Am făcut un popas, mi-am dorit să şed pe o margine de linişte, să privesc rândunelele pe albastrul inefabil şi să ascult ce au toate să-mi spună.
Spune-mi ceva ce nu am ştiut până acum, mi-am zis.
Toate stau mai întâi faţă în faţă şi abia când epuizează toate săgeţile, ajung unul lângă altul şi cu vremea se contopesc, mi-ai şoptit.
Nu înţeleg, am zis ascultând cu atenţie spaţiul din mine...
În mod inconştient, primul nostru impuls este să lansăm săgeţi. În direcţia celuilalt, a noastră, a lumii, a tot. Ceva din noi doreşte cu lăcomie să testeze, să învingă, să devină mai presus de ceea ce întâlneşte. Ceva din noi se bucură la fiecare săgeată bine ţintită, la fiecare năucire a ceea ce se află în faţă, la fiecare semn de renunţare al celuilalt Am prins gustul luptei încă de la ţipătul ce a însoţit prima noastră inspiraţie pe Pământ.
E trist ceea ce îmi spui, e ca şi cum în fiecare clipă a vieţii noastre ducem un război.
Până la un moment dat oamenii sunt în război pe viaţă şi pe moarte cu tot ce trăiesc, cu toţi pe care îi au în preajmă, în familie, în relaţia de iubire, în legăturile sociale, profesionale, orice. Oamenii se luptă, cea mai cruntă luptă e mai ales în vreme de pace. Las' că o să vezi tu, şi las' că o să vină vremea să îţi arăt eu cu cine ai de-a face, sunt cele mai dese promisiuni ce populează minţile oamenilor.
Din păcate nimeni nu câştigă...niciodată , cu adevărat.
Din fericire, aşa e. Pentru că asta e ceea ce le poate aduce soluţia. Războiul nu face decât să ucidă. În război înveţi că fiecare pierdere în cealaltă tabără e însoţită de o pierdere din tabăra ta.
Cum ajungem să fim alături?
La un moment dat, unul din cei doi care stau faţă în faţă îşi dă seama că nu mai are rost să îl iscodească pe celălalt, înţelege cât de asemănători sunt şi atunci întinzând mâna îl apucă pe celălalt de mână şi îl aşază lângă sine... apoi alături, învaţă să privească amândoi în aceeaşi direcţie.
Asta e iubirea?
Asta e iubirea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu