Gândul de week-end-204

În prezența iubirii, noțiunea de sacrificiu se dizolvă.

O altfel de privire-165- Albastrul

Trăitori ai acestei lumi, mai mult sau mai puțin înțelegători ai mersului ei, noi toți înțelegem până la un punct că aici, pe Pământ există ceva lumesc și ceva divin care lucrează împreună. Adeseori divinul ia formă vizibilă și se arată deschis ochilor pământeni. Apariția lui este o  confirmare și o susținere, o afirmare a continuării în acea direcție.

***

 Mai evident sau mai estompat,  toți oamenii au undeva în adâncul sufletului un dor și o iubire pentru albastru, pentru tot ce apare ochiului sau trăirii în această culoare: azurul, marea, florile într-o primă etapă, apoi liniștea, seninul, înțelepciunea transcendentă, libertatea, fără de legăturile sunt tot atâtea manifestări ale acestei culori. Se spune că albastrul în valoarea sa absolută este cea mai pură culoare, în afara vidului total al albului neutru.

***

 De-a lungul vieții am simțit și eu atracția acestei culori în forme diferite ale sale: am început prin a iubi albastrul senin încă de când am fost capabilă să îl contemplu, apoi, mai târziu, printre preocupările de grădinar am iubit irișii, florile de nu mă uita, albăstrelele scânteietoare din lanul galben copt. La adolescență și mai apoi, în perioada dospirii emoționale m-am lăsat topită în albastrul durerii purificatoare. O bună bucată de vreme, inima mea bătea în versuri chemând sufletul prieten, sufletul iubit: 

”Ca să fie ceva între noi, altcineva -sau eu

 însumi- am botezat ceea ce eu  însumi făcusem,

 rănindu-mă, 

mereu împuținându-mă, mereu murind

cu vorbe de buzele mele spuse.

Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,

Tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au 

surâs buzele. Enghidu 

Mai apoi, în pârguirea maturității, mai multe situații trăite mi-au adus înțelesuri adânci:  am văzut cum  zăpada atât de albă în mantia proaspăt așezată peste pământ, în strălucirea ei maximă devine albastră; când am deschis ochii dupa  ciocnirea brutală a mașinilor, am vazut aburul de un  albastru deschis ce umplea interiorul de dincoace de parbriz și mai mereu, toate durerile întunecate ce mi se urcau în simțire se vărsau în lacrimi albastre, purificatoare. Dar cel mai a mirare este să  privesc  fotografia făcută imediat după trezirea a doi îndrăgostiți: la îngemănarea celor două lumi, la trecerea dintre ele, în imagine apare aproape fizic această a treia ființă, iubirea albastră care cuprinde tot ceea ce arată aparatul foto. 

***

Se spune că în vremuri străvechi Dumnezeu cobora pe Pământ și se arăta oamenilor în chip omenesc, le vorbea, le cerea gazduire, se hrănea cu bucatele lor. Cum oamenii sunt ai vremurilor, și cum vremurile se schimbă mereu, astăzi Dumnezeu coboară pe Pământ luând înfățișare albastră și la apariția sa totul se purifică, se eliberează, devine Iubire ce acoperă și călăuzește spre noile vremuri.

Gândul de week-end-203

Pomul se cunoaște după roade, oamenii după fapte și gânduri.

multumesc, Ine 

O altfel de privire-164- Tatăl

 11. ”Și am zis : ”Poate întunericul mă va acoperi și  se va face noapte lumina dimprejurul meu.” 
 12. Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea, ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei așa este și lumina ei.” 

Am simțit adeseori cum în etapele din viața mea a fost mereu ceva care era prezent și care de câte ori ceream ajutor sau sfat, printr-o formă sau alta, accesibilă mie în acea etapă, mi le trimitea. Niciodată nu m-a lăsat fără ajutor când l-am cerut, niciodată nu m-a respins. La un moment dat am avut ca un licăr în care am înțeles că am de ales între a-L recunoaște în mine și în tot ce sunt sau a-I ignora prezența și atunci, când am aflat că oricum în fiecare secundă aleg să fac voia cuiva, L-am ales pe El.

De atunci nu contenesc să Îi descopăr infinita înțelepciune cu care ne așteaptă să creștem. Adeseori simt că este exact ca un Tată, așa cum a fost  numit, care se uită cu iubire și  răbdare la năzbâtiile odraslei sale, aflată încă în perioada în care nu poate înțelege deplin mersul lucrurilor și care, îi cunoaște structura, potențialul, forța și îl îndrumă știind că procesul creșterii se face doar din interior. 

Este acel tată care, deși adeseori contestat și renegat de copiii săi, continuă să le poarte aceeași dragoste neștirbită, continuă să le fie alături în toate felurile, așteptând ca ei să crească și să înțeleagă. 

***

Și de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, așa cum fiecare copil ajunge să își înțeleagă părinții, să îi accepte și să le fie recunoscător  când  își dă seama cât de mult este și el asemeni lor, la fel și fiecare om, la un moment dat  ajunge să zică precum psalmistul: 

14. ”Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte.

16. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una dintre ele nu va fi nescrisă.” Psalmul 138

O altfel de privire-163-Semnul

Semne suntem unii pentru alții...semne rămase pe trup ori pe suflet, în privire, în zâmbet, în respirație ori în bătăile inimii.

***

Ești semnul meu de viață și renaștere, sunt semnul tău de neobișnuit și mister... ne întâlnim în mijlocul lumilor  cu mirare și speranță, cu epitete și algebre, metamorfoze de culori, nunațe, tonuri și lumini. Ești semnul meu de copilărie, sunt semnul tău de vis, uimirea copleșitoare a descoperirii și a întâlnirii. Ești semnul divin, cadou la ceas aniversar, nufăr alb pe marea vieții mele... sunt pescărușul ce aduce la țărmul tău ramuri de mirodenii din țări exotice și adieri de parfumuri din flori îndrăgite...sunt semnul trecerii pragului către alte cunoașteri...ești semnul împletirii trăirilor telurice și celeste în pletele mele rebele, ondulate  de răsucirea degetelor tale. 

***

Suntem semne unii pentru alții...

O altfel de privire-162- Chemările

Poate credem că noi suntem cei care hotărâm ceva însă asta este pe jumătate adevărat.

***

Între fiecare dintre noi și orice altceva există o legătură din invizibil care se derulează și care apoi se trăiește: așa de pildă un vis, o carte,  o casă, un copil, o iubire, o viață  există în sine și ele îi aleg pe cei care le trăiesc. În fiecare dintre situații există  o variantă de rezervă atunci când noi nu  dorim să ocupăm locul nostru în acel scenariu : există un alt om care va împlini visul ce te alesese pe tine, există un alt iubit care vă trăi iubirea ce te-a ales pe tine, exstă un alt locatar ce va locui în casa ce te-a vrut pe tine, există un alt autor ce va scrie cartea care te-a povestit pe tine, există un alt părinte pentru copilul ce te dorise pe tine, există un alt alpinist pentru ascensiunea ce te învăluise  pe tine, există un alt monah pentru asceza ce te îndrăgise pe tine.

***

 Ele, trăirile și chemările  acestea există și fără noi, și când  ne aleg  este pentru  că noi suntem cei care am fost cei mai potriviți în acel moment al existenței lor. Însă, dacă dintr-un motiv sau altul nu răspundem acelei chemări, ele vor continua să existe prin altcineva, după cum și noi vom răspunde mai deciși altui tip de chemare.

Gândul de week-end-202

Cu timpul învățăm să înfăptuim altfel lucrurile: mai întâi le trăim și apoi ele prind viață.

O altfel de privire-161- În cămăruța inimii

În liniștea așternută deodată în jur un murmur neobișnuit mi-a atras atenția...șoapte ușoare, oftaturi,  zâmbete și dialoguri scurte se succedau repetat undeva în ceea ce eram. Ascultam  atentă și uimită: două voci se împleteau, distinct, uneori, fragmentat, alteori, doua voci familiare ... au trecut zile...nopți... ani...am trecut  și eu prin lume cu vocile urmându-mă, chemându-mă..șoptindu-mi. 

***

Într-o zi am vrut să știu și am pornit pe  firul sunetelor, am pășit prin conturul meandrat al inflexiunilor din încărcătura lor ce mă străbătea  emoțional până când, la un moment anume am intrat într-o încăpere mirifică, nebănuită: stăteam vrăjită de frumusețea acelui loc, de căldura sa luminoasă ... am simțit chemarea  să merg și mai mult în interior și am înaintat până la copacul de unde se auzeau șoaptele.  Pe măsură ce mă apropiam mă simțeam tot mai ușoară..eram zbor și flacără și unduire de cascadă și frunză lină eram când m-am așezat lângă tulpina străveche de unde  vedeam cele două glasuri: divinul și  tu stăteați de vorbă în cămăruța nouă  din sufletul meu.

O altfel de privire-160- Vraciul

Știa ce face ...învățase de mult acel mod de a lucra. Îl priveam cu atenție și uimire și în același timp înțelegeam exact fiecare gest, fiecare mișcare. Lua orice bucățică, oricare ciob, le curăța perfect și le punea deoparte. Călătorea mult și în drumurile sale recunoștea bucățelele, particulele de care se ocupa personal. Când l-am întâlnit nu bănuiam ce avea să urmeze dar ceva puternic dinăuntru mă făcea să îi stau în preajmă, să tac și să privesc doar. Încet, încet fiecare gest pe care îl priveam s-a dublat de un sentiment ce se năștea înăuntru-mi și a devenit ucenicie.  Așa am învățat să recunosc și eu la rândul meu trările bucăților din sufletu-mi, cele  pe care le-am împrumutat sau le-am lăsat de bună voie ori mi-au fost luate forțat. și care se regăseau în suflete dferite..am început să le simt prin multiplele pulsații ce îmi zvâcneau în fire, prin mulțimea simțămintelor ce mă traversau fără noimă destul de des. Periodic- mai rar uneori, mai rapid alteori, miile de fărâme de suflet din toți cei pe care i-am știut vreodată  îmi trimiteau mesaje ce  mă lăsau fără vlagă atunci când obișuiam să intru total în trăirea lor. Ceva din și mai adâncul meu, mă îndemnase la cunoașterea totală a unei stări, așa că atunci când era bucurie, era până la capăt, la fel cum atunci când mă trăia tristețea, era tristețea tuturor celor ce fuseseră vreodată triști. Trăiam în ceea ce a fost și ce urma să fie în același timp. Unele cioburi imi dădeau semnale puternic sonore în exprimare, altele erau de o muțenie ce se auzea dincolo de zenit. La un moment dat,  gura mea mută s-a deschis larg și un strigăt de durere ce nu s-a auzit niciodată  a trecut dincolo de stele.

***

Când l-am întâlnit, trecusem prin aproape toate trăirile din miile de fărâme ale miilor de suflete ...niciodată nu mi-a vorbit direct ci a folosit un fel de a trimite direct în inimă ce avea să îmi spună. Așa m-a învățat  să-mi cunosc fărâmele de suflet din lume,  să le spăl cu raze și să le albesc în băi de smarald,  să le reașez în sufletul cel mare și să îi învăț și pe ceilalți să o facă. Apoi mi-a arătat cum ceea ce trăim este trăirea simultană a sufletelor care suntem prin sufletele celor ce ființează în noi și că ne doare durerea lor, ne bucură bucuria lor, ne atrage chemarea lor, ne îndepărtează respingerea lor. Mi-a arătat cum simt când cel iubit mă onorează și cum simt când tot acela mă întinează...cum simt când cel ce îmi este în ființă îmi poartă gând sublim și cum este când gândul său de mine devine trădare...și ce e mai uimitor, mi-a arătat cum dincolo de durerea noastră este durerea divină pe care o simțim când noi înșine suntem în tăgadă, și cum bucuria  ce o trăim este bucuria cea mare, aceea a exploziei extatice. 

***

Știa ce face... îl priveam și mă transformam... îl priveam lucrând și trasam noi drumuri... îi străteam alături în multiplele feluri în care decidea să îmi apară și învățam să fiu zâmbet, să fiu iubire ori lumină, să fiu fluid ce mângâie și să vorbesc ființelor în moduri pe care nici ele nu le știu dar le pot  înțelege...îl priveam și învățam să țes fire de borangic pe mantia înflorată a căilor bătute și nebătute de pași...l-am privit de atâtea ori lucrând și abia acum îl știu. A fost mereu în mine, în esența a ceea ce sunt și a ceea ce suntem noi toți...a luat pe rând chipul tuturor celor pe care i-am iubit vreodată și pe care nu am cum să nu-i iubesc încă pentru că el este în noi toți și de aceea, pe oricine am iubi de fapt El este cel pe care îl iubim și toate tristețile vin atunci când Îl  respingem în altcineva. 

***

Știe ce face dintotdeauna și ăsta e felul său de a aduna cioburile sufletelor pe care le spargem singuri când le sfărâmăm dând cu ele de pământ precum copiii care vor să vadă ce se întâmplă...e felul său de a ne îmbrățișa, de a ne mângâia și a ne readuce în bucurie. 

Gândul de week-end-201

Și poate că toate există  doar pentru că este un ochi care le privește.

Gândul de week end-200

Când Dumnezeu îți vorbește,  este în limba pe care o cunoști tu.

o altfel de privire-152- Buclele

Am deschis calculatorul, am așteptat o clipă, am selectat intrarea în partiție, am așteptat o altă secundă să se deschidă. Atât a fost suficient pentru ca gândul meu să alunece pe durata unui  click. Am privit apoi cu stupoare cum calculatorul se închidea. Mă uitam cu atenție, de data asta cu toată concentrarea la ce se întâmpla și mă întrebam: cum se face că se închide când voiam de fapt să printez ceva? Am așteptat să se termine închiderea, am reluat cu START, de data asta atentă la fiecare click și am reușit să termin printarea în mod firesc.

***

Adeseori intrăm în viață în aceleași bucle, le retrăim și suntem nevoiți să pornim de la capăt mereu fie că e vorba de simțiri, de situații, de locuri, de oameni, de relații. Uneori învățăm la timp din ele și ne concentrăm acordând atenție clipei, dând energie totală proiectului la care ne gândim, fiind prezenți deplin  în gestul pe care îl facem și atunci putem spune că suntem în acord cu esența noastră. Alteori însă, alunecăm repetat și ne prefacem că putem mânui ca un bun jongleur mai multe situații în același timp, că putem fi în două trăiri, că putem îmbrățișa pe cineva gândindu-ne la altcineva, că putem scrie ceva cu graba începerii altei scrieri, că putem lucra ceva cu nerăbdarea terminării altei lucrări. În acele momente se petrec pașii înapoi în viață, în evoluție, în parcurs. Poate că ar fi mai bine să adăstăm puțin înainte de a continua, să ne odihnim chiar,  decât să ducem mai multe fronturi deschise. Inevitabil, ele se vor întrepătrunde undeva și în unul din cazuri sau chiar în mai multe intrăm în bucle și ne găsim iar la linia de START. 

***

Există un timp și un ritm pentru fiecare, există o spirală pentru toate și fiecare clipă își are deplinătatea ei. Totul este să avem înțelepciunea să  trăim total orice moment, orice secundă, orice respirație. Să învățăm să ne desprindem de obiceiul de a umple o secundă cu trăiri multiple, cu sentimente parazite, ori securizante gen bodyguard. 

Fiecare secundă își are trăirea ei deplină, este o întâlnire unică între ce suntem și ce devenim. Fiecare secundă este dedicată complet unei ființări și numai uneia sub semnul  adorării și  al dăruirii depline a ceea ce ești: fie că te abadonezi unui lucru pe care îl faci cu măiestrie, ori savurezi înghețata preferată fiecare secundă își este infinit și te transformă în infinit.

Gândul de week-end-199

Facem atât de multe din dragoste pentru oameni și atât de puține din dragoste pentru Dumnezeu.

O altfel de privire- 151-Cețuri

Priveam apusul acela  vinețiu... se adunaseră nori de un gri întunecat ce păreau că amenință să dizolve tot seninul ce fusese până atunci. Stăteam nemișcată și fixam cu încăpățânare petecul de soare ce se zărea sporadic, uneori doar ghicindu-se printre  zdrențele gri deschis ale perdelei întunecate. 

Am devenit deodată conștientă de tot ceea ce era  în acel spațiu pe care puteam să îl cuprind cu privirea, cu sufletul, până departe, spre îmbinarea dintre cele două orizontale: cea de sus și cea de jos. Am adus pe rând primul copac și l-am trăit, apoi primele păsări, iarba, crucile ce mă înconjurau, florile ce se unduiau himeric cu grația unor dansatoare conduse de niște perechi invizibile. Le-am lăsat să trăiască în mine și am adus apoi tot cerul cu fantomele desenate în nunațele de gri de toate trăirile- le-am trecut și pe ele prin spațiul emoțiilor și al simțirii dinăuntru. Am mers apoi la invizibilul ce crea mișcările din jur, la adieri și la foșnete, la notele din muzica materiei și a fluidelor, la nemărturisitul vreodată tremur din suflet, am mers și mai mult încă spre nebănuitul  și neimaginatul chiar, spre tot ce va fi existat vreodată în același timp neștiut. 

Undeva, în firida din adânc abiam intuit un lăstar nou  încolțise neștiut și  îmi apărea deodată pe tabloul ce se compunea în același timp cu mine: credem  că acum trăim, că aici este viața și că apoi murim... dar dacă totul este de fapt invers, dacă acum suntem morți și încercăm prin tot ceea ce lucrăm, simțim, închipuim să ne naștem iar la viață...oare nu este aceasta de fapt moartea, oare nu este acesta de fapt purgatoriul prin care trecem mai mult sau mai puțin conștienți cu toții? Dincolo de viața și moartea personală, oare nu este ceea ce trăim o moarte colectivă în care mai mult sau mai puțin înzestrați, mai mult sau mai puțin inspirați lucrăm pentru a trece dincolo? 

Priveam apusul acela- trăiam acele gânduri - și ca și cum aș fi deschis ochii deodată  cerul s-a  iluminat puternic  cu un soare uimitor  abia  bănuit până atunci, încredibil de palpabil și real  mai apoi. 

O altfel de privire-150- Imuabilul

Adeseori  reușim să trecem dincolo de învelișul material și atunci când iubim pe cineva, ființăm în acela așa cum ființăm și în noi înșine, iar el este purtat în noi ca parte de suflet.  Prețuim acea parte ca pe un dar, o purtăm și o onorăm. Ea este partea ce a devenit noi înșine, la fel cu ceea ce eram dinainte, îmbogățind-o.

 Când, la un moment dat acela se îndepărtează de noi, avem adeseori obiceiul să ne împotrivim lui și suferim tocmai pentru că respingem   acea parte din noi în care el  ființează.  Dacă reușim aceasta, devenim mai săraci.

***

Tot trăind contopiri și separări, vine un moment în viață în care știi cu certitudine că  noul tu nu poate fi separat de nimic, nici măcar de voința celuilalt. Simți că e ceva ce ești pur și simplu de neschimbat, ca și cum o bucată de albastru din celălalt  și o  bucată  de roz din tine ar fi stat împreună o vreme în inimi. În mod cert, de atunci încolo, în fiecare există un anume mov care nu mai poate fi readus la cele două culori de dinainte. Indiferent ce va alege unul sau altul, știi că ești schimbat de-a pururi și că acea nuanță din tine este vie. 

Precum sunetele unei melodii ce s-au amestecat deja cu aerul pe care îl respiri - ea  cântă mereu în tine .