Vezi tu,
știam,
mereu am știut
că nu vei
ști,
nu vei putea,
să iubești
așa cum știu eu,
cum pot eu
iubi.
Vezi tu,
știam
că mă vei trăda
că mă vei
înșela
cu alta
cu mama ta
cu oricine
și iată
că vremea
a arătat
că deși
știam
toate acestea
am vrut să
aflu
iubirea ta.
Viața are felul ei de a ne arăta adevărul a ceea ce afirmăm că ne dorim: de obicei ne pune acele lucruri în brațe și ne privește apoi cum le refuzăm sau le ignorăm.
Și apoi sunt acele relații care există doar ca să îți arate un adevăr despre tine.
Mergeam ca de obicei pe drumul spre parc când l-am zărit. Era ceea ce am putea numi lejer un „om al străzii” care, cu mâinile în șolduri privea fix în fața lui, într-o neclintire aproape materială. Când am ajuns mai bine în dreptul său am privit spre locul unde ochii lui se îndreptau și l-am văzut. Sprijinit de grilajul unui spațiu pentru ghene de gunoi, în picioare, de o mărime considerabilă stătea un tablou. Era imaginea albastru-verde a unui peisaj muntos, cu mult cer și multă vegetație. Pășeam tot mai aproape de om dar acesta părea să nu știe că exist, simțeam magnetismul cu care se lăsase purtat în interiorul acelui peisaj și știam că nu mai era decât conturul fizic în spațiul meu vizual.
***
Există pe lume două trăiri importante dezvoltării umane: atracția și siguranța. Cred că ceea ce trăim în vremurile acestea este o creștere vizibilă a uneia în detrimentul celeilalte. Atracția este crescută artificial prin multiple mijloace și este adesea imposibil să îi sesizezi caracterul. Doar privind cu un altfel de ochi poți avea o imagine a firelor care îi atrag pe mulți într-un fel de miraje.
Pe de altă parte, tot artificial este scăzută siguranța, aceea atât de necesară oricărei dezvoltări; este bine știut că pe nicio piatră care se rostogolește nu crește mușchiul; prin urmare, pentru a putea crea ceva durabil este nevoie de adăstare, de așezare, de timp. ori tocmai acest timp ne este sugerat că nu mai este ba chiar, pe multe căi ne este și „furat”.
***
Revenind la vremurile actuale, cred că fiecare dintre noi își este dator sieși să își îngrijească cele două trăiri, să își găsească mijloacele personale de a le proteja și cultiva: să fie atent la cum își aleage obiectul către care simte atracția și să se îngrijească de securizarea mediului necesar dezvoltării acelei atracții.
Ne însoțim parcursul prin viață cu noțiunea de succes. Încă de mici îl asociem cu o reușită, cu o notă bună, cu un premiu sau cu admiterea într-un grup de elită. Cu trecerea timpului, influențați de lumea din jur, ajungem să ne stabilim cota succesului în funcție de împlinirea unor obiective materiale (o anume mașină, ori un anume loc de casă, o anume excursie ori un anume set de cumpărături) și ne trezim într-o zi când, deși constatăm că am devenit „oameni de succes” potrivit uzanțelor societății, ceva dinăuntrul nostru cunoaște oboseala, plictisul, dezamăgirea, tristețea, burn-out-ul, depresia, amărăciunea.
***
Prin urmare, cred că succesul este diferit pentru fiecare om și este dat de evoluția sa personală și de „talanții” săi, de ceea ce a primit fiecare când s-a născut. Este, deci necesar ca, în primul rând, fiecare dintre noi să se cunoască bine, să știe ce este potrivit pentru el și ce nu („ Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”- Corinteni). Pornind din acest punct, să se lase apoi ghidat de magnetul din inimă, acela care cunoaște deja drumul vieții fiecăruia. De aceea, zic adeseori că o mare reușită este să devii ceea ce te-ai născut să fii: după cum niciun câine nu dorește de-a lungul vieții sale să devină pisică, niciun om nu va avea succes dacă își pierde viața dorind să fie altcineva decât s-a născut să fie. De exemplu, este evident pentru toată lumea că în viața asta nu m-am născut să fiu Madonna, și ar fi o mare lipsă de înțelