A AVEA- A FI

A avea un copil – a fi un copil
A avea un vis - a fi un vis
A avea o dorinţă – a fi o dorinţă
A avea pe cineva – a fi cu cineva
A avea o casă- a fi o casă
A avea un timp- a fi un timp
A avea inspiraţie- a fi inspiraţie
A avea un regret- a fi un regret
A avea linişte- a fi linişte
A avea un zâmbet- a fi un zâmbet
A avea bucurie- a fi bucurie
A avea frumuseţe – a fi frumuseţe
A avea un fruct-a fi un fruct
A avea iubit- a fi iubit
A avea succes- a fi succes
A avea o întrebare – a fi o întrebare
A avea un răspuns- a fi un răspuns
A avea aripi- a fi aripi
A avea un eşec- a fi un eşec
A avea mult - a fi mult
A avea credinţă - a fi credinţă
A avea valoare - a fi valoare
A avea un reper- a fi un reper
A avea prieten- a fi prieten
A avea un dor- a fi un dor
A avea o pereche - a fi o pereche
A avea suflet- a fi suflet
A avea iubire- a fi iubire



Am?
SUNT


http://www.youtube.com/watch?v=eEnx8QQJPTY&feature=related

THE EYE OF THE TIGER

Revăd imagini din copilaria mea , imagini cu tata jucând singur şah sau urmărind cu pasiune meciurile de box. Sunt o persoană paşnică şi multă vreme nu am înţeles ce poate să placă cuiva în a urmări un astfel de sport. Vedeam doar violenţa şi respingeam din start orice încercare de înţelegere.

***

Mă trezesc uneori cu o melodie în minte fără să ştiu de unde vine. Astăzi pe drumul spre casă fredonez „The eye of the tiger” fără vreun motiv anume. Deschid calculatorul şi caut un clip al melodiei. Primul este cu Rocky şi îl las să se deruleze. Hm . Box... Caut cuvintele cântecului ...îmi plac mult.

***

Boxul...doi oameni închişi într-un ring, se înfruntă direct sub supravegherea unui al treilea. Sunt multe runde; sunt lovituri grele; e strategie; e dans; e graţie; e teamă; e bărbăţie; e curaj; e victorie.

***

De mult timp am remarcat natura mea duală: m-am perceput mereu ca fiind EU – îmbinare între Efemer şi Universal; de multe ori am oscilat între pasiune şi glorie, între datorie şi libertate, între morală şi plăcere. De multe ori am fost în ring: E şi U în înfruntare deschisă. În răstimpuri era antrenamentul: cărţi, spiritualitate,concerte, creaţie, bârfe ieftine, lene extremă, frică, amânare. Uneori câştiga E alteori U. Mereu celălalt suferea o vreme de la pierderea bătăliei.

De fiecare dată aveam sentimentul că arbitrul era prezent : ochiul divin ştia cine era mai bine antrenat pentru acea repriză. Ştiam şi EU cine va câştiga şi din cauza asta spun că sunt situaţii în care nu mă plac.

***

Astăzi , acum, am înţeles de ce urmărea tata boxul cu pasiune; de ce există acest sport. Acum ştiu că şi fără să ne dorim, noi toţi suntem în ring şi ne luptăm direct, zi de zi cu ceea ce ne face să nu simţim permanent sufletul în bucurie: sunt meciuri cu runde mai multe sau mai puţine; sunt adversari mai puternici sau mai slabi; dar „Ochiul Tigrului„ există şi e râvnit de fiecare dată. Deasupra lui, dar tot în ring, lângă noi e ochiul divin care ne desparte când încleştarea e prea strânsă, care ne scoate din corzi, care ne înnumără când suntem la podea, care declară meciul încheiat.

