Miercurea fara cuvinte-4

                                           alaturi

Miercurea fara cuvinte-3

de partea cealalta...

Să fii autentic

Fiecare dintre noi are momente în viaţă în care se întreabă dacă este autentic sau nu, dacă este el însuşi cu adevărat.

Trecem prin clipe când inspiraţia ne loveşte cu aripi de geniu şi simţim o uimire beatificantă faţă de capacităţile noastre. Sunt apoi acele momente în care nu avem nici o părere despre ceva anume, nu putem pur şi simplu să înţelegem ori să ne exprimăm. Simţim o uşurare când altcineva ne spune opinia sa ori ne arată o soluţie, pe care automat o adoptăm şi o manifestăm.

Vin apoi situaţiile în care înţelegem deodată mai multe perspective, suntem de acord cu ele şi ştim că  orice am alege ceva se va pierde. Atunci facem o alegere, oricare, şi aşteptăm să vedem urmările.

Există în egală măsură perioade în care credem că suntem unicii deţinători ai unui sens, ai unei trăiri, ai unor răspunsuri până când descoperim uimiţi aceleaşi manifestări în alţi oameni sau aceleaşi adevăruri care există de dinaintea percepţiei minţii noastre.

În ceea ce mă priveşte, autencititatea mi se pare că este o trăsătură înnăscută a fiecărui om, indiferent cum ne apare el la un moment dat (influenţabil sau original) şi nu caut să i-o verific; cred că autenticitatea poate fi revelată făcând următorul experiment: o masă mare de oameni, să zicem un milion, recitând aceeaşi poezie sau cântând acelaşi cântec, cu siguranţă va exista un milion de moduri diferite de exprimare. După cum fiecare fulg de zăpadă este acelaşi dar în esenţă altul, tot aşa, fiecare om este autentic.

Şi mai ştim, fiecare dintre noi, că de fiecare dată, la fiecare manifestare a noastră, originală sau indusă ori inspirată, am ales ceea ce ne-a reprezentat în acel moment, chiar dacă am fost mulţumiţi sau nu după aceea. Atunci, însă, chiar şi neştiind, am ştiut ce am ales, ce am manifestat.

Ceea ce poate să ne deruteze în momentul când nu admitem originalitatea celuilalt sau a noastră este faptul că uităm o lege a firii: tot ceea ce este viu se schimbă.

Prin urmare, ca să parafrazez un salut celebru, voi încheia astfel:

Autenticitatea mea salută autenticitatea ta şi schimbările prin care treci, oricine ai fi şi de oriunde eşti TU.

vineri seara în cuvinte

Pentru că nu am avut o fotografie pe care să o postez pentru miercurea fără cuvinte, voi trimite prin postarea de acum, tuturor, o trăire ilustrată, ascunsă în rândurile ce urmează:

E o seară de week end  calmă, cu muzică şi arome de scorţişoară, cu imagini de soare şi azuriu roşcat de cer spre apus rămase pe retină; e o seară senină în suflet ca un lac limpede din Făgăraş. Pentru câteva momente am lăsat unghiul braţelor să se deschidă şi din colţul din inimă am cuprins toată fiinţa.  

Să fie Mozart într-o astfel de seară!

Miercurea fara cuvinte 2

Il pleut...

(Foto nu imi apartine. Imi place ideea.)

Unduiri

Pomii, culorile, cerul, soarele îmi vorbesc prin trăiri: ele îmi arată înţelesurile şi apoi le transpun în cuvinte. Tot ce e viu şi nu foloseşte cuvinte îmi vorbeşte prin sentimente, stări, unduiri. Poate apărea o diferenţă între trăiri şi cuvintele care le exprimă iar fiecare om va adăuga distanţe diferite între cuvintele pe care le aude sau citeşte şi ceea ce trezesc ele în interiorul său.

Mă gândesc adeseori că prin cuvinte ne putem direcţiona greşit unii pe alţii şi îmi imaginez cum oamenii ar comunica fără ele. Văd cu ochii minţii oamenii privindu-se şi simţind. Trăind. Şi acum ni se întâmplă doar că acordăm o importanţă redusă acestui limbaj. E necesar doar să fim atenţi la ce trăim de fiecare dată.

Există o piatră care a vrut să-mi simtă conturul palmei; când am cuprins-o deplin ne-am vorbit, ne-am recunoscut şi ne-am trăit. O unduire caldă, pulsând.

Există un cer care mă vrea constant întoarsă spre el şi îi ofer lumina din priviri; trăim la fel de fiecare dată când ne întâlnim; unduim. Astăzi am aflat că ceea ce văd e o etapă: norii, culoarea zilei, culoarea nopţii sunt imagini ale acestei etape. El, cerul e mereu la fel. Ca şi muntele, ca şi oceanul, ca şi pomul ori stânca. În felul lui de a fi natural e acelaşi, mi-a spus şi zâmbetele noastre s-au întâlnit, două unde luminoase.

Există oameni care nu ştiu să spună; folosesc cuvinte înşelătoare, ori se ajută de sensurile multiple ale cuvintelor pentru a te direcţiona pe mai multe căi. Aşteaptă apoi să vadă pe care porneşti şi se amuză că te-au păcălit, ori se simt trădaţi şi neînţeleşi. Îmi amintesc o vreme în care era necesar să foloseşti sensul ascuns al cuvintelor pentru a te proteja. Acum cerul, pământul, muntele, oceanul ne învaţă că nu mai e nevoie de sensuri ascunse. Ne învaţă să fim oneşti, senini, cutezători.

***

Când vei dori să mă cunoşti într-adevăr, ne vom privi în ochi şi vom trăi aceeaşi unduire, iar cuvintele or lipsi!

Miercurea fara cuvinte-orice loc e potrivit pentru omul hotarat

Tous les cotés

J’étais là-haut, sur la montagne et j’ai pris la pierre dans ma paume. J’ai senti la chaleur qu’elle avait reçue de la part du soleil tout au long de la journée. J’ai fermé le poing et je me suis retournée vers nous. La chaleur passait en moi et me parlait du fait d’être pierre au sommet des montagnes. J’ai senti une sorte d’émotion inconnue en réalisant que nous pouvions communiquer. Et à cet instant-là j’ai découvert mon coté minéral.

Plus tard, étant assise sur la pente douce pleine de crocus, les yeux fermés, je me suis vue une petite semence à l’intérieur de la terre ; j’ai senti l’odeur de terre fraiche dans la narine, l’étreinte terrestre et j’ai vu la semence que j’étais comme se frayait un chemin vers l’air frais, comme elle poussait et devenait une petite plante. J’ai senti mes feuilles, et je me suis vue verte en dressant la tête vers le ciel. J’ai ressenti alors mon coté végétal.

Après un laps de temps j’ai entendu les cris des oiseaux sans les voir et puis deux aigles qui planaient au-dessus la forêt. Je sentais le vent me caressant le corps, je planais moi aussi et mon coté-oiseau se réveilla sur place.

Je regardais le ciel, j’étais assise sur le dos, les bras en l’air, et je sentais la vie. Le vent me parla du changement, d’autres temps ; les nuages annoncèrent plusieurs périodes : le fracas, le tourment et après tout cela le ciel clair, le calme et la lumière pure du soleil. Je les regardais, les écoutais ; les sentais et je vivais mon coté poussière d’étoile qui participait à la symphonie universelle.

°°°

J’ai vu l’harmonie universelle qui tenait chaque partie en équilibre et alors j’ai senti mes cotés différents : animal, végétal, minéral, humain et lumineux comme se déroulaient devant les yeux souriants de mon âme et comme s’équilibraient en égale mesure en moi-même. Alors, j’ai connu mon essence universelle plus que jamais et la joie tranquille pénétra partout, jusqu’au plus éloignés coins de mes êtres.

Et je me connus ! J’ai compris que je suis tout ce qui existe en égale mesure et que tous les cotés, mêmes ceux qui me semblent les moins dignes de respect, ou que je n’aime pas, ont leur touche essentielle dans l’ensemble.

Dăinuire

Acolo sus, pe platourile muntoase, trăiesc cele mai armonioase momente ale vieţii mele. De câte ori simt că oraşul mă sufocă, de câte ori lumea nu mă mai atrage ori simt că rădăcinile nu îmi mai stau în teren solid, mă duc la munte. Vîrfurile sale îmi dau sentimentul de echilibru, de înţelepciune, de totală încredere, de întâlnire cu divinul. Puritatea zăpezilor din iarnă ori verdele curat al verii îmi bucură sufletul şi îmi alipesc privirea.

Mărturisesc fără urmă de tăgadă: iubesc muntele!

Azi l-am vizitat. Deşi am străbătut aceleaşi drumuri din vara trecută, m-a întâmpinat cu altă înfăţişare: Iarba uscată amestecată cu porţiuni de pietriş şi noroi, ori fâşii maronii de zăpadă, îmi sugerau imaginea unei preafrumoase surprinsă în intimitatea ei, nearanjată şi fără chef de oaspeţi. Ne-a întîmpinat însă cu tot fastul cuvenit anotimpului de îndată ce am pătruns puţin în spaţiul său: coamele acoperite cu iarbă uscată de culoare nisipie erau pictate în mov de brânduşele vesele.

M-am oprit pe o pantă, m-am aşezat şi mi-am lăsat privirea să mângâie crestele din jur. M-a mirat muntele din faţă: arăta ca un tigru; suprafaţa lui nu era nici albă, nici verde, în nici un fel cunoscut; erau porţiuni de zăpadă amestecate cu porţiuni de nezăpadă, ca şi cum muntele nu se decidea cum să fie: ori alb, ori negru. Şi muntele cunoaşte perioade de nehotărâre?, m-am întrebat. Apoi m-am gândit la cum apare el de fiecare dată cu altă înfăţişare, în funcţie de anotimp: e şi cenuşiu, şi verde crud, şi verde verde, e arămiu şi bej, e pur de alb şi lucitor în faţete de cristal. M-am gândit apoi că de câte ori am fost la el, în orice perioadă am nimerit, oricum s-a prezentat, chiar şi nehotărât ca azi, am avut acelaşi sentiment de pace,de bine, de iubire, de divin. Şi azi am înţeles că nimic şi nimeni, oriunde s-ar situa pe scara evoluţiei, nu rămâne neclintit, ci se schimbă, se transformă, cunoaşte perioade de limpezime şi puritate, dar şi perioade de incert şi nehotărâre şi că niciodată, cât va exista nu va fi altfel.

 Esenţa nu constă în înfăţişări. Muntele de azi este tot ce mă face să simt datorită lui şi nu din ceea ce ating ochii mei prin anotimpuri.

Spre aducere aminte!

Sunt zile în care uit... În acele zile sunt partea suferindă a mea; pentru că nu mă plac atunci, pentru că inima doare şi pentru că simt că nu sunt EU, astăzi am să scriu următoarele gânduri spre aducere aminte:

Mulţumesc şi simt bucurie pentru că sunt vie, pentru că trăiesc pe o planetă frumoasă, pentru că pot zâmbi, visa, gândi, înfăptui,

Pentru că pot îmbrăţişa ori alina,

Pentru că aud zgomotele vieţii şi cântecele naturale,

Pentru că simt cum îmi cresc florile, pentru că trăiesc o legătură extraordinară cu unele animale,

Pentru că simt înlţarea din vârf de munte,

Pentru oamenii inţelepţi din viaţă şi

Pentru că mă bucură orice învăţătură nouă.

Mulţumesc pentru vânturile , ori ploile, zăpezile sau roua ce-mi ating fiinţa alintând-o,

Pentru că pot ierta şi mai ales pentru că pot simţi IUBIREA.

Mulţumesc pentru îngerul care este mereu cu mine şi pentru ghiduşiile lui, pentru clipele de inspiraţie şi pentru cheful tineresc neobosit.

Mulţumesc şi simt bucuria pentru SOARELE care este mereu la locul lui, indiferent dacă noi îl vedem sau nu, şi pentru că astfel face ca toate să existe.

Într-o zi...

Într-o zi te întrebi ce ţi-ai dori să facă şi să fie fiinţa iubită. Când răspunzi sincer la toate cerinţele, realizezi că e o singură fiinţă care le poate îndeplini pe toate: TU.

Într-o zi înţelegi că ceilalţi te văd şi îţi cer să fii nu aşa cum eşti tu ci potrivit unei imagini din mintea lor. Atunci afli că de fapt TU le ceri celorlalţi să se plieze pe modelele din tine.

Într-o zi constaţi că deşi repeţi cuiva acelaşi lucru spre binele lui, deşi faci tot posibilul să îi fie bine, el nu se schimbă. Te opreşti, te întrebi de ce? Şi afli că singura fiinţă pe care o poţi influenţa şi schimba direct eşti TU.

Într-o zi vezi clar cum oamenii aleg să reacţioneze diferit în aceeaşi situaţie. Invocă principii, tradiţii, sentimente. Ai vrea să le arăţi şi alt fel de a fi, dar ei nu te ascultă. Atunci afli că şi TU alegi mereu cum să trăieşti, că ai valori, principii, sentimente care sunt ale tale. Şi abia atunci îţi ghiceşti potretul intim.

Atunci iei panaşul şi cu trăirea din tine începi să scrii scenariul TĂU în univers. Abia din acel moment îţi eşti „Ţie însuţi credincios”. Şi vei fi uimit să ştii că ... o stea va luci mai plin şi un zâmbet natural se va contura în firea lucrurilor.

Şi totuşi iubirea...

Cred că fiecare dintre noi avem o percepţie personală a iubirii. Unii iubim starea de îndrăgostire, alţii extazul, iar alţii străbatem şi o jumătate de lume ca să trăim lângă cineva starea de „După” pe care numai acea persoană ne-o arată. Sunt apoi perioade diferite din viaţa noastră în care iubirea ne apare diferit în funcţie de experienţă, de cultură, de alegeri. Rămâne totuşi sentimentul de dezamăgire în iubire...

                     

                                       ***

Aproape patru decenii am trăit cu o anumită imagine a iubirii care mi-a adus multe lacrimi de durere. Îmi doream să fiu iubită, aşteptam să simt IUBIREA. Eram pregătită şi ea nu venea. Apoi am trecut în extrema cealaltă: mi-am dorit să pot iubi cu toată fiinţa mea, să iubesc mai presus de mine şi de fire. Şi am iubit într-un mod ideal: probabil că doar iubirile ideale au această latură de total; deşi idilică, iubirea asta mi-a adus în real mai mult decât cunoscusem până atunci...şi cu toate astea, nu era nici acum ce voiam. Dintotdeauna le-am vrut pe amândouă: o iubire ideală trăită în real. Deşi sunt diferiţi oameni care afirmă că mă iubesc, nu pot spune că simt iubirea lor  decât într-un fel anume: simt calm, înţelegere, dorinţă, pasiune, răbdare, sacrificiu, căldura îmbrăţişării, focul dorinţei, dar IUBIREA nu am simţit-o.

O singură dată, într-o zi de vară m-am simţit iubită ... însă nu era iubire de om.

Eu ştiu de undeva, tare de demult cum e IUBIREA MEA. Ea nu seamănă cu ceea ce am întâlnit până acum şi poate că ceea ce ştiu nu există în formă umană. Nu am renunţat la ea, dar am învăţat să nu mai fac compromisuri sperând că va deveni ceea ce doresc. E greu atunci când eşti în trup să renunţi la dansul iubirii; chiar şi ştiind că e pentru o perioadă: e dureros să duci cu tine gesturi tandre pe care nu le poţi împărţi cu fiinţa iubită, e greu să ţii în tine săruturi, complicităţi şi îmbrăţişări. Dar e mai puţin dureros decât să te minţi şi să le împărtăşeşti când nu ai inima deschisă.

        ***

Traversez acum perioada în care ştiu că la un moment dat am cunoscut IUBIREA. Am trăit-o şi m-am scăldat în lumina ei. Ştiu că de atunci duc cu mine amprenta ei; trăiesc acum o etapă diferită: nu mai vreau să mă simt iubită imens, nici să iubesc cu toată fiinţa mea; acum trăiesc iubirea ca echilibru între a da şi a primi, între masculinul şi femininul din mine. Scriind despre Brâncuşi săptămâna trecută, am recitit câteva din cugetările lui:"Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup – ma aflu printre lucrurile esentiale." scria marele artist cu un veac în urmă. Vine o vreme în care simţi că nu mai  aparţii acestei lumi, în care ai de ales între a te simţi o victimă a teluricului ori să afirmi ceea ce duci cu tine.

            

            ***

În ultimul timp am descoperit tot mai mulţi oameni care trăiesc sentimentul acesta de a nu aparţine unei lumi plină de vicii, de înşelăciune, de minciuni, de impur, de pervers, de răutate; în plus tot mai mulţi oameni  aleg să trăiască în castitate până întâlnesc IUBIREA.

Deşi se vorbeşte mult, se celebrează, se analizează, IUBIREA rămâne încă străină multora. Cred că  nu mai e cazul să o aşteptăm, sau să o imaginăm, cred că a venit vremea ca fiecare să arate şi să afirme  IUBIREA din el.

"Nu m-ai fi cautat, daca nu m-ai fi gasit" B. Pascal

PS: Aseară, prietena mea mi-a zis: i-am scris iubirii; îţi place? Şi mi-a arătat clipul de mai jos. Deşi am vorbit mai multe nu am apucat să-i răspund: Da, Maytrei16, îmi place, îmi place mult.

Oamenii ca şi stelele ...

Pe Brâncuşi nu l-am cunoscut niciodată, nu i-am vorbit niciodată dar am ştiut că îl iubesc de când l-am văzut prima dată într-o fotografie din revista Cutezătorii. Nu ştiam unde să îl caut şi am lăsat să treacă timpul. Eram un copil foarte vioi şi cu multă energie, eram încăpăţânată şi năvalnică. Mă loveam de obstacole cu putere, ori le doboram ori mă zguduiau. Materialul, senzitivul şi imediatul formau singurul univers pe care îl ştiam. Era o distanţă imensă între noi.

Spre adolescenţă l-am întâlnit iar; am văzut albumul lui Dan Grigorescu şi contemplând imaginile sculpturilor lui am simţit cum ele nu sunt pietre, nu sunt nici măcar reprezentări, ci IDEI. Stăteam timp îndelungat şi contemplam ceea ce înţelegeam: somnul, zborul, strigătul nou născutului, alunecarea peştelui în unde, strigătul cocoşului, sărutul.

A treia întâlnire a fost mai intimă: prin cartea lui Peter Neagoe „Sfântul din Montparnasse” am fost părtaşă la o frântură din viaţa sa în Paris; dincolo de fascinaţia cu care parcurgeam pagină după pagină, mi-a rămas în suflet ceva ce atunci părea straniu, iar acum este acceptat aproape în unanimitate: de la Brâncuşi am aflat despre ceea ce acum se numeşte Unime. Brâncuşi m-a învăţat că toate câte există au un suflet: fiinţe, minerale, vegetale.etc şi că sufletele pot comunica între ele. El ştia că blocul de piatră din faţa lui are deja în el o formă, are o linie a lui şi nu începea prima tăietură până când nu o cunoştea clar. Brâncuşi mi-a vorbit, atunci când nici măcar nu puteam pricepe, despre legăturile invizibile dintre tot ce există, despre liniştirea minţii pentru a vedea şi simţi dincolo de ce îţi arată văzul şi pipăitul.

                                                                       ***

Oamenii ca şi stelele, strălucesc mult timp după ce dispar: ei luminează calea celor ce îi caută. 

"Il y a un but dans toutes les choses. Pour y arriver il faut se dégager de soi-même"

Vântul

Astăzi suflă vântul de primăvară aşa cum mi-l amintesc din fiecare an. Se domoleşte pentru ca să pornească şi mai tare.


Stăteam toţi în jurul mesei când deodată s-a trântit uşa de la bucătărie. Toţi ne-am uitat spre ea şi cineva a zis: „Vântul.” Puştoaica de doi ani şi ceva s-a uitat atent la uşă, a ezitat o clipă şi apoi s-a dat uşurel jos de pe canapea, a intrat pe sub masă şi s-a dus spre uşă.

„Unde te duci, Ioana?”

„ Mă duc la vânt.”

Ne uitam după ea; a deschis uşa, a privit dincolo, apoi a închis uşa la loc „ Nu e nimeni!” a zis şi s-a întors pe acelaşi drum la locul ei de la masă.

Am privit-o şi am simţit cum o căldură blândă îmi cuprinde inima şi am zâmbit cu duioşie către toate vânturile spre care  încă mă duc să le întâmpin.

Ca el sunt

Îl văd de fiecare dată când am ore acolo. Nu se fereşte de privirile mele, nu se simte stânjenit, dimpotrivă, mi se dezvăluie chiar. Obişnuieşte să se poarte firesc deşi nu e ca ceilalţi.

Ieri era una din orele acelea în care ai sentimentul că e irespirabil înăuntru. În timpul lucrului celorlalţi am mers la geamul deschis, am privit iarba şi apoi m-am uitat la el. L-am privit atent, cu nesaţ. A ştiut şi mi-a vorbit; i-am simţit mai întâi mireasma ce a venit pe unda unei adieri. A fost ceva amical şi confortabil. În aer simţeam schimbarea anotimpului şi îi căutam mugurii verzi pe ramuri, dar el mi-a atras atenţia prin câteva frunze uscate pe care le lăsă să cadă uşor pe pământ: „nu te grăbi, mi-a zis, nu poţi clădi ceva nou până când nu laşi să plece tot ce a fost. Uite, sunt încă frunze uscate care ar împiedica dezvoltarea celor noi, aşa că le las să cadă; nu se pierd, ele formează un înveliş protector pentru gâzele de dedesupt.”

Mi-am cunoscut brusc frunzele uscate pe care le ţin cu toată forţa şi nu le dau drumul, acum în pragul unei vieţi noi...