şi mulţumire pentru calea făcută împreună. Mă bucur că au venit şi că am fost o vreme alături, mă bucur că ne ştim.

Am un singur regret : că mi-a luat atâta timp să înţeleg. Dar şi asta face parte din mine şi din noi toţi.

http://www.youtube.com/watch?v=_YoQbKWTNLo

La lumiere jaillira...

Lumina...mă surprinde de ceva zile o stare pe care o trăiesc... e ca şi cum priveşti soarele cu ochii goi şi apoi când îţi întorci privirea spre ce e în jur, o vreme vezi doar strălucire până când treptat, treptat apar contururi şi apoi detalii. Acesta e fenomenul fizic pe care îl trăiesc dar gândul mă poartă apoi spre jocul real-ireal pe care mi-l sugerează.

La fel intrăm şi în viaţă sau în iubire sau în căsnicie: mai întâi e o lumină puternică, orbitoare, fascinantă; orbita aproape că suferă dar nu se poate dezlipi de această lumină care topeşte totul. Şi privim lumina cu sete, fuzionăm cu ea, ne lăsăm vrajiţi de puritatea ei. Mai apoi, de durerea privitului la incandescent căutăm umbre pe care să se aşeze retina, care să o fure în odihnă şi atunci ne forţăm să identificăm sau ochii noştri zăresc cu adevărat contururi. E o vreme în care coexistă cele două imagini: lumina şi umbra sunt simultane, iar ochiul se mişcă între cele două cu nedumerire oarecum sfîşiat între curiozitatea descoperirii formei abia întrezărite şi dorul după incandescenţa ce moare uşor.

Şi apoi, fără să ştii exact când anume, se întâmplă: lumina s-a retras uşor şi au rămas obiectele, conturate acum de umbra ce devine lumină la rândul ei. Acum e momentul când se face diferenţa : acum apar recţiile diferite şi în funcţie de ele se conturează un alt parcurs.

În mod cert obiectele care se văd acum clar au o formă, o substanţă, o aparenţă. Observarea lor atentă scoate la iveală detalii care pot stârni repulsia: ceea ce vedem nu este strălucitor, poate are pete, sau suprafaţa este scorojită pe alocuri, poate praful stă neclintit pe margini de oglindă, poate au fost şi insecte care au stricat formele impecabile de la început.

Ce facem atunci? Putem să strigăm că am fost înşelaţi, că ni s-a prezentat puritatea luminii mai întâi ca să fim minţiţi cu neruşinare după aceea.

Putem de asemenea să ne amuzăm pe seama noastră şi să zicem : aha, ce efecte vizuale putem produce, mai ceva ca la 3D.

Ar mai fi o variantă: să înţelegem că e firesc să nu vedem de la început, că ceea ce a rămas după exerciţiul adaptării retinei poate avea farmecul său şi lumina pătrunde şi aici. Că am intrat singuri în acea încăpere, că ne-am dorit şi că orice alt loc am fi ales am fi parcurs acelaşi proces. Singura deosebire ar fi fost în privinţa conţinutului: dacă ceea ce descoperim ne poate afecta personal ( nu putem respira aerul, sau mucegaiul existent ne afectează fizic, ori orice altceva ne dăunează, atunci nu ne obligă nimeni să continuăm să rămânem.

Ceea ce contează este că ştim că lumina pură există şi am văzut cum umbrele dispar în prezenţa ei dar e important să reţinem şi că trăim printre obiecte, care sunt aşa cum sunt şi nu au nici o vină că noi le-am atribuit o strălucire falsă. Noi insine avem luciri incandescente in ochii celorlalti.

Tocmai am descoperit ca blogul pe care scriu a primit  premiul de mai sus din partea lui Mihai Enachi, un astrolog2you inimos; premiu pentru care ii multumesc si care ma onoreaza si ma bucura in egala masura.(http://astrolog2you.blogspot.com/)

Regulamentul spune:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blog-ul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care ne explica ce este cu premiul;

4. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blog-ul lui.

 cei cinci prieteni ai  mei bloggeri speciali  sunt:

1. Solarris pentru ca a gasit drumuricatretine si le arata si celorlalti (http://drumuricatretine.wordpress.com/)

2. Strong Hart pentru dragostea cu care ne invata putereaprezentului (http://putereaprezentului.wordpress.com/)

3. GabyS pentru staruinta cu care cauta dincolo-de-materie  (http://dincolo-de-materie.blogspot.com/)

4. Nicola Florina Ionela pentru ca are idei pline de creativitatea (http://www.creativitatea.com/blog/)

5. Angel pentru ca da  forma vizuala  si acustica unui balsampentrusuflet  (http://balsampentrusuflet.blogspot.com/)

iMA High Yellow

Tips on how to get to know me better

• Be flexible
• Be quick paced
• Be positive
• Be open
• Be generous with your praise
• Be supportive of my ideas
• Have fun!

Pentru a  vedea ce tip de culoare sunteti, faceti click pe omuletul galben din piesa de puzzle.

Străinul...

Mă înteba de curând cineva drag: „ cum mai stai cu transformarea?"

Camus, în „L Etranger” prezintă o scenă în care soarele ce dogorea îl orbeşte pur şi simplu pe Meursault anihilându-i voinţa şi în acel moment de neatenţie apasă pe trăgaci şi ucide un arab. Absurd, fără vreun mobil cert. Doar o clipă în care mintea nu a perceput realul, o clipă în care soarele i s-a reflectat în ochi.

***

Vorbesc cu cineva din familia mea. Discutăm despre noi, sau despre familie sau despre perspective. Expun situaţia, merg până la eventuale cauze, propunem soluţii...primesc feed-back şi rămâne stabilit ceva. Avem şi termen de finalizare indicat; trec anii, scenariu se repetă...absurd.

***

E seară, sunt cu sufletul opac, am chef de vorbă, indiferent cu cine...deschid mess-ul. La scurt timp apare o cunoştinţă recentă şi după salutul obişnuit începem să conversăm. Discuţia înaintează, primesc replici fără semne de punctuaţie astfel încât propoziţiile pe care le citesc pot fi întrebări sau afirmaţii în egală măsură...neavând sensul exact, mintea îşi traduce frazele după cum vrea, personajul de dincolo de ecran capătă alte semnificaţii, automat se transpune în identitatea unui prieten drag cu care nu mai vorbisem de mult...şi timpul trece şi eu continui discuţia având imaginea prietenului în faţa ochilor...şi totul devine atât de real..în ireal...absurd.

***

Sunt în maşină. În faţă un şir de maşini aşteaptă la barieră. E frig, a nins...profit de oprire ca să aranjez oglinda din dreapta, să reglez mai bine căldura. Privesc în jur, privesc maşina din spate ...aştept. Totul pare încremenit. În faţă am un camion care îmi acoperă destul de mult din imagine. Şi văd că porneşte uşor, coteşte mult spre dreapta , ocoleşte ceva, nu-mi dau seama până când nu văd în faţa maşinii mele un om, târându-se pe fund ca şi cum vrea să-mi taie drumul. Vreau să-l ocolesc, la fel ca şi maşina din faţa, el îmi face semne şi strigă, eu merg mai mult în dreapta şi îi zic în gând, „te rog, nu face asta, nu te aşeza în faţă”...îl ocolesc, revin destul de greu pe sosea căci zăpada îngheţase, privesc în oglinda retrovizoare: şoferul din spate opreşte, omul se târăşte prin faţa maşinii lui şi traversează şoseaua... absurd.

Sunt momente în viaţă în care îmi doresc să pot înţelege intenţiile  celorlalţi, să pot simţi ce îşi doresc sau ce trăiesc înăuntrul lor. Graba cu care cred că le ştiu mă doare de multe ori. E ca şi cum de fiecare dată apăs pe trăgaci asemeni lui Meursault. Sunt momente în viaţa mea când trăiesc în second life, având trupul în real.

Această desincronizare îmi reiterează sentimentul străinului...rămăşiţe de absurd mă cutreieră, rămăşiţe de neadaptat la ceva...

Mă întrebi cum stau cu transformarea, dragă prietene: e absurd încă..; ce va fi? « Je tire ainsi de l'absurde trois conséquences qui sont ma révolte, ma liberté et ma passion. » spune Camus şi acesta e şi răspunsul meu:  calea transformării pe care merg : revolta , libertatea  şi pasiunea.

Ninge...

E iarăşi zăpadă ce picură cerul,
Şi iar se aşterne uşor pe pământ
Adulmec cernirea, adulmec şi gerul
Mă simt mai uşoară, un fulg mic dansând.



Iubesc atunci când cerul se leagă de pământ cu fire subţiri de ploaie sau nea. Când ninge e mult mai frumos. E alb şi pur, şi totul are un alt chip: e ca şi cum natura ne invită să-i vedem şi faţa cealaltă: un munte acoperit de o pajişte verde în soare este frumos şi solemn; un munte acoperit de o mantie albă de nea în soare este magic. Ninsoarea dă o altă înfăţişare, dă acea aură de poveste realităţii, redă puritatea iniţială; ninsoarea poate anihila hidosul; ninsoarea face ca orice să redevină proaspăt.

Când merg prin zăpadă, ca în seara asta, am sentimentul de-a ninsoarea, de-a frumosul, de-a bucuria, de-a puritatea în toate. Nu pot să nu zâmbesc, nu pot să nu simt căldura şi iubirea, nu pot să nu văd miile de luciri cu care se înfăţişază natura: şi nimic nu-mi pare greu, nici imposibil. Când ninge, firav sau furtunos, mângâietor sau plin de bice, când fulgii mi se lipesc de gene, e ca şi cum mă simt innebunitor de frumoasă şi le spun tuturor: hei, oameni, bucuraţi-vă! E frumos pe lume, e a bucurie, şi a lumină în toate, şi a iubire, a căldură de suflet şi a bunătate. Când ninge iubesc şi mai mult viaţa asta şi contemporaneitatea. Când ninge  îmi înfloresc obrajii; îmi cresc aripi.
http://www.youtube.com/watch?v=ahEC_BZRJ6I

Copilărie, dulce iluzie a vieţii

Adulţi fiind, privim cu îngăduinţă la copiii noştri cum descoperă lumea. Îi urmărim cum traversează etapa cunoaşterii prin gust: dacă s-ar putea, copiii noştri ar gusta şi un cântec sau un dans, la vârsta mică totul trece prin papilele gustative. Îi supraveghem şi le luăm din cale tot ce e periculos. Ei ştiu doar atât cât îi învaţă simţul gustului. Noi ştim mai mult şi îi urmărim cu îngăduinţă şi înţelegere.

Cum e o etapă trecătoare ne pregătim pentru perioada când vor pun mâna pe orice, vor trece la cunoaşterea lumii prin pipăit : gheaţă, foc, curent electric, acizi trebuie testaţi cu epiderma iar noi, cei ce cunoaştem deja avem grijă să nu pice în capcana dezastrului.

Aşteptăm să crească şi să ajungă la vârsta când vor învăţa să identifice pericolul din privire: imaginea va fi asociată cu un sentiment, un avertisment, o păţanie sau o informaţie transmisă de altcineva.

Şi ajung adulţi. Ajungem Adulţi. Credem că ne-am detaşat de copilărie, spunem că ne-am maturizat şi îi privim pe cei ce nu sunt asemeni nouă cu duioşie, cu condescendenţă uneori. Nu recunoaştem dar acum trăim tot o perioadă a copilăriei: ascunse, sau refulate, sau reinventate, sau retrăite. Oricum continuate. La nivel de cunoaştere, ea nu mai trece în mod unic prin gust, tactil sau văz, ci prin simţire sau trăire. De fiecare dată trecem la o altă etapă atunci când ŞTIM.

 Ca adulţi, vine o vreme când înţelegem că deşi nu mai punem orice în gură, deşi nu mai punem mâna pe orice, deşi putem distinge pericolul din priviri tot mai facem aceleaşi greşeli, tot mai suferim, tot o mai păţim. E nevoie SĂ ÎNŢELEGEM , SĂ ŞTIM.

Şi Înţelegem,şi ştim,trăim viaţa din alte perspective şi credem încă o dată că ne-am desprins de copilărie, că suntem şi mai maturi, că ne-am apropiat de substanţa vieţii, de ADEVĂR că am devenit înţelepţi. Şi atunci când suntem mai departe în cunoaştere decât am fost vreodată aflăm că în copilăria timpurie, atunci când nu cunoşteam lumea nici măcar prin gust, ŞTIAM deja şi că toată viaţa am „evoluat”  ca să putem cunoaşte ce ştiam atunci.

Gânduri de sfârşit de an

În anul acesta, în martie am început să scriu pe acest blog...pentru mine el reprezintă  sticla pe care o arunci într-un ocean şi nu ştii cine o va citi dar acolo, în pagina din interior ţi-ai pus sentimentele şi gândurile sincere.

Acest mesaj este către voi, toţi cei care aţi citit ori citiţi, întâmplător sau dinadins ce apare postat aici.

Vă trimit gândurile mele bune, căldura din sufletul meu să vă însoţească şi să vă bucure în momentele mai grele, să avem sărbători frumoase şi un an inspirat!

LA MULŢI ANI!

http://www.youtube.com/watch?v=zsi32qKFAfI

„Precum nisipul în căuşul palmei...”

De câteva luni trăiesc o dorinţă de transformare şi pentru că nu ştiu încă exact cum şi unde o să ajung e nevoie de o perioadă pentru a îmi limpezi toate acestea. Am anunţat cunoştinţele cu care vorbeam mai des de această intenţie a mea de recluziune temporară în vederea autodefinirii şi trăiesc experienţe interesante referitor la relaţiile umane.

Pe de o parte sunt aceia care ţin cu dinţii de prezenţa ta, îţi fac reproşuri şi ai impresia că oricât de mult ai explica vorbeşti în pustiu. Nu îi interesează ce ţi se întâmplă, nici nu ar vrea să fii altfel ci se reîntorc la cum erai altădată şi îţi amintesc cum puteai odinioară fii prezent, concluzia clară fiind că de fapt nu te mai interesează persoana lor.

Sunt apoi cei care se îngrijorează cumva de soarta ta, ar vrea să ştie în ce stadiu eşti: cam cât mai ai de lucrat în singurătatea aia autoimpusă. Îţi găsesc şi scuze legate de anotimp, de perioada încărcată, de una , de alta, deşi tu ai spus clar că nu mai apari o vreme. E tot un fel de presiune dar mai subtilă.

Pe de altă parte sunt ceilalţi care sunt şi ei de două feluri: cei care au trecut prin experienţa ta şi îţi spun unde ai putea ajunge. Ei te înţeleg cel mai bine pentru că au trăit ce trăieşti şi tu. Deşi eşti conştient de avertizările lor, tu ai convingerea că dacă nu trăieşti singur asta nu ŞTII cu adevărat. Apoi sunt cei care, în mod constant îţi trimit un semn că sunt acolo: aproape zi de zi, fără nici un cuvânt primeşti doar un semn că nu te uită ci dimpotrivă te îmbrăţişează. În rest nici o vorbă. Mi se pare interesant ca cineva să aştepte în felul ăsta şi în acelaşi timp încurajator.

Problema care se ridică ar fi  că Tu, cel care vrei să te defineşti dai dovadă de egoism autorefuzându-te relaţiilor interumane; deoarece eşti o fiinţă socială cu obligaţii de socializare. Părerea mea este că de fapt fiecare are dreptul să acţioneze aşa cum simte că este mai bine pentru sufletul lui, iar cei apropiaţi ştiu că sunt perioade în care cei dragi nouă se îndepărtează în vreun fel fizic sau mental şi atunci îi aşteptăm să revină, după ce se vor fi aflat pe ei înşişi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la imaginea firelor de nisip din căuşul palmei: spunea cineva că relaţiile umane de orice fel ar fi ele, sunt ca nisipul din palmă – „dacă îl ţii uşor în căuşul deschis, el rămâne acolo unde este, dar în momentul în care strângi mâna ca să nu îţi scape, el se strecoară printre degete. S-ar putea să mai rămână ceva, dar cea mai mare parte din el se risipeşte.”

 

Vendredi ou Dimanche

Am citit de curând „Vendredi ou la vie sauvage” a lui Michel Tournier. Mi se pare a fi o carte mai actuală şi mai practică decât aş fi crezut. Este vorba despre celebrul Robinson care rămâne unicul supravieţuitor al unui naufragiu şi se trezeşte singur pe o insulă pustie. Mai întâi face toate gesturile pentru a întâmpina un ajutor din exterior: strânge proviziile de pe epavă, improvizează o torţă uriaşă în mijlocul plajei şi aşteaptă să apară vreo navă salvatoare.

Cum timpul trece şi nu se intîmplă nimic se decide să exploreze insula ca să găsească resurse de supravieţuire, dar fără prea multe gânduri de stabilitate.

Vine o vreme când ia decizia unei acţiuni pro şi atunci începe să construiască o ambarcaţiune pentru a merge el în întâmpinarea salvării exterioare. Işi pune la bătaie toată creativitatea pentru a suplini lipsa uneltelor necesare şi a găsi soluţii pentru fabricarea unei ambarcaţiuni rezistente. Consumă mult timp pentru acest proiect. Din cauză că a construit ambarcaţiunea aproape de sursa de materie primă dar , din păcate departe de mare îşi dă seama că nu are cum să o transporte până la plajă.

Într-un moment de deznădejde decide să urmeze exemplul unei turme de porci sălbatici care se scăldau periodic în nişte ochiuri de mlaştină. Se scufundă constant în mocirla toxică, lăsându-şi doar nasul şi ochii afară până când ajunge să se neglijeze, să se hrănească direct din tufe stănd în patru labe. Într-o zi trăieşte aievea halucinaţii care îl fac să vadă nave imaginare, să audă coruri şi să recunoască oameni care mai târziu se dovedesc a nu fi fost decât produsul minţii lui otrăvite de gazele toxice.

Îşi vede deodată decăderea, starea de animal la care ajunsese şi decide să îşi schimbe radical existenţa. Mai întâi caută să îşi clădească un adăpost, apoi începe să cultive seminţe,domesticeşte nişte capre sălbatice, îşi stabileşte un program de viaţă cu zile de lucru, vineri zi de post şi duminica ziua de odihnă. Îmbracă haine de gală în ziua de odihnă, îşi permite să fumeze pipă doar duminică după prânz, făureşte un calendar şi ajunge să stabilească reguli de conduită pe insulă şi pe apele teritoriale. Înţelege că e obligatoriu să vorbească în momentul în care vrînd să o facă întâmpină dificultăţi de articulare; atunci stabileşte o lege prin care orice gând trebuie spus.

Cel mai dificil pentru el a fost ziua în care s-a văzut din întâmplare într-un ciob de oglindă şi a fost mirat de figura severă care-l privea. A încercat să zâmbească însă muşchii nu îl ascultau şi a înţeles că deşi acum avea de toate: un adăpost, ce mânca, nişte capre pentru lapte, un câine pentru companie, lipsa unei fiinţe umane îi înăsprise figura : face un efort ca să îşi zâmbească în oglindă dar nu reuşeşte. După atâta timp în care nu zâmbise nimănui, figura nu îl mai ascultă şi abia atunci simte tristeţea singurătăţii.

Pe măsură ce continua civilizarea insulei sale , sarcinile devin tot mai numeroase şi mai apăsătoare.

Apariţia lui Vendredi marchează începutul unei noi etape, aceea a relaţiilor interumane în care rolurile de stăpân, învăţător, partener de jocuri se succed. Fiecare învaţă ceva de la celălalt.

La capătul a douăzeci şi opt de ani apare şi vaporul pe care Robinson în aşteptase atât la începutul vieţii sale pe insulă. Deşi îl dorise cu ardoare cândva, apariţia lui, şederea echipajului pe insulă îi dau imaginea haosului pe care îl provoacă civilizaţia în paradisul natural al insulei. De aceea îi dă căpitanului tot aurul pe care îl salvase de pe vaporul naufragiat şi îl roagă să plece şi să nu dezvăluie nimănui poziţia insulei lui. Lucru care se intâmplă în ziua următoare, când însă Robinson se trezeşte fără Vendredi ce decisese să se îmbarce în secret pe nava nou venită.

Când imaginea viitoarei sale vieţi singuratice îi străbate iar gândurile, descoperă un mus care fugise de pe navă , dorind să rămână pe insulă. Robinson îl va numi Dimanche, simbolul petrecerilor şi al veseliei, al unei noi vieţi mai luminoase.

„Vendredi ou la vie sauvage” a lui Michel Tournier reprezintă un cod al evoluţiei omului de la sine spre exterior, revenind la sine şi la valorile simple dar profunde şi autentice.

Cred în existenţa insulei lui Robinson chiar în zilele noastre de civilizaţie superioară. Acest paradis este nu foarte departe şi este la îndemâna fiecăruia dintre noi să trăim în el. Nu am crezut niciodată că viaţa este nedreaptă, sau strâmbă, sau grea sau nepotrivită. Mereu m-am bucurat că trăiesc şi că sunt în viaţa asta care este aceeaşi pentru noi toţi. Putem oricând să ne zâmbim, să ne vorbim, să ne considerăm a fi Vendredi sau Dimanche unii pentru alţii. Suntem toţi nişte Robinsoni care trebuie să învăţăm să ne descoperim, să ne simţim bine cu noi căci la urma urmei, din toată lumea asta fiecare trăieşte doar cu sine de la un capăt la celălalt al vieţii.

Toţi ceilalţi oameni vin sau pleacă...noi ne rămânem.

                                                             

Şi se cere iertare...

Motto:

Se desenează pe nisip un cerc

după care se taie in două,

cu acelasi băt de alun se taie in două.

După aceea se cade in genunchi,

după aceea se cade in branci.

După aceea se izbeste cu fruntea nisipul

si i se cere iertare cercului.

Atât.

Nichita Stănescu- Lecţia despre cerc

Perioada de dinaintea Crăciunului este una dintre acele perioade binecuvântate în care ai din nou şansa să o iei de la zero. Mă refer la faptul că timp de şase săptămâni îţi poţi face curat în cămările spiritului, sufletului, trupului poţi să cercetezi stările negative pe care le încerci mai des, să cauţi răspunsuri şi să parcurgi ritualuri de purificare.

De fiecare dată în perioada asta mă încearcă dorinţa de a „cere iertare cercului”. De a cere iertare a tot ceea ce am început şi am distrus, tuturor echilibrelor întrerupte sau tăiate.

Am să merg mai întâi la păcatul perfecţiunii închipuite şi am să cer iertare acolo unde, pentru că cercul nu se potrivea cu rotundul ideal pe care mi-l imaginam, l-am rupt în două sau în mai multe.

Apoi voi cere iertare tuturor cercurilor de care am uitat, sau le-am ignorat fără nici o explicaţie şi prin aceasta le-am adus durere de orice fel.

Voi cere iertare unui bonsai pentru că într-un moment de nebunie am uitat că are sufletul lui şi i-am dat în mintea mea toate caracteristicile unei iubiri ...cînd bonsaiul a murit din lipsă reală de afecţiune m-a întristat sfârşitul simbolic al iubirii. Am să cer iertare bonsaiului pentru că atât cât a trăit am văzut constant altceva în el.

Cer iertare pentru toate vorbele mele în exces şi pentru clipele cînd nu am ştiut să ascult ...se vorbeşte prea mult şi nu fac excepţie; multul ne împrăştie în derizoriu.

