Voi...

Voi, cei pe care atât de mult v-am iubit,
ce bine, ce bine că nu aţi simţit,
Ce bine că nu aţi ştiut nici n-aţi trăit  ce se năştea între noi,
Cum ardeau gesturile nedansate, şi şoaptele nezburate,
Cum se-necau dorinţele alungate...
Voi, care atât de mult aţi fost iubiţi,
Ce bine, ce bine că aţi rămas deoparte,
Nu aţi fi putut trăi până la capăt dacă aţi fi fost atinşi, tulburaţi,
dacă aţi fi bănuit chiar şi o clipă tot ceea ce aţi îngropat
În suflet, visului  şi lumii,
Voi, cei pe care v-am purtat în alveolele din inimă,
Ce bine, ce bine că nu v-aţi înclinat,
Că nu aţi avut slăbiciuni, nici laşităţi,
Că aţi rămas neclintiţi şi că nu aţi făcut nicicând încă un pas,
Ce bine, ce bine că nu aţi cunoscut vreodată ceea ce a rămas nespus, netrăit, nerostit, nesărutat, neumblat... neiubit,
ce bine că încă trăiţi, pentru că altfel,
altfel aţi fi murit de uimire.