Poate că este o trăire de adult, poate că este altceva, nu știu, dar. așa mă simt cel mai des în prezența altcuiva: ca în vizită. Foarte, foarte rar am sentimentul de acasă lângă tine, sau lângă tine, sau lângă tine. cel mai des mă simt ca și cum vin, spun cuvinte de bun simț, de cicumstanță uneori, arareori cu umor, și apoi plec spre acasa mea, unde sunt în voie, unde eu și Eu locuim cel mai des. Nici măcar nu știu de unde ideea asta ciudată că în această acasă ar mai fi nevoie de altcineva... Poate de la Eva și Adam... poate din unele filme, ori cărți... poate ...nici eu nu mai știu.
Între timp, sunt ca un musafir în viața ta, ori a ta, ori a ta... Mă anunț uneori, aduc flori, prăjituri, glume, ori vreun film. sau vreo carte... stau un timp și apoi mă întorc la mine, Acasă. Uneori stau cât o iubire, o căsnicie, un timp...
În familie m-am trezit c\ndva prin naștere, cu tine, nu știu încă ce să fac... sunt un musafir în viața ta și mă retrag de fiecare dată când pendulul sună ora târzie...
Sunt momente când îmi e foarte ușor să simt recunoștință și sunt altele când nu pot articula nici măcar un sunet. De cele mai multe ori mă simt martora acțiunii unei Inteligențe care nu încetează să mă surprindă și care îmi dă acele sentimente unice de uimire, înfiorare, expansiune. În zilele astea sentimentul pregnant este de mare recunoștință pentru tot ce „Am încercat”, tot ce am inițiat. Nici nu contează rezultatul căci el e deja în sine. Ceea ce mi-a adus un sentiment aparte este acest „Am Încercat” în orice direcție a fost el, dar mai ales în ceea ce mi-a șoptit inima. Am încercat să iubesc, am încercat să fabric în realitate un vis de Familie Pământeană, am încercat să fiu un Om bun, am încercat să progresesz mereu, am încercat să arăt partea bună a celuilalt, să trăiesc mai mult decât mă țin limitele fizice, să imaginez, să creez, să cresc, să alin, să vindec. Sunt Recunoscătoare pentru toate momente când Am Încercat să avertizez, să arăt și un alt fel de a fi, și o altă Lume, și un alt Adevăr.
Sunt Recunoscătoare pentru emoții, pentru stări, pentru gesturi, pentru căldura din aerul ce ne îmbrățișează blând, pentru înțelepciune și răspuns, pentru acțiune și curaj, pentru pasul următor, pentru bătaia inimii din cântecul vieții, pentru clipele de dragoste și pentru momentele de Iubire, pentru împărtășire și pentru Unison, pentru dizarmonia aparentă și pentru Iluzii, pentru Lecții și pentru VIAȚĂ!
Pe scurt, esența vieții pe care am prins-o până la această vârstă este: oamenii sunt cei care fac să fie posibil și Binele și Răul, sau, altfel spus , oamenii fac să fie posibil sau imposibil orice.
Obișnuim să păstrăm în memoria afectivă anumite date ca puncte turnante pentru trăiri și situații noi din viața noastră. Pentru mine o astfel de perioadă plină de memorabil este luna decembrie. De-a lungul vieții mi-au rămas în amintire unele zile din preajma Crăciunului pentru încărcătura lor emoțională și spirituală aparte. Din copilăria mică port acele imagini când casa mirosea a cozonaci pe care mama ori bunica îi frământase în copaia de lemn care în restul anului stătea atârnată în bucătăria de vară. Căldura și mirosul îmbietor ce umpleau odaia în acele zile îmi dădeau o moleșeală dulce și o oboseală fericită. Adeseori adormeam cu gura pe mână în timp ce urmăream procesul de fabricație.
Urmează acea zi geroasă de decembrie când, pe când mergeam într-o după - amiază spre stația de autobuz din cartier, am simțit cum o fericire roz se întinde peste lume, cum o mantie de bunătate se așterne peste oameni și undeva în interiorul meu s-a făcut de-a liniștea și zîmbetul.
Nu știu dacă în același decembrie sau la scurt timp după acela, într-un alt decembrie am simțit peste măsură căldura din preajma revoluției și sentimentele amestecate ce umpleau aerul din oraș. Atunci am simțit frica pentru prima dată ca fiind o ființă materială ce se înmulțea rapid.
În același cartier, cu vreun an sau doi înainte, o altă seară de decembrie a rămas pentru sufletul meu ca emblema raiului atmosferei de cămin, de familie, de iubire: casa era deja curată, în cameră o veioză palidă își trimitea razele până la paginile cărții pe care o citeam, era liniște, cald și în bucătărie cozonacii se rumeneau parfumat.