Îmi doresc să fiu iertată pentru impulsul răvăşitor care mă animă şi care aduce în cel mai bun caz nedumerire iar în multe altele spini.

Aş vrea să cer iertare pentru toate dăţile când nu am înţeles sufletul din faţa mea, pentru toate vorbele pe care le-am spus şi au durut, pentru toate gesturile bune pe care nu le-am făcut.

Voi cere iertare pentru cazul în care am lăsat să fiinţeze o altă imagine a mea şi prin asta am creat tulburare: sunt un om imperfect.

Şi mai ales voi cere iertare sufletului meu pentru că mulţi ani am crezut că îmi este bine dacă uit de el.

Acum, în această perioadă voi tăcea, voi cădea în genunchi şi voi sta cu fruntea în ţărână ...

ATÂT.

Crezul unei femei

Cred într-unul Dumnezeu!

Cred în puterea iubirii

Cred în triumful luminii şi în adevăr

Cred în capacitatea omului de a-şi învinge limitele

Cred in puterea gândului bun şi a exemplului

Cred în şansa iluminării

Cred în verticalitate, bun gust şi armonie,

Cred în valoare şi continuitatea ei

Cred în înţelepciunea repetabilităţii

Cred în ieşirea din încremenire

Cred în divinitatea sufletului

Cred în frumuseţea vieţii şi a tot ce există

Cred în dăruire şi în orice creaţie

Cred în minunea întâlnirii!

Cred în puterea iubirii

Cred în triumful luminii şi în adevăr

Cred într-unul Dumnezeu!

Metamorfoză târzie

În viaţa mea am fost mereu ceva


Îmi cădea privirea pe soare

Şi soare eram

Ascultam muzica vântului, sau a oamenilor

Şi cântec eram

Am urmărit iubirea păsărilor

Şi iubire am fost

Am simţit inima roşie pulsând

Şi inimă uriaşă m-am făcut

Mi-a plăcut viaţa şi viaţă am dăruit

Am râs din suflet

Am iubit din suflet

Am cântat din suflet

Şi totuşi

Îmi doresc neclintirea

Statuilor din insula Paştelui

Verticalitatea lor

În faţa capriciilor oceanului potrivnic.

Wild horses

Suntem trăitori într-o perioadă în care avem sentimentul că ne copleşesc multe: cerinţele societăţii, ale familiei, ale rudelor, ale prietenilor, stresul de la muncă, neobosita competiţie socială şi personală, limitele, fricile, toate dorinţele neîmplinite care sfîşie din noi, mai multul, mai binele...

Şi totuşi, în fiecare din noi există nişte cai sălbatici, nişte mustangi care nu se vor lăsa vreodată îmblânziţi. Ei ne dau libertatea de a simţi, de a trăi bucuriile fruste, de a nu uita că suntem din rasa pur sânge: că ştim să trăim prezentul cu bucuria copilului care sfărâmă firul ierbii în dinţi, cu inocenţa senină a azuriului dimineţii, cu limpezimea aerului după ploaie. Că suntem idealişti, şi poeţi, şi naivi, şi dornici de afecţiune, şi iubim aerul răcoros fluturînd pe frunte, şi că ştim că TRĂIM, că ne lăsăm „mintea să coboare în inimă” aşa cum ne îndemna Iisus.

Suntem caii liberi care-şi iau porţia de „jar”. Libertatea este în noi, în fiecare şi chiar dacă nu este absolută nu avem dreptul să uităm de ea, să o acoperim cu cenuşa regretelor, a frustrărilor, cu zaţul nemulţumirilor.

Mulţi dintre noi suntem încă mânji, însă truda zilnică nu ar trebui să ne pună zăbala ci dimpotrivă, să ne dea avânt. Ar trebui să simţim viaţa ca pe un galop liber de la o pajişte la alta şi să ne lăsăm coama liberă.

Ţine doar de noi să nu lăsăm căpăstrul să ne orbească.

http://www.youtube.com/watch?v=XplOk3Do9Gg&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=LR83mG3Ojp4&feature=related