Ochiul tigrului e comoara, aceea despre care se spune într-un verset biblic : „acolo unde e comoara ta , e şi inima ta”. Iar de la box am aflat că dacă ti-o doreşti din tot sufletul o vei obţine chiar şi dacă va fi nevoie să ai arcada spartă pe parcurs.

http://www.youtube.com/watch?v=p7CaiWxKYBo

Zorba din noi

Eram în maxi taxi în una din zilele începutului de an cu ger cumplit. Maşina era mai mare şi nu se încălzea cum mi-aş fi dorit. A pornit motorul, muzica s-a oprit brusc şi s-a auzit o voce bărbătească: „Ce faci? Eşti bine?Măi chiar aşa să îţi ia toţi banii...”; am înţeles că şoferul vorbea la mobil, nu îmi dădeam seama de ce trebuia să se audă şi în boxe, dar cum nu aveam altă opţiune ascultai conversaţia...”Şi câţi bani erau? 2000 roni ? E o sumă...Şi te-a adormit şi a dispărut cu portofelul? Aaaa. Nu te-a adormit. Vorbeaţi....şi a zis că se duce să-ţi ia o cafea...şi n-a mai venit...şi te-a încuiat pe dinafară...Şi cum te-ai descurcat? Aha! Eu am crezut că te-a adormit după...Înţeleg... Dar ştii ceva? Dacă ţi-a făcut şi masaj să nu-ţi pară rau, merită!!!”

                                                                    

                                                                            ***

În ziua în care era zăpada de un strat impresionant şi a început să plouă peste zăpadă, am fost nevoită să ies de dimineaţă cu maşina: bineînţeles că parbrizul era îngheţat, că ştergătoarele nu reuşeau să îndepărteze stropii ce curgeau ca în ploile de vară, normal că semafoarele nu funcţionau şi că în centrul oraşului un autobuz, un troleu şi un camion stăteau în şir indian fix în calea maşinilor din sensul de unde veneam şi eu. Ok îmi zic, se vor da la o parte şi o să trec. Merg mai deprte, e nevoie să parchez, găsesc cu greu un loc şi mă amestec în zloata de afară. Constat că umbrela şi pachetele cu care mă încarc progresiv la cumpărături sunt incompatibile, că ploaia devenită lapoviţă intră perfid pe lângă gât şi că cizmele capitulaseră demult aşa încât tălpile mele se simţeau ca în piscină. Începeam să simt tristeţea şi răcoarea zilei cenuşii când deodată văd cum exact în faţa mea, venea spre mine un ţigan între două vârste, singur, ţinând semeţ o umbrelă şi având pe faţă un zâmbet lăţit imens. De obicei ţiganii pe care îi văd sunt morocănoşi, mereu supăraţi pentru ceva ancestral, înjură şi sunt respingători. Ei, ţiganul ăsta era singur şi fericit, ba chiar aproape râdea. Brusc m-a pufnit râsul, am închis umbrela, mi-am eliberat mâinile şi am pornit cu bucurie copilărească prin zloată până la maşină. Vorba prietenei mele „Ţi-a luminat ţiganul ziua!”

***

De curând am intrat într-o intîmplare specifică personajului Bridget Johnes din cartea şi filmul ce îi poartă titlul. Era o situaţie cel puţin stânjenitoare dar cu un ajutor de nădejde minimizez zic eu consecinţele. Şi cum stăteam aşa şi mă gândeam, la un moment dat îmi amintesc scenele cu Bridget : mai întâi cea în care ajunge la o petrecere unde toată lumea era îmbrăcată sobru şi din cauza unei neînţelegeri numai ea era în costum de iepuraş playboy, şi apoi cea în care plină de intenţii bune transmite reportajul de la sediul pompierilor şi îşi dă drumul pe bară în jos exact atunci când camera se fixează pe dosul ei şi se transmite în direct în toată ţara. Şi încep să râd cu poftă.

***

Se întămplă să nu fim mereu pe fază, se întâmplă să „ne-o furăm”, se întâmplă să fim chiar noi personajul ridicul însă atunci când faptul e deja consumat, se trezeşte în suflet un Zorba gata să îţi desfacă braţele râzând, şi în timp ce dansează să îţi zică : „ Hei, Şefule, ai văzut vreodată o prăbuşire mai straşnică?” ...şi poate că dacă îl laşi pe Zorba să apară vei vedea că e un dans împărtăşit şi de altcineva.

http://www.youtube.com/watch?v=2AzpHvLWFUM&feature=related

HAIKU

În zbor e inima mea

Etern avril alb

Prins de ramura veche

"Hai , hai, hai Rai langa Rai, / Hai, hai , hai. hai sus pe cai!"

