Gândul de week-end-264

Lângă omul potrivit, construiești  poduri, lângă cel nepotrivit, ridici ziduri.

Gândul de week-end-263

Cu cât un om crește spiritual depășește sfera  înțelegerii propriei ființe. 

Poveștile sufletului-9- Chemarea

În inimă   a fost pusă cândva o busolă vocală ce ne călăuzește prin viață.

***

 Chemarea către un drum anume se simte dinăuntru cu o forță căreia nu i te poți opune...e ca un suflu ce te duce spre drumul tău prin viață.  Și începi să îl parcurgi așa cum poți la momentul acela: mai întâi pe jos, la pas, apoi ai dreptul la un mijloc de transport și ești luat pentru o vreme în vehiculul unui șofer care oprește pentru a te purta o stație, sau o regiune...vine vremea când îți dorești să fii tu însuți șofer, să te poți deplasa mai ușor și atunci înveți să conduci  un vehicul cu care parcurgi mai repede distanțele...la un moment dat oprești pentru a îi purta și tu pe aceia care încă merg pe jos. Sunt și perioade când te asociezi cu un alt șofer și faceți drumul împreună, în mașini paralele sau alternați deplasarea în mașina unuia, sau a celuilalt. Cei cu care parcurgi porțiuni de drum alături sunt cei care au de mers pe distanțe comune, dar adeseori ajungem la bifurcații sau răspântii unde fiecare mulțumește pentru companie și împărtășire, pentru învățăminte și continuă pe calea personală. 

Se întâmplă destul de rar ca doi oameni să aleagă de comun acord să străbată același drum de la un capăt la celălalt și atunci ei sunt alături prin toate meandrele lui, vorbind sau tăcând, conștienți de faptul că fiecare prețuiește dorința comună de a simți bucuria parcurgerii căii împreună. Sunt acei oameni pentru care a te bucura de clipă este însoțit în egală măsură de a te bucura de evoluția comună.

***

Orice drum poate fi parcurs de unul singur însă, atunci când e cineva alături de tine căruia să îi împărtășești trăirile, impresiile, sentimentele personale, el devine un drum încărcat cu o magie aparte și îți dă sentimentul de rost și așezare în armonie între două suflete care au aceeași chemare.  

Împreună totul este altfel și mai frumos. 

Poveștile sufletului-8- Sensuri...

Sunt momente și situații când, ca să poți înainta e necesar să faci o mișcare înapoi... fie pentru a vedea mai bine, fie pentru a face pace cu ce a fost; uneori în înaintare există puncte puncte  între paranteze rotunde: sunt bucle ale vieții. 

 În unele zile viața  te cheamă și te vrea doar pentru ea... atunci te retragi o zi, două, o vreme din fluxul cotidian și te întâlnești cu tine la drum: te asculți, îți cunoști tăcerile, îți auzi pulsul, îți lași intuițiile să te brăzdeze și mergi... sunt zile când e nevoie să fii doar tu pe șosea, ori în cameră, ori prin pădure...sunt zile când te simți direct unit cu soarele, privit de străbuni, simți brusc îmbrățișarea caldă a unui loc și stai în acea strânsoare până când constați că ai inima mult mai ușoară deși nu băgaseși de seamă cât era de încărcată. Sunt unele momente când calea de la agonie la extaz îți e deschisă și ești purtat pe ea cu viteza fulgerului, când te simți ocrotit în căușul străbunilor, mângâiat cu raze și plouat cu picături sonore de invizibil. 

Atunci te regăsești așezat pe vârful din unghiul de cătare și privești cu ochii orbi într-o direcție încă fizic invizibilă lăsând ca fire de simțire să țeasă între sufletu-ți  și nădejde o cale dantelată, ușoară și trainică .

***

- Bună ziua, sunt chiar 54 minute până sus? am întrebat pe cel ce venea din sens opus la vale. 

- Bună ziua, mi-a răspuns, nu știu cât e, am venit alergând de acolo. 

***

Eram pregătită să ajung în maximum 15 minute dar mă aștepta un urcuș în pantă serioasă de lungă durată. Am renunțat și am continuat de mai multe ori ... am fost doar eu pe drumul spre sus, nu era nimeni, așa că la un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva eram pe alt drum. Am continuat să urc și am cerut semne că sunt pe drumul corect. Indicatoarele s-au înmulțit, erau și marcaje suplimentare pentru un maraton care se desfășura atunci și peste care se suprapunea excursia mea. Urcam și priveam cu ochi lacomi tot ce era în jur: aveam o dorință să cuprind cât mai mult să văd, să le așez în suflet pe cât mai multe. Erau porțiuni de liniște necunoscută, și porțiuni de zgomote felurite: ici cântau unele păsări, colo se auzea doar vântul, dincolo parcă respirau rădăcinile, din nou aici s-a pornit o ploaie doar de sunete, acolo o viețuitoare își căra proviziile. Mă simțeam ca și cum treceam prin tărâmuri felurite, străjuite de copaci cu figuri unice. 

La un moment dat bolta copacilor a început să se deschidă tot mai mult și cerul și-a dezvăluit azurul pe deplin. Am știut că ajunsesem și într-adevăr am văzut cetatea foarte aproape. M-am apropiat cu un sentiment de evlavie, am sărit un pârleaz și de îndată ce am intrat în perimetrul ei am simțit zâmbetul lunecând prin ființa-mi. M-a întâmpinat cu bunăvoință: a făcut onorurile de gazdă, m-a condus prin foste incinte și m-a poftit să șed într-un loc ce părea de oaspeți: am privit în jur și m-am așezat direct pe pământ...m-am descălțat, am închis ochii și am simțit îmbrățișarea caldă, ca de mamă iubitoare și tandră ce își așteptase timp îndelungat copilul iubit. M-am simțit alinată brusc de dureri nici măcar știute și o fericire așezată mi s-a răspândit difuză prin sânge. Plângeam de bucurie și priveam cu nesaț împrejurimile: frunzele argintate ale mestecenilor zornăiau ritmat puțin mai încolo, lăcuste sprințare trasau în poiană o hartă sonoră a unei melodii ierboase, iar pe scena de aer fluturi diferiți dansau singuri ori în perechi un menuet al iubirii. 

Am stat așa o vreme admirând spectacolul unic la care asistam până când de undeva din spatele cortinei am știut o voce rostind:

Totul e de iubit!

Apoi, ca la un semn, totul a început să se schimbe, se auzeau voci de oameni, au apărut turiști, apoi echipajele de maratoniști au început să se prezinte la punctul de verificare așezat la baza cetății. Am plecat cu inima ușoară, plină de bucuria unei victorii neînțelese încă. 

Dincolo de zidul cetății mă aștepta un emoticon zîmbind și puțin mai încolo, pe o coală albă de hârtie, un mesaj privea spre trecători:

Gândul de week-end-262

Totul e de iubit.

Poveștile sufletului-7- Un înțeles

Mulți dintre noi suntem însetați de a da vieții noastre un sens, de a găsi Rostul în ceea ce trăim, în ceea ce suntem. Trecem prin etape și prin vârste, învățăm feluri de a fi, verificăm trăiri, practici, sentimente, căutăm soluții. Învățăm să ne transformăm, să ne modelăm, să ne ridicăm atunci când suntem jos. Învățăm să ne acceptăm limitele și creșterea, să ne asumăm faptele și atitudinea, iar apoi cum să ne urmărim cuvintele, sensul lor, promisiunile din ele. 

Uneori pe neașteptate, într-un anumit punct al ființării se conturează o întrebare: Dacă rostul vieții fiecăruia dintre noi este de fapt acela de a FACE, de a acționa pentru sine și pentru ceilalți? Dacă dincolo de ce simt, ce sunt, ce am, ce devin, un rol foarte important, dacă nu chiar cel mai important este ce am făcut în viața mea pentru mine și fiecare om cu care m-am întâlnit? Cum a rămas el după întâlnirea noastră? Rolul meu în întâlnirea noastră a fost unul benefic? prin felul meu de a fi acel om a mai crescut cu o treaptă, cu o simțire, a devenit mai bun cu o rază?

La fel și întrebarea Ce Nu am făcut pentru omul acela ca după întâlnirea noastră rezultatul să fie de asemenea unul benefic? Am reușit să nu îl îngrădesc, să nu îl înjosesc, să nu îl mint, să nu îi creez iluzii deșarte știind că nu voi putea respecta promisiunile, am reușit să nu îi lipesc pe chip  impresia mea despre cum ar trebui el să fie, să nu fiu surd la ce îmi spune?

Iar eu,  mă respect cu adevărat, îmi onorez și prețuiesc darurile, mă iubesc, mă susțin în decizii, mă încurajez?

Poate că rostul fiecăruia constă în răspunsul la întrebarea:

Ce fac eu mie și celorlalți în viața asta?

Poveștile sufletului 6- Unii oameni...

Sunt acei oameni pe lume care par a fi făcuți dintr-un aluat diferit. Sunt magnetici fără a fi ostentativi, iubesc frumosul în toate manifestările lui,  iubesc pacea și o caută în tot ce fac și în ce trăiesc. Discuțiile cu ei sunt despre principii și esențe, despre acel ”dincolo de”. Sunt oamenii  lângă care ai un sentiment de liniște, de acasă și bine, aceia care îți fac sufletul să zâmbească de fiecare dată când te gândești la ei. 

Oamenii care  au  menirea ambiguă a amestecului de înfățișări sub care  se arată: sunt purtătorii de înțelepciune, cei ce inspiră  blândețea  și răbdarea, făcătorii de  bunătate și  neimplicare în ce este efemer, aceia care înțeleg manifestarea fizică a invizibilului și nebănuitului și  au puterea de a vindeca folosind vorbele sau atingerea, sau  readucând echilibrul  în timpul traiului lângă ei.

Câteodată, în anumite adieri, dacă îi privești cu atenție și dacă ei vor asta, poți să vezi chipul lor adevărat de lumină, chipul cu care au venit la înfățișarea dintâi și cu care lucrează nevăzut ca veritabili colectori și transformatori de deșeuri nebănuite și adeseori neștiute: ei adună, strâng, separă priviri invidioase, vorbe trădătoare, gesturi lașe, promisiuni deșarte de pe oriunde le întâlnesc și le preschimbă prin făptura  lor în gesturi de afecțiune, priviri calde, gânduri de vindecare, atingeri de inspirație. 

Unii oameni sunt ei înșiși bucăți vii de Rai. 

Poveștile sufletului-5- Te-ai întors, Dragoste!

Prima dată am crezut că este unul singur, rătăcit și zgribulit. Îi priveam conturul nemișcat, curbură întunecată între umbrele copacului, pierdut printre crengi în noaptea ce ploua rece. La vederea sa am simțit că o parte din sufletu-mi trecea ușor să îl învelească într-o mantie protectoare. Dis de dimineață l-am căutat îngrijorată din priviri și cu mare bucurie am văzut că erau doi, două turturele frumoase ce dormiseră strâns îmbrățișate, ocrotindu-se unul pe altul. Priveam cum se desfac din îmbrățișare și apoi cum se depărtează ușor și își fac toaleta. I-am urmărit cu iubire prin anotimpuri, prin ploi, prin zăpezi, i-am hrănit apoi cu boabe  apărându-i feroce de hulpavii porumbei uriași, le-am vorbit, i-am urmărit cu senin și răbdare. La un moment dat au dispărut atrași de alți pomi sau de alte ispite. 

De două zile văd lângă geam o serie neobișnuită de mișcări însoțite de un gângurit ritmic. Privesc mai atent și o văd pe ea împletind cu răbdare un cuib în furca strânsă a două ramuri în timp ce el cară conștiincios rămurele, frunze, materiale felurite. 

Îi privesc cu drag cum lucrează amândoi pentru a-și  clădi cuibul și în mine se face un senin demult așteptat: e vremea așezării trainice, a lucrului împreună, a stabilității în armonie, e vremea de punere în comun, de clădit și de așezat. 

Bine ai revenit, Dragoste! 

Gândul de weekend-261

Vine o vreme când îți dorești să înveți să trăiești deplin fiecare moment prezent fără nici o așteptare sau promisiune de viitor... să trăiești impecabil prezentul. 

Poveștile sufletului-4- Întâlnirea sau Lumea din inimă

Sunt perioade când mă așez lângă suflet și îl contemplu... De fiecare dată sufletul pare  că e bucuros și mi se  arată ca un oraș frumos ce-și așteaptă locuitorii.  Mă petrece prin căsuțe și străzi, prin grădini și muzee și îmi arată fiecare om cunoscut vreodată... mă face să văd chipurile lor de bucurie, momentele în care am râs împreună sau momentele de fericire împărtășită, îmi arată zâmbete și îmbrățișări oferite, glume , sărutări ajutor primit și acceptat. 

-Suflete, îl întreb, tu  chiar ești fericit?

- Sunt, îmi spune sufletul; sunt fericit și bogat căci am creat o lume în care mă simt extraordinar.

- Ce lume, suflete?

- Lumea care sunt și care ești, lumea în care trăiește fiecare om pe care l-ai întâlnit în viața ta și care ți-a adus atâtea daruri: darul înțelegerii, al dorinței de frumos, al veseliei, al răbdării, al sfatului bun, al împărtășirii și al confesiunii, darul iubirii și darul extazului, darul puterii de a plânge felurit, darul puterii de a te recunoaște și îmbrățișa, darul puterii de a lăsa în urmă și al acceptării altfelului; darul de a recunoaște greșeala și îndreptarea ei, darul smereniei și al victoriei și multe alte daruri ce nu ar fi fost posibile fără ei, oamenii întâlniți în viața asta. Sunt responsabil de lumea asta, căci este creația mea și de mine depinde soarta sufletelor celor ce trăiesc în ea.

- Suflete, dar unii din acei oameni nu mai trăiesc împreună cu noi...cum poți fi fericit ?

- Vezi tu, în mod paradoxal, lumea asta e doar a celor care vin. Odată ce s-a produs întâlnirea, despărțirea cu adevărat nu e cu putință: toți suntem purtați și îi purtăm în noi pe cei pe care i-am întâlnit vreodată. Și noi și ei, toți trăim în căldura sufletului celuilalt.  De noi depinde ce lume le oferim drept gazdă. Lumea asta va dispărea doar odată cu dispariția noastră, căci este lumea sufletului. 

Poveștile sufletului 3- Ca să mă cunoști

Mi-am  dorit să mă  cunoști, să afli  felul în care sunt, în care simt,  felul în care trăiesc. Sufletul meu te aștepta tânjind să mă întâlnești în cunoaștere, să ființăm în  aceeași bucurie.

” Vreau să te cunosc, mi-ai spus, cum să fac? Există vreun bărbat care poate cunoaște o femeie?”

Ca să mă cunoști  ai nevoie de un dram de atenție pentru  a prinde  raza ce îmi pleacă din priviri  și să o urmezi până ajungi la puls...  apoi ai nevoie de răbdare  și destulă experiență ca să ocolești părerile preconcepute și să pui întrebările menite  să confirme sau nu ceea ce credeai.... mai ales e foarte important  să fi depășit umana iubire de suferință și să îți dorești să treci dincolo de ea și de  barierele convenționalului, să îți dorești să lași deoparte modelul tău de femeie și să mi te așezi în ochi și mai ales în puls. 

Ca să mă cunoști ar trebui să fi devenit cândva trup de stâncă și suflet din miere topită, să te fi arămit în căldura stelei, să fi cunoscut topirea zăpezii ce trece prin pământ până ajunge la celălalt nor, trebuie să fi fost tu însuți strigătul fără sunet ce a zdrențuit într-o zi universul făcând luceferii să se clatine iar.

Ca să mă cunoști ar  trebui să fi devenit cândva spumă de val rostogolit pe un scrâșnet de nisip  măcinat de veac într-o  oglindire de perlă, să fi fost undă subțire  din amestec de har și dorință și uimire și frământări de aluat dospit la foc de viață ... trebuie să fi fost de multe ori scânteie împerecheată cu   fulg de nea pentru ca să naști un prunc, și încă unul...

Ca să mă cunoști trebuie să fi simțit lucirea oțelită a gândului ce mă străbate adeseori punând semințe în brazde pe care colțul inimii le ară perpetuu în destine.

Ca să mă cunoști trebuie să fi cunoscut deja alunecarea în sus și desprinderea din zbor, trebuie să fi stat o vreme în hohot și să te fi învelit cu zăpada simțirii trădării. 

Ca să mă cunoști, trebuie să mi te așezi în puls... o vreme stelară și o vreme pământeană. 

Poveștile sufletului 2- Tăcerea

În seara aceea ne-a spus: Vă propun un exercițiu pentru mâine; să nu vorbiți toată ziua, de la opt dimineața până la opt seara. Foșnituri de îngrijorare au început să crească în aerul din sală, urmate de întrebări timide la început, tot mai precise apoi: ce vom face în oraș? dar la restaurant? dar la hotel? dar noi cei care avem copii? Adică să nu vorbim deloc? La fiecare exista un răspuns pertinent.

Rând pe rând întrebările s-au stins și în aer se simțea ca și cum fiecare se retrăsese în sine ca să se acomodeze cu situația neobișnuită.

***

În acea dimineață m-am trezit cu un sentiment de pace... dimineața însăși avea o anume liniște. Am deschis ochii și mi-am amintit că în acea zi toți aveam să tăcem. Am simțit o ușoară grijă la gândul că nu aș putea păstra tăcerea atâta timp, dar mi-am zis că voi proceda la fel ca în  orice altă situație  dificilă prin care trec în viață: cu pași mici, până dispare. Am coborât senină apoi în livingul comun și am salutat din priviri, zâmbind. Micul dejun a trecut mai ușor decât aș fi crezut și apoi, întreaga zi, pe măsură ce se depăna era precum un fir domol, fără nici un nod. 

***

În miezul acela de tăcere am cunoscut o bucurie pe care o uitasem: sufletul meu înflorea și se bucura. dospind. Trăia o formă de fericire aparte și de aceea, când trecuse puțin de orele douăzeci, a fost poate singurul care și-ar fi dorit încă o zi de tăcere. La feed-back -ul final, au fost voci care își descriau panica nevorbirii, fobia față de tăcere și mă gândeam cât de mult timp a trecut pentru noi oamenii de am uitat bogăția sensurilor unui zâmbet și infinitatea graiurilor din priviri și cât de gol este adeseori conținutul din cuvinte.

***

Atunci, în sunetele  acelei tăceri am simțit cum mă apropii iar  de sâmburele ființării. 

Gândul de week-end-260

Există unii oameni lângă care nu poți fi decât bun. 

Gândul de week-end-259

Ca să te cunosc, ca să știu ce simți, ca să știu ce gândești privesc la  ce spun, simt, gândesc atunci când sunt cu tine. 

Gândul de week-end-258

În unele situații  alegem să fim cu oamenii a căror durere o simțim și în noi, în alte situații îi alegem după  fericirea pe care o împărtășim.