Într-un decembrie 26 au continuat să mi se stingă razele ce mai erau încă prin suflet ...
Apoi, peste vreo șapte ani, într-o seară de 23 decembrie sufletului meu i-au tresărit dureros petalele în îmbobocire nouă. Atunci, când eram deja un adult și era rândul meu să pregătesc Sărbătoarea și casa și bucatele, sufletul meu a cunoscut lacrimile de fericire, muzica, blândețea, iubirea. Un om m-a căutat, m-a însoțit, mi-a alinat trăirile dureroase și mi-a fost martor la iubire.
Pentru mine decembrie este acea parte din an când lumea dinăuntru se face plămadă parfumată și caldă de suflet înflorit.
De-a lungul vieții observăm perioade caracterizate de anumite situații repetitive... La loc de cinste sunt acele momente când un om îmi apare repetat, constant în gând. Am trăit de multe ori acest sentiment și în primele dăți când l-am conștientizat simțeam o stare de neliniște amestecată cu nerăbdarea de a-l contacta pe acela care îmi urmărea ființa la nivel subtil. De multe ori îi scriam sau îi telefonam aceluia, iar sentimentul pe care îl aveam imediat după comunicare era de frustrare, dezamăgire, jefuire...
Cu timpul am înțeles că în astfel de situații mi se întâmpla ca nu eu să îl urmăresc cu gândul ci dimpotrivă, gândul aceluia să mă ajungă dintr-o nevoie de conexiune cu mine. Cauza nu m-a interesat mult timp dar dacă ne raportăm la sisteme energetice, îmi pare plauzibilă explicația că la o altă scară era o căutare de a se alimenta energetic, de a își echilibra stările și conexiunea subtilă cu mine îi aducea vremelnic ceea ce căuta.
De la o vreme, simt vreo câteva persoane care mă urmăresc în gând și știu că am trăit cu fiecare dintre ele momente de apropiere sinceră, deschisă până când ceea ce s-a spus, ori s-a trăit a fost ceva ce fiecare dintre noi a considerat la vremea respectivă a fi un adevăr important cu valoare de limită dincolo de care relația, prietenia, iubirea dintre noi, nu a mai putut continua așa cum era înainte.
Una din conștientizările personale recente este că nu doresc să îmi asum bunăstarea altuia mai mult decât e dispus el însuși să lucreze pentru ea, că nu mai pot purta ceea ce devine poate „mintea cea de pe urmă” , înțelegere târzie ori remușcare ori regrete de cealaltă parte. Până la urmă, fiecare dintre noi cunoaște Legea, fiecare dintre noi a auzit măcar o dată despre a iubi oamenii, viața, ceea ce faci, ești, spui, gândești, „a iubi ca pe tine însuți” și fiecare dintre noi trăiește modul cum înțelege să se raporteze la această Lege, Unica valabilă și pe care o recunosc în această viață și în oricare alta.
Prin urmare, de fiecare dată când îmi vei mai apărea în spațiul ființei însoțindu-mă să știi că gândul meu este doar despre cât de capabil sau capabilă ești să trăiești viața asta, cât de desăvârșit sau desăvârșită ești în a continua, crea, trăi, progresa și voi recunoaște pentru fiecare act de viață pe care îl semnăm între noi unica Plată valabilă, aceea a Domnului.
Maturizarea urmează aceleași etape fie că este vorba de cea fizică, emoțională, spirituală. Unele din caracteristicile ei esențiale sunt asumarea, independența, detașarea.
Francezii au o expresie ce descrie perfect ceea ce cred că reprezintă esența omenescului: „cela me fait chaud au coeur” spun ei referindu-se la acel sentiment unic pe care mi-l doresc pentru noi toți, pentru lumea asta. El apare atunci când cineva face un gest de bunătate, când primești un cadou neașteptat care îți face plăcere, când primești un compliment ori o declarație referitoare la frumusețea a ceea ce ești, ori este apreciat ceea ce manifești. Fiecare dintre noi cunoaște acest sentiment pe care îl are când inima i se ”încălzește” și crește și pe care îl numește ca fiind starea de îndrăgostire, dar ea poate fi creată de noi toți de fiecare dată când simțim admirație și prețuire pentru cel de lângă noi și îi spunem și îi arătăm acest lucru, când îi dăm de știre că este important pentru noi și îi recunoaștem calitățile, când îi trimitem o veste de bucurie, ori îi scriem un mesaj de prețuire. Fiecare dintre noi poate crea „căldura” sau „frigul” în inima celuilalt.
Cred că tocmai de aceea perioada Crăciunului este atât de iubită, pentru că fiecare om este atent și își strunește firea în a fi „mai bun”. Cu timpul învățăm însă că viața noastră este prilejul de a crea un Crăciun perpetuu și de a sărbători prin generozitate și dăruire miracolul ființării.
„Cette vie me fait chaud au coeur, mon ami!"
este urarea pe care o doresc nouă tuturor de aceste Sărbători și în Era cea nouă.
La un moment dat ieșim din fatalitate și înțelegem că tot ce trăim este alegerea noastră. Abia după acel moment începem să trăim cu adevărat când „vedem” la ce spunem NU și la ce spunem DA. Nimeni, niciodată nu ne forțează să facem ceva, de fiecare dată avem posibilitatea să continuăm, să ne oprim, să schimbăm.
Citisem în repetate rânduri prognoza meteo pentru acea zi și de fiecare dată spunea că va fi soare și o maximă de șapte grade. Am verificat încă o dată buletinul meteo și am decis să merg acolo. Începutul zilei era de o neutralitate tăcută... se simțea o așezare peste fire, iar lumina răsăritului ne încălzea spatele.
Când am ajuns sus peisajul se schimbase: ceața acoperea totul în jur pe o rază de câțiva kilometri. Norii erau atât de învăluitori încât cu greu se putea uneori zări ceva la cinci metri în față. Ca de obicei am pornit cu tot grupul dar pe măsură ce mergeam mi-am regăsit ritmul și am intrat în universul cu care obișnuiesc să mă însoțesc pe drum. Mi-am lăsat ochii să măture porțiunea din fața pașilor, i-am lăsat pe toți ceilalți să se ducă în ritmul lor și am continuat să merg singură o bună bucată de drum. Pe măsură ce înaintam ochii mei vedeau tot mai limpede, mai clar, ceața dispăruse și simțeam ca și cum deasupra creștetului meu soarele își trimitea razele vesel. Mi-am ridicat privirea curioasă și în jur am văzut cu mare surprindere că totul era gri, ceața încă deasă iar cerul de un cenușiu dens, fără vreo urmă de rază rătăcită. Contrariată am plecat iar capul spre drum și acea senzație de lumină, de raze ce mă înconjoară a reapărut. Am ridicat iar privirea și am căutat în față, în sus, în jur ... peste tot ceața deasă, de un alb gri compact. Am renunțat să mai verific soarele fizic care a apărut și el mult mai târziu, la distanță de câteva ore, și am continuat drumul bucurându-mă de lumina ce părea că apare în sens invers, ca și cum se ridica dinspre pământ într-o încercare de a străpunge stratul gros de nori și de a lumina cerul însuși.
Apoi după o vreme am avut sentimentul că undeva aproape ar fi capătul drumului și brusc s-a născut în față conturul șters al unei clădiri... înaintând am recunoscut punctul terminus al telecabinei. Am mers mai departe și am ajuns acolo unde plănuisem. Aici totul era diferit: vântul tăios părea să lase urme de bici pe față, pe mâini, pe orice porțiune de piele neacoperită; cu o insistență ascuțită își căuta drum și prin straturile de haine lăsând dâre de gheață pe corp. L-am ignorat și am stat dreaptă în rafalele lui, neintimidată de iuțeală, nici de asprime, ori de tăioșenie. Stăteam și simțeam cum o neclintire străbună se prelinge pe urmele dîrelor înfrigurate și cum picioarele mi se înfig și mai puternic în pământul de sub mine. Stând astfel l-am privit o vreme și mi-a părut un profil tânăr, uimitor de proaspăt, cu un contur neobișnuit de fin. Pentru o vreme am simțit cum vântul s-a oprit, ceața a dispărut, tot ce era între noi s-a dizolvat și mi s-a lăsat dezvăluit profilul unui adolescent blonduț, imberb.
Ca într-un film în care camera se oprește pe un cadru, la fel am stat și noi așa, într-un univers alăturat, el dezvăluindu-mi-se, eu privindu-l senin și simțindu-mi picioarele cum cresc rădăcini de neclintit până în adâncul veacurilor.
Apoi a reîncepul trosnetul de bici al vântului, șfichiuitul său, câteva femei cântau spart niște cântece care sunau a zbierat, un grup făcea un fel de incantații sacadate, punctate de gesturi și rugi și un zâmbet amuzat și calm mi se răspândea prin fire.
Aceste vremuri îmi dau o trăire asemănătoare celei din 1989; atunci am simțit o eliberare din perspectiva faptului că poți să spui ce gândești fără să fii pedepsit, fără ca părerea ta să fie motivul unor pedepse fizice, morale, sociale severe. Atunci, în acel decembrie, am simțit cum se ridică o anume greutate psihică și undeva, în cerul de deasupra țării noastre se face mai senin. De atunci am putut să spunem deschis ce credem și ce gândim.
***
Perioada pe care o traversăm îmi dă un sentiment asemănător de relevare, doar că de data asta în plus, arătăm cine suntem cu adevărat. Poate că se putea să ne arătăm esența și în alt mod dar probabil că acesta ne este potrivit; în condiții de viață și de moarte, omul se arată exact așa cum este... și aceste vremuri au creat tocmai aceste condiții de viață și de moarte în care oamenii se arată exact așa cum sunt. Ceea ce mă surprinde cel mai mult însă, este tocmai lipsa de umanitate pe care am cultivat-o în ascuns, noi ca omenire. Ne-am dus atât de mult sub steagul evoluției, am crescut atât de mult pe treptele rațiunii încât tocmai ceea ce ne definește am lăsat de-o parte: omenia, importanța ființei umane, creșterea împreună, susținerea, într-ajutorarea. Și asta a fost posibil atâta timp cât am mers profund în direcția competiției în defavoarea întregului. Mult timp am fost convinși că e important să stăpânești niște abilități declarate dezirabile de către societate și că folosindu-le cu măiestrie îți faci viața mai bună ... doar că de la sporirea confortului, sau ușurarea condițiilor de trai s-a ajuns la o formă de sclavie, cu față de modernizare și progres.
Pe drumul acesta viața omului pare lipsită de importanță, uciderea unui om astăzi are semnificația strivirii unei furnici cu talpa pantofului... nici măcar nu se observă în majoritatea situațiilor.
***
Se știe că pe orice drum există un capăt, la un moment dat drumul se termină și începe altceva. Dacă pe drumul evoluției spirituale se spune că odată cu parcurgerea lui deplină treci din lumea fizică în cea eterică, se face acel transfer asociat de către noi cu Înălțarea, sau cu dispariția fizică în trup fiind, cred că ceea ce trăim acum este proximitatea unui capăt de drum.
Suntem la capătul drumului minciunilor personale și este evident că nu ne mai putem înșela în ceea ce privește cine suntem, ce avem în noi, de ce ne temem cel mai mult. Nu ne mai putem minți că altcineva ne va salva din orice trăim, nu ne mai putem minți că nu putem singuri, nu ne mai putem minți că încă nu știm să ne asumăm, să ne hrănim, încă nu știm ce ne priește și ce ne dăunează, încă nu știm să ascultăm, să iubim, să trăim, să acceptăm ... ne apropiem de momentul în care acceptăm că în tot acest timp am preferat să arătăm spre oricine altcineva pentru eșecuri și spre noi înșine pentru reușite. Aceste vremuri sunt menite să ne arate că suntem toți la fel de implicați și că, vorba lui Camus. „cette histoire nous concerne tous”. Fiecare dintre noi este părtaș și autor în egală măsură.
Atât cât mă pricep și înțeleg până acum din viață, cred că în afară de situațiile personalizate prin care trecem există și acelea obligatorii pentru toată lumea și una din acestea cred că este atunci când ajungi să trăiești sentimentul că nu îți mai rămâne nimic, că ești la un capăt de suportabilitate, de trăire, de simțire. Precum un pasaj obligatoriu, undeva pe parcursul vieții noastre, există și această trăire prin care trecem fiecare la un anume soroc. E adevărat că evenimentul care o declanșează poate fi atât de neaștepat, atât de brusc și uluitor încât pentru moment ne simțim ca sub o lovitură puternică: doborâți, sleiți, fără nicio forță... de multe ori simțim că nu mai avem nimic și mai ales nimic din ceea ce ne susținea, din ceea ce era un sprijin incontestabil până atunci.
Felul cum trăim sau cum trecem prin această perioadă reprezintă semnătura noastră pe foaia Vieții. Nu caut să dau vreo rețetă sau vreun îndrumar despre cum ar fi mai bine să trecem prin această încercare doar pot să observ că de foarte multe ori, alegerea pe care o facem înrăutățește și dăunează pe direcții multiple; și mai cred că acela este un moment prielnic ca să înțelegem că ceea ce trăim este în egală măsură produsul a ceea ce depinde de noi dar și a ceea ce ține de întreg, că există unele situații pe care le putem schimba total, dar există și altele pe care e necesar să le acceptăm așa cum sunt ele și că întotdeauna, prin ceea ce facem, spunem, gândim, putem să declanșăm o schimbare, cât de mică, înspre benefic, evoluție, înțelegere, bunătate.
Există în viața fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta, această întrebare: „Ce mai rămâne când nu mai rămâne nimic?” și acela este momentul de mare răscruce, de imensă grație în care avem șansa poate unică, să vedem și să descoperim că acel nimic era inutil din multe puncte de vedere și că ceea ce este esențial și adevărat nu dispare niciodată.