Eram in râu...apa crescuse; pietrele erau alunecoase în albie, şuvoiul avea putere. Primii au intrat cei doi puşti: unul de 7 ani , celălalt de 41 ... voiau să se scalde, să se joace. Se bucurau , stropeau , râdeau. Am vrut să intru şi eu...nu aveam ţinuta adecvată, amurgul era răcoros, dar mi-am promis să ajung la celălalt mal. Trebuia să trec obligatoriu prin şuvoiul din mijloc. M-am acomodat cu apa, cu pietrele, cu mâlul: înaintam prudent; cei doi erau goi în apă, se bălăceau, râdeau, intrau în vâltoare, inotau împotrivă. Am privit malul opus; între timp intrase şi puştoaica de 6 ani, ajunsese la mal, îşi lăsase hainele acolo şi se zbenguise pe pajişte.Acum era in apă din nou, lângă ceilalţi doi şi aveam şi o misiune clară: să ajung la mal, să recuperez hainele ei şi să revin la locul unde ne aşteptau ceilalţi care nu aveau chef sau nu îndrazniseră să intre în apă.

Am ajuns la malul opus, am mers o vreme pe iarba scurtă şi aspră, am simţit aerul cum se schimbă, o clipă de neclintire, apoi am simţit vântul. Am privit sus pe cer, în spatele meu se adunau norii cenuşii, murdari, vineţii. Dinspre umărul drept soarele micsora măngîierea ca un rămas bun prelungit. S-a dat semnalul de adunare: cei trei din apă urmau să ajungă la mal de unde erau, eu aveam de străbatut tot râul în sens invers, în mîini cu hainele fetei, având grijă să nu mă ud prea tare căci nu aveam nimic de schimb la mine.

Am intrat din nou în apă: era mai rece şi mai rapidă; în mijlocul albiei m-a întâmpinat cu o putere neobişnuită, era o îmbrăţişare strânsă, puternică care mă ducea însă altundeva decât doream: aş fi fugit dacă aş fi putut; soarele m-a mai mângăiat încă o dată şi s-a acoperit cu un nor, urmând să răsară altundeva în lume. În ceafă simţeam vîntul tot mai iute, norii înaintau şi ei...mirosul de ploaie se adulmeca. Cei trei din apă au reuşit să atingă malul, îşi ştergeu pielea udă, îţi căutau hainele uscate râzând.

Eu eram prinsă în vâltoare, inima mi s-a zbătut uşor şi am înţeles deodată că ăsta e ...drumul; odiseea. Am mers incet, fără să ocolesc, prin apa ce crescuse, ce se forţa să mă abată, peste bolovanii care se schimbau brusc, prin nămolul alunecos şi vâscos... am trecut peste toate. Am ajuns la mal zâmbind şi cu luminiţe în ochi. Puştiul de 7 ani fericit, într-o stare de exaltare sufletească îmi zice:

„ Ai văzut, naşa, dincolo de toate cel mai frumos a fost BUCURIA!”

Te avânţi singur sau primeşti misiuni, eşti curios sau eşti trimis dinadins, îţi e greu, îţi e „ce mă fac?”, îţi e a infruntare deschisă, îţi e a renunţare, îţi e a „nu mai pot”, dar vine un moment când înţelegi că cel mai mult contează BUCURIA.

Am simţit nevoia să împărtăşesc această amintire astăzi, în această dimineaţă însorită şi caldă,să-mi deschid braţele spre lume şi să zâmbesc...

„E dimineata zori de zi
Uite pleaca dracii mii,
E dimineata zori de zi
Se coboara ingerii


Hei, hei, hei zei peste zei
Hei, hei , hei soare scantei


E dimineata adevarat
Sufletul fara pacat,

E dimineata in viata mea
Razele scalda inima.


Hai, hai, hai Rai langa Rai,
Hai, hai , hai , hai sus pe cai.



Caii mei cei albi,
Cai inaripati,
Langa mine frati.



Caii mei usori,
Liberi zburatori,
Se ridica-n zori.



E dimineata zori de zi,
Oamenii vad oamenii
Roua pe dealuri, peste flori,
Fericit deasupra zbori.



Hei, hei, hei zei peste zei,
Hei, hei , hei Soare scantei.


Hai, hai , hai , hai sus pe cai.”

http://www.youtube.com/watch?v=DA1agHT5kUA

Reflectii...

Lumina ...ea e singura în care noi oamenii putem vedea. Aşa cum suntem alcătuiţi, spre deosebire de alte vieţuitoare de pe Pământ, ochii noştri fizici văd doar în prezenţa luminii. O căutăm, o fabricăm, o modelăm. Ne-o proiectăm pe chip, ne îndreptăm spre ea. Amintirea ei ne încălzeşte: e suficient să o invocăm în minte şi simţim bucurie. Dacă pentru un moment imaginăm lipsa ei totală simţim frig şi tristeţe.

După cum suntem aşezaţi faţă de lumină, suntem mai mult sau mai puţin vizibili... apărem frumoşi şi calzi cu părţile noastre luminate; suntem nuanţe şi degradeuri ce se atrag. „Prietene, cum este albastrul tău?” întreba Enghidu în poemul lui Nichita...

Ne apropiem de ceilalţi cu mirarea şi dorinţa de a afla. Ne interesează poate tocmai ceea ce la noi stă în umbră şi ne fascinează cum în ea, sau în el apare la lumină.

Şi TU, şi EA şi EU... NOI suntem la fel... numai locul nostru faţa de lumină diferă, şi ...nuanţele...

Prietene, cum este verdele tău?

We were born to shine...

Întotdeauna am recunoscut faptul că mi se întâmplă să port o discuţie cu cineva şi abia  după o perioadă de timp de la încheierea conversaţiei să ştiu ce cuvinte ar fi fost potrivite. Probabil că este o caracteristică omenească, nu ştiu daca are o denumire în patologie dar putem să o denumim replay-ită, deoarece fragmente de replici se perindă într-un replay sonor mintal până când deţin conturul clar.

Spun asta pentru că aseară, am asistat la una din aceste conversaţii care mi-au lăsat o replică urmă în minte: „ce iubeşti tu cel mai mult pe lume?” a întrebat cineva pe unul dintre participanţii la discuţie. Întrebarea nu mi adresase direct însă am încercat un răspuns mintal. Ce m-a surprins a fost sentimentul de incertitudine: da, NU ŞTIU ce iubesc cel mai mult pe lume. Aş vrea să am certitudinea acelora care ştiu şi cred fără urmă de îndoială, numai că nu mi se pare omeneşte posibil. Însuşi Dalai Lama spunea că se teme nu de moarte ci de momentul trecerii dincolo, că nu va  reuşi să aplice întocmai tot ce a învăţat. Adică şi în cazul lui există incertitudini? Uf, e un sentiment de uşurare : chiar suntem toţi la fel.

Revenind la întrebarea de aseară m-am gândit la toate răspunsurile pe care le-aş putea da. Ştiu clar ce iubesc: iubesc în primul rând viaţa cu multele ei înfăţişări: munţii, plantele, cerul, stelele, căldura oamenilor, zâmbetul , luminiţele din pupile, trupul bebeluşului lipit de al tău, caii liberi, ochii unui cîine prieten, întrebările mute din privirile iubitului, ulciorul cu vin negru de la „hanul vechi de pe coclauri”. Iubesc apoi când pot să văd, când după ce am privit mereu la ceva, încă o privire în plus mă face să văd altfel : iubesc nespus această dezvăluire nebănuită în ceea ce credeam tocit de familiaritate şi cunoaştere. Iubesc cu uimire copilărească sentimentele împărtăşite, cele care se multiplică şi rezonează şi în alte suflete şi care se întorc jucăuşe şi aparent enigmatice.

Cel mai mult chiar nu ştiu ce iubesc pe lume: am înţeles că oricât de mult am iubi pe cineva, fiinţa noastră poate supravieţui pierderii aceluia. Am înţeles că ne putem obişnui cu orice până când nu se mai poate.

„Ce iubeşti tu cel mai mult pe lume? „- m-am întrebat iar astăzi şi ochii mi-au căzut pe o icoană agăţată frumos pe perete. Am deschis braţele laaarg uitându-mă în ochii lui Iisus din pictură, le-am lăsat aşa deschise şi am simţit cum inima îmi creşte, cum se umple de multă iubire şi atunci am înţeles cum ne-a îmbraţişat de pe cruce pe noi toţi. Ce iubesc eu cel mai mult pe lume? Nu ştiu.

Cred că doar Iisus a ştiut.

http://www.youtube.com/watch?v=Dnkdz6K5SFE

To all the boys I've loved before

Mi se întâmplă să ascult o melodie sau să văd un peisaj şi să-mi simt sufletul că se lipeşte acolo ca şi cum ar vrea să îmi spună ceva. De multe ori, sunt atentă la senzaţia pe care o încerc şi repet gestul asemeni personajului proustian, până când ştiu ce caut sau renunţ.

În urmă cu câteva zile am auzit întâmplător melodia care mi-a inspirat titlul postului de azi şi s-a produs aceeaşi alipire de acum familiară. Nu ştiam ce voi face ...până azi când m-am gândit să scriu despre ...bărbaţi. Despre bărbaţii pe care i-am întâlnit, plăcut, iubit până acum; aceia care au lăsat ceva în viaţa mea după ce au plecat.

Înţeleg astăzi că fiecare dintre ei a avut un rost, indiferent de ce am simţit sau crezut la momentul respectiv. Fiecare dintre ei este frumos şi minunat, chiar şi cei faţă de care am fost obligată să mă port radical. Fiecare dintre ei a ştiut să şlefuiască o faţetă a personalităţii mele; fiecare m-a îmbogăţit cu ceva.

Bărbaţii din viaţa mea au fost oricum numai lipsiţi de semnificaţie nu: mi-au făcut inima să bată şi sufletul să simtă în rogvaiv; m-au lăsat să trăiesc ce simţeam, m-au lăsat să descopăr ce nu ştiam. Chiar şi rupturile care m-au făcut să cred că voi rămâne sfâşiată au avut rostul lor ; au fost de fapt „winds of change”. Ce ştiu acum în plus este că ele oricum vin dar depinde de noi intensitatea lor- noi suntem cei care le lăsăm să ne spulbere ca o tornadă sau le lăsăm să se stingă de la sine şi să devină adiere de „La revedere”.

„To all the boys I've loved before” le trimit sentimentul meu de recunoştinţă şi mulţumire pentru calea făcută împreună. Mă bucur că au venit şi că am fost o vreme alături, mă bucur că ne ştim.

Am un singur regret : că mi-a luat atâta timp să înţeleg. Dar şi asta face parte din mine şi din noi toţi.

http://www.youtube.com/watch?v=_YoQbKWTNLo

La lumiere jaillira...

Lumina...mă surprinde de ceva zile o stare pe care o trăiesc... e ca şi cum priveşti soarele cu ochii goi şi apoi când îţi întorci privirea spre ce e în jur, o vreme vezi doar strălucire până când treptat, treptat apar contururi şi apoi detalii. Acesta e fenomenul fizic pe care îl trăiesc dar gândul mă poartă apoi spre jocul real-ireal pe care mi-l sugerează.

La fel intrăm şi în viaţă sau în iubire sau în căsnicie: mai întâi e o lumină puternică, orbitoare, fascinantă; orbita aproape că suferă dar nu se poate dezlipi de această lumină care topeşte totul. Şi privim lumina cu sete, fuzionăm cu ea, ne lăsăm vrajiţi de puritatea ei. Mai apoi, de durerea privitului la incandescent căutăm umbre pe care să se aşeze retina, care să o fure în odihnă şi atunci ne forţăm să identificăm sau ochii noştri zăresc cu adevărat contururi. E o vreme în care coexistă cele două imagini: lumina şi umbra sunt simultane, iar ochiul se mişcă între cele două cu nedumerire oarecum sfîşiat între curiozitatea descoperirii formei abia întrezărite şi dorul după incandescenţa ce moare uşor.

Şi apoi, fără să ştii exact când anume, se întâmplă: lumina s-a retras uşor şi au rămas obiectele, conturate acum de umbra ce devine lumină la rândul ei. Acum e momentul când se face diferenţa : acum apar recţiile diferite şi în funcţie de ele se conturează un alt parcurs.

În mod cert obiectele care se văd acum clar au o formă, o substanţă, o aparenţă. Observarea lor atentă scoate la iveală detalii care pot stârni repulsia: ceea ce vedem nu este strălucitor, poate are pete, sau suprafaţa este scorojită pe alocuri, poate praful stă neclintit pe margini de oglindă, poate au fost şi insecte care au stricat formele impecabile de la început.

Ce facem atunci? Putem să strigăm că am fost înşelaţi, că ni s-a prezentat puritatea luminii mai întâi ca să fim minţiţi cu neruşinare după aceea.

Putem de asemenea să ne amuzăm pe seama noastră şi să zicem : aha, ce efecte vizuale putem produce, mai ceva ca la 3D.

Ar mai fi o variantă: să înţelegem că e firesc să nu vedem de la început, că ceea ce a rămas după exerciţiul adaptării retinei poate avea farmecul său şi lumina pătrunde şi aici. Că am intrat singuri în acea încăpere, că ne-am dorit şi că orice alt loc am fi ales am fi parcurs acelaşi proces. Singura deosebire ar fi fost în privinţa conţinutului: dacă ceea ce descoperim ne poate afecta personal ( nu putem respira aerul, sau mucegaiul existent ne afectează fizic, ori orice altceva ne dăunează, atunci nu ne obligă nimeni să continuăm să rămânem.

Ceea ce contează este că ştim că lumina pură există şi am văzut cum umbrele dispar în prezenţa ei dar e important să reţinem şi că trăim printre obiecte, care sunt aşa cum sunt şi nu au nici o vină că noi le-am atribuit o strălucire falsă. Noi insine avem luciri incandescente in ochii celorlalti.

Tocmai am descoperit ca blogul pe care scriu a primit  premiul de mai sus din partea lui Mihai Enachi, un astrolog2you inimos; premiu pentru care ii multumesc si care ma onoreaza si ma bucura in egala masura.(http://astrolog2you.blogspot.com/)

Regulamentul spune:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blog-ul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care ne explica ce este cu premiul;

4. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blog-ul lui.

 cei cinci prieteni ai  mei bloggeri speciali  sunt:

1. Solarris pentru ca a gasit drumuricatretine si le arata si celorlalti (http://drumuricatretine.wordpress.com/)

2. Strong Hart pentru dragostea cu care ne invata putereaprezentului (http://putereaprezentului.wordpress.com/)

3. GabyS pentru staruinta cu care cauta dincolo-de-materie  (http://dincolo-de-materie.blogspot.com/)

4. Nicola Florina Ionela pentru ca are idei pline de creativitatea (http://www.creativitatea.com/blog/)

5. Angel pentru ca da  forma vizuala  si acustica unui balsampentrusuflet  (http://balsampentrusuflet.blogspot.com/)

iMA High Yellow

Tips on how to get to know me better

• Be flexible
• Be quick paced
• Be positive
• Be open
• Be generous with your praise
• Be supportive of my ideas
• Have fun!

Pentru a  vedea ce tip de culoare sunteti, faceti click pe omuletul galben din piesa de puzzle.

Străinul...

Mă înteba de curând cineva drag: „ cum mai stai cu transformarea?"

Camus, în „L Etranger” prezintă o scenă în care soarele ce dogorea îl orbeşte pur şi simplu pe Meursault anihilându-i voinţa şi în acel moment de neatenţie apasă pe trăgaci şi ucide un arab. Absurd, fără vreun mobil cert. Doar o clipă în care mintea nu a perceput realul, o clipă în care soarele i s-a reflectat în ochi.

***

Vorbesc cu cineva din familia mea. Discutăm despre noi, sau despre familie sau despre perspective. Expun situaţia, merg până la eventuale cauze, propunem soluţii...primesc feed-back şi rămâne stabilit ceva. Avem şi termen de finalizare indicat; trec anii, scenariu se repetă...absurd.

***

E seară, sunt cu sufletul opac, am chef de vorbă, indiferent cu cine...deschid mess-ul. La scurt timp apare o cunoştinţă recentă şi după salutul obişnuit începem să conversăm. Discuţia înaintează, primesc replici fără semne de punctuaţie astfel încât propoziţiile pe care le citesc pot fi întrebări sau afirmaţii în egală măsură...neavând sensul exact, mintea îşi traduce frazele după cum vrea, personajul de dincolo de ecran capătă alte semnificaţii, automat se transpune în identitatea unui prieten drag cu care nu mai vorbisem de mult...şi timpul trece şi eu continui discuţia având imaginea prietenului în faţa ochilor...şi totul devine atât de real..în ireal...absurd.

***

Sunt în maşină. În faţă un şir de maşini aşteaptă la barieră. E frig, a nins...profit de oprire ca să aranjez oglinda din dreapta, să reglez mai bine căldura. Privesc în jur, privesc maşina din spate ...aştept. Totul pare încremenit. În faţă am un camion care îmi acoperă destul de mult din imagine. Şi văd că porneşte uşor, coteşte mult spre dreapta , ocoleşte ceva, nu-mi dau seama până când nu văd în faţa maşinii mele un om, târându-se pe fund ca şi cum vrea să-mi taie drumul. Vreau să-l ocolesc, la fel ca şi maşina din faţa, el îmi face semne şi strigă, eu merg mai mult în dreapta şi îi zic în gând, „te rog, nu face asta, nu te aşeza în faţă”...îl ocolesc, revin destul de greu pe sosea căci zăpada îngheţase, privesc în oglinda retrovizoare: şoferul din spate opreşte, omul se târăşte prin faţa maşinii lui şi traversează şoseaua... absurd.

Sunt momente în viaţă în care îmi doresc să pot înţelege intenţiile  celorlalţi, să pot simţi ce îşi doresc sau ce trăiesc înăuntrul lor. Graba cu care cred că le ştiu mă doare de multe ori. E ca şi cum de fiecare dată apăs pe trăgaci asemeni lui Meursault. Sunt momente în viaţa mea când trăiesc în second life, având trupul în real.

Această desincronizare îmi reiterează sentimentul străinului...rămăşiţe de absurd mă cutreieră, rămăşiţe de neadaptat la ceva...

Mă întrebi cum stau cu transformarea, dragă prietene: e absurd încă..; ce va fi? « Je tire ainsi de l'absurde trois conséquences qui sont ma révolte, ma liberté et ma passion. » spune Camus şi acesta e şi răspunsul meu:  calea transformării pe care merg : revolta , libertatea  şi pasiunea.

Ninge...

E iarăşi zăpadă ce picură cerul,
Şi iar se aşterne uşor pe pământ
Adulmec cernirea, adulmec şi gerul
Mă simt mai uşoară, un fulg mic dansând.



Iubesc atunci când cerul se leagă de pământ cu fire subţiri de ploaie sau nea. Când ninge e mult mai frumos. E alb şi pur, şi totul are un alt chip: e ca şi cum natura ne invită să-i vedem şi faţa cealaltă: un munte acoperit de o pajişte verde în soare este frumos şi solemn; un munte acoperit de o mantie albă de nea în soare este magic. Ninsoarea dă o altă înfăţişare, dă acea aură de poveste realităţii, redă puritatea iniţială; ninsoarea poate anihila hidosul; ninsoarea face ca orice să redevină proaspăt.

Când merg prin zăpadă, ca în seara asta, am sentimentul de-a ninsoarea, de-a frumosul, de-a bucuria, de-a puritatea în toate. Nu pot să nu zâmbesc, nu pot să nu simt căldura şi iubirea, nu pot să nu văd miile de luciri cu care se înfăţişază natura: şi nimic nu-mi pare greu, nici imposibil. Când ninge, firav sau furtunos, mângâietor sau plin de bice, când fulgii mi se lipesc de gene, e ca şi cum mă simt innebunitor de frumoasă şi le spun tuturor: hei, oameni, bucuraţi-vă! E frumos pe lume, e a bucurie, şi a lumină în toate, şi a iubire, a căldură de suflet şi a bunătate. Când ninge iubesc şi mai mult viaţa asta şi contemporaneitatea. Când ninge  îmi înfloresc obrajii; îmi cresc aripi.
http://www.youtube.com/watch?v=ahEC_BZRJ6I

Copilărie, dulce iluzie a vieţii

Adulţi fiind, privim cu îngăduinţă la copiii noştri cum descoperă lumea. Îi urmărim cum traversează etapa cunoaşterii prin gust: dacă s-ar putea, copiii noştri ar gusta şi un cântec sau un dans, la vârsta mică totul trece prin papilele gustative. Îi supraveghem şi le luăm din cale tot ce e periculos. Ei ştiu doar atât cât îi învaţă simţul gustului. Noi ştim mai mult şi îi urmărim cu îngăduinţă şi înţelegere.

Cum e o etapă trecătoare ne pregătim pentru perioada când vor pun mâna pe orice, vor trece la cunoaşterea lumii prin pipăit : gheaţă, foc, curent electric, acizi trebuie testaţi cu epiderma iar noi, cei ce cunoaştem deja avem grijă să nu pice în capcana dezastrului.

Aşteptăm să crească şi să ajungă la vârsta când vor învăţa să identifice pericolul din privire: imaginea va fi asociată cu un sentiment, un avertisment, o păţanie sau o informaţie transmisă de altcineva.

Şi ajung adulţi. Ajungem Adulţi. Credem că ne-am detaşat de copilărie, spunem că ne-am maturizat şi îi privim pe cei ce nu sunt asemeni nouă cu duioşie, cu condescendenţă uneori. Nu recunoaştem dar acum trăim tot o perioadă a copilăriei: ascunse, sau refulate, sau reinventate, sau retrăite. Oricum continuate. La nivel de cunoaştere, ea nu mai trece în mod unic prin gust, tactil sau văz, ci prin simţire sau trăire. De fiecare dată trecem la o altă etapă atunci când ŞTIM.

 Ca adulţi, vine o vreme când înţelegem că deşi nu mai punem orice în gură, deşi nu mai punem mâna pe orice, deşi putem distinge pericolul din priviri tot mai facem aceleaşi greşeli, tot mai suferim, tot o mai păţim. E nevoie SĂ ÎNŢELEGEM , SĂ ŞTIM.

Şi Înţelegem,şi ştim,trăim viaţa din alte perspective şi credem încă o dată că ne-am desprins de copilărie, că suntem şi mai maturi, că ne-am apropiat de substanţa vieţii, de ADEVĂR că am devenit înţelepţi. Şi atunci când suntem mai departe în cunoaştere decât am fost vreodată aflăm că în copilăria timpurie, atunci când nu cunoşteam lumea nici măcar prin gust, ŞTIAM deja şi că toată viaţa am „evoluat”  ca să putem cunoaşte ce ştiam atunci.

Gânduri de sfârşit de an

În anul acesta, în martie am început să scriu pe acest blog...pentru mine el reprezintă  sticla pe care o arunci într-un ocean şi nu ştii cine o va citi dar acolo, în pagina din interior ţi-ai pus sentimentele şi gândurile sincere.

Acest mesaj este către voi, toţi cei care aţi citit ori citiţi, întâmplător sau dinadins ce apare postat aici.

Vă trimit gândurile mele bune, căldura din sufletul meu să vă însoţească şi să vă bucure în momentele mai grele, să avem sărbători frumoase şi un an inspirat!

LA MULŢI ANI!

http://www.youtube.com/watch?v=zsi32qKFAfI