Rândurile primei scrisori mi se
agăţară ca imagini ce cutreierau când şi
când prin mine; multă vreme după aceea am încercat să înţeleg stadiul unei relaţii
din perspectiva celor aflate despre oamenii –vacuum. Nu ştiu de ce, dar aş fi
preferat să nu ajung să mă prăbuşesc în infinitul vreunei spirale de cochilie
ori de carapace, chiar de-ar fi fost ea şi în interiorul fiinţei iubite.
Personajul misterios nu a mai apărut
vreodată, în schimb periodic, în mijlocul cărării pe care treceam în seara aceea când l-am întâlnit, exact când se
întâmpla să am drum pe acolo, mă aştepta un fel de carte îmbrăcată în culori
diferite, niciodată aceleaşi.
La prima seară de lună nouă, am găsit cea de-a doua carte-epistolă: era
frumos legată cu un fel de catifea mov cu
reflexe moarate ce îmi atraseră privirea
şi curiozitatea. Am ştiut din prima clipă când am văzut-o în mijlocul drumului că
era pentru mine, am luat-o cu un zâmbet de bucurie, m-am aşezat pe iarba moale şi am început să o cercetez. Imaginile ce se găseau înăuntru reprezentau
curbe şi planuri cu înclinări diferite, cu intersectări neaşteptate, uneori având la întâlniri două forme umanoide. Îmi plăcea îmbinarea culorilor, a liniilor,
modelele create la intersecţii, dar nu reuşeam să înţeleg despre ce era vorba. Am
căutat rândurile scrise pe care le-am găsit ca şi la cealaltă scrisoare, la
mijlocul cărţii.
„ Timpul petrecut aici este cel puţin bizar pentru mine care sunt învăţat
să trăiesc după înşiruirea orelor şi a zilelor. Când mi-au văzut prima dată
clepsidra, locuitorii tărâmului acestuia m-au întrebat la ce o folosesc. Le-am
spus că în felul acesta ştiu cum trece timpul. M-au privit sideraţi şi m-au
rugat să le explic ce înseamnă cuvântul „timp”. Hm, greu lucru, mi-am zis, apoi
am reuşit să găsesc o modalitate de a le explica. Timpul e ceva care nu se
vede, nu se aude, nu se poate atinge dar în schimb se poate observa prin
schimbările ce apar periodic: atunci când răsare soarele nostru spunem că
începe o zi, iar când soarele apune ştim
că acea zi s-a încheiat. Cănd adunăm un anumit număr de zile, spunem că avem
de-a face cu o săptămână, apoi cu o lună şi la mai multe luni, avem un an. Iar
despre oameni spunem că trăiesc un număr de ani, aceasta este viaţa lor şi tot
în număr de ani obişnuim să decidem existenţa oricărui lucru, construcţii sau
relaţii. În cazul acela, în lipsa
soarelui de acasă, clepsidra ce mă însoţea îmi arăta durata unei zile
Mă priveau tot mai miraţi şi mai tăcuţi, iar eu vorbeam din ce în ce mai
mult încercând să îi fac să înţeleagă, convins fiind că mulţimea cuvintelor
mele ar fi adus lămuriea. Le-am explicat cum tot ceea ce trăim punem sub semnul
timpului, cum ne planificăm dorinţele şi realizările aşezaţi sub timp: stabilim
când e timpul să începem, cât timp să aşteptăm, cât timp vom lucra la ceva sau
cât timp ne va lua până ce vom realiza ceva; decidem când e timpul să fim cu cineva sau când e
timpul să ne despărţim de cineva; spunem că timpul a ucis sentimentele din noi
ori că tot timpul a adus răspunsuri la ceea ce nu ştiam cândva, ori a făcut să
se nască alte sentimente noi. M-au lăsat
să termin şi au continuat să stea tăcuţi până când i-am rugat să îmi explice
cum e la ei.
Mi-au zis că în cazul lor, atunci când o fiinţă se naşte pe acel tărâm ea
vine întotdeauna însoţită de o a doua fiinţă, vizibilă numai de către cel care
s-a născut şi care are aceeaşi formă şi
caracteristici cu fiinţa primordială. Cea de-a doua fiinţă, cea invizibilă se
numeşte „lumit-ul” fiecăruia şi poate să crească ori să scadă în funcţie de emoţiile fiinţei care
îl creează, el fiind de fapt copilul spontan produs de fiecare din locuitorii
tărâmului acela, indiferent de sexul lor. Ei sunt însoţiţi permanent de
lumit-ul lor, comunică împreună cu el, îl
consultă iar lumit-ul e cel care îi
sfătuieşte cănd să înceapă ceva sau cînd
să sfârşească vreo acţiune. Indiferent ce s-ar întâmpla cu fiinţa, lumit-ul nu
se desparte niciodată de ea pentru că e strâns legat cu un fir de aur de miezul
vieţii din el. Lumit-ul dispare odată cu
dispariţia fiinţei înseşi. Lumit-ul e cel mai bun sfătuitor şi cel mai apropiat, iar
locuitorii acelui ţinut îl respectă şi
îl cinstesc cum se cuvine. Lumit-ul nu e
niciodată în afara fiinţei, nici sub ea
, nici deasupra ei, ci porneşte din
miezul său şi îi stă alături, iar uneori fiinţa îl aspiră în sine pentru a nu fi perturbată când e
nevoie să ia deciziile potrivite.
Era rândul meu să nu înţeleg nimic: cum adică să nu ţii cont de faptul că a
trecut vremea peste tine, că nu mai eşti într-un anumit timp când înfăţişarea
ta avea o anume caracteristică, să nu zici lasă, nu fac acum gestul ăsta căci
mai e destul timp, pentru ca apoi, să
zici, acum este deja prea târziu ca să
mai acţionez, a trecut de mult vremea lui? Să trăieşti în mod egal prin toate
etapele existenţei neluând în consideraţie decât legătura cu cealaltă fiinţă a
ta, chiar Lumit fiind el? Să îţi păstrezi entuziasmul şi bucuria constante
indiferent dacă nisipul ăla dintr-o clepsidră amărâtă se încăpăţânează să curgă
lamentabil? Ah, dragi pământeni, cum ar fi să aflaţi şi voi că nu există timpul
în sine, ci că este de fapt creaţia propriei voastre fiinţe?
Scrisoarea se termina cu desenul unei clepsidre având înfăţişare umană ce arunca
priviri spre o lună cu chip de femeie cheală. Am rămas buimacă privind în jurul
meu cu mare atenţie încercând să descopăr vreun Timp- Lumit ce mă însoţea; un
clopot duios veni din zare şi melodia unduirii sale mă trezi din reverie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu