Vezi tu, sunt deja mulți ani de când am știut că îmi sunt sau nu pe plac în anumite situații... și atunci când semtimentul că nu mă plac a devenit atât de evident încât simțeam dureri fizice, am decis să fac lucruri care îmi dau sentimentul de armonie cu mine, de echilibru și pace. Totul a început cu peste cincisprezece ani în urmă când, întâmplător am cunoscut un om cu care am început să vorbesc ... vorbeam despre viață și despre orice și atunci, în acele discuții am simțit că pot identifica în mod clar ceea ce nu vreau sau nu mai vreau să trăiesc. Cum am avut mereu dificultăți în a-mi creiona ceea ce vreau, mi-a fost mai ușor să știu ceea ce nu vreau să fiu, să fac, să trăiesc. Cu timpul am putut să înțeleg mai bine anumite situații și să mă cunosc mai bine, până când am făcut ceea ce consider a fi un salt important în viața mea, acel „Și eu merit!” pe care mi l-am spus răspicat într-o bună zi.
Prin urmare am învățat să identific acele situații care mă făceau să îmi trec timpul cu sentimentul de „arunci mărgăritare porcilor” ori ceea ce numeam pe atunci, sentimentul de a „face bine cu sila”; nu mai las deci timpul să-mi treacă încercând să îți arăt modul în care consider că îți irosești șansele, ori calitățile, ori modul cum repeți unele erori personale, ci caut să-mi cîștig timpul ghidându-mă după o viziune superioară a ceea ce sunt și ce cred că pot să fac cât trăiesc. Am învățat să accept că și tu ești o ființă pe deplin înzestrată cu tot ce îți e necesar ca să trăiești, să îți cauți și să găsești tot ce îți e necesar, am învățat să accept că modul cum o faci ține de tot ceea ce ești, de convingeri, istoric personal, anturaj și de multe ori mă uit atent mai degrabă la acest tot în care includ sufletul tău, nu mă mai uit doar la el. Cu vremea, deși mult timp am considerat aceasta perspectivă ca fiind o abordare superficială, mi-am reconsiderat părerea și știu că la un anume soroc vom înțelege amândoi și lumea celuilalt... sau niciodată... și asta nu îmi mai dă fiori.
Mă gândesc tot mai des la trecerea noastră prin ceea ce numim Viață, la rostul și darul nostru, la sensul pe care îl dăm existenței noastre și la calitatea a ceea ce lăsăm după trecerea noastră.
În ultimul timp, citind una din cărțile lui Sir Ken Robinson, mi-l imaginez cu ochii minții „vorbind ” cuvintele din carte, îi aud sunetul vocii, îi văd felul de a fi în discursurile din fața publicului de la Ted”s și apoi mă gândesc că omul acesta, care îmi e atât de familiar, pe care îl simt atât de aproape, care a murit în august 2020 dar care mă face atât de viu să mă gândesc la ceea ce alegem să facem cu lumea noastră interioară, la felul cum o folosim, cum decidem să o punem în folosul acestei lumi exterioare care dăinuie și după dipariția noastră. Sunt un om care trăiește fără familia natală de mult timp, care a simțit acut golul rămas pe lume după dispariția lor, dar care, după plecarea lui Sir Ken Robinson, ca și a lui Wayne Dyer mai demult, simte puternic nevoia de a trăi într-un mod elevat, onorabil, cald, iubitor.
Prin urmare ceva din mine nu s-ar mai putea simți împăcat dacă aș trăi alături de cineva care nu are aceleași idealuri, același țel de sinceritate, integritate, onoare. Și pentru că și sufletul meu e la fel de important îi aleg cu grijă anturajul, hrana, provocările.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu