Mă însoțește destul de des în viața aceasta... Câteodată o privesc lucid în ochi, alteori mă cufund în adâncurile ei... de fiecare dată revin cu un înțeles, cu un sens. Pot spune că tristeții îi datorez revenirile de după lovituri sau înfrângeri căci ea este cea care mă readuce în solitudinea în care nu se mai aud bruiajele. Atunci stau și aștept să mă regăsesc în limpezime... tristețea este cea care, de fiecare dată când mi se tulbură apele interioare de la prea multe acțiuni și trăiri, mă face să îmi recapăt echilibrul. Ea mă adună și mă înconjoară cu un înveliș cald de inerție până când se face limpede cristal. Atunci mă pune să privesc acea oglindă și îmi zice: „Hai! Acum că ai văzut și trăit și asta, continuă! Pornește iar!” Și cu noul înțeles, pornesc iar, cu un alt avânt. Cel mai des tristețea îmi vine alături în miezul unei situații ce conține trădarea, înșelăciunea, lipsa onoarei, manipularea... a mea sau a celor dragi... și tare greu e când văd și simt cum cei dragi sunt înșelați, manipulați. forțați. Atunci simt tristețea că am trăit atât și nu am reușit să ajung să cresc astfel încât aceste lucruri să nu se mai întâmple... să le pot atenua sau împiedica.
***
Și atunci, sub mantia ei caut și mai în adânc după sensul ce-mi dă târcoale, după Acel leac... și tac. Sunt momente în viață când știu că orice aș spune, ori nu va fi auzit, ori nu va fi înțeles... și atunci tac și las tristețea să mă ghideze iar prin hățișuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu