Inițial alesesem alt traseu dar, după ce am aflat care era situația la munte, am zis să mergem pe unul cunoscut cât de cât. L-am ales pe acesta pentru că în memoria mea rămăsese ca fiind unul ușor și destul de rapid. Aveam clar în minte începutul, câteva frânturi din drum, apoi poiana și ultima parte, drumul de coborâre prin pădure.
Vremea era de o frumusețe aparte, cum nu mai fusese de foarte mult timp
iar în zona aceea lumina avea luciri de basm. cerul însuși avea o nuanță unică, de albastru movuliu de cristal, iar albul din jur în lumina particulară a zilei, era purificator. Așadar totul ne îmbia să mergem pe acel drum, totul era ispititor de frumos, atractiv... ca un basm din copilărie.
Apoi, ceva s-a schimbat și pe măsură ce înaintam îmi dădeam seama că traversam porțiuni de traseu pe care nu mi le mai aminteam, iar sus, pe cer, după ce cumpăna soare-nor a stat o vreme neclintită, s-a lăsat treptat cucerită de înaintarea unui gri copleșitor și des. În fața noastră drumul devenea tot mai dificil, iar înaintarea mai anevoioasă. Știam drumul din vremea de toamnă, dar ceea ce aveam în realitate era de departe diferit și mult mai greu.
Am fost traversată de gândul renunțării, și apoi de ispita tristeții, a neconcordanței dintre ceea ce trăiam și ceea ce știam înauntrul meu. De mai multe ori credința de „ gata, am ajuns, mai e foarte puțin” s-a dovedit „mai e de mers cel puțin o oră” pe care am acceptat-o treptat. Până la urmă, sentimentul că nu există cale de întoarcere, ci doar capătul din fața noastră a fost cel care m-a făcut să continuu. Pe drumul acela am simțit ceea ce poți simți într-o viață întreagă: visul, mai fumosul decât îl poți închipui dar și mai greul decât poți crede, realitatea din corpul tău care îți spune că nu mai poate dar și forța pe care o aduce de undeva din neștiut când mintea îi spune „hai, mai poți un pic!”, povara gândului că ai purtat cu tine în mod hazardat alte persoane care te-au crezut și au crezut în frumusețea începutului, surpriza descoperirii faptului că ceea ce credeai foarte important în anumite condiții și împrejurări, atunci când totul a devenit mult mai dificil, nu a mai avut deloc importanță, iar ceea ce avea preț cu adevărat s-a dovedit a fi cu totul altceva.
Drumul acela, văzut din perspectiva zilei de azi, la care privesc așa cum ai privi retrospectiv la capătul unei vieți, a fost plin de tot: de emoții și trăiri felurite, de renunțări și victorii, de împreună și singur, de natura și noi, viața însăși și respirația personală, de ceea ce sunt, fac, simt, trăiesc și pun laolaltă cu ceea ce suntem. Și tot din perspectiva zilei de azi, am înțeles că așa precum am știut pe acel drum că nu există varianta întoarcerii deoarece ar fi fost mai greu de dus gândul a ceea ce ar fi putut fi trăit, oricât de greu ar fi fost, tot la fel, trăiesc tot ceea ce mă duce mereu spre capătul din fața mea, spre împlinirea fiecărei căi pe care pornesc de fiecare dată.
Și așa cum a spus un prieten : „azi mă refac, ieri m-am făcut.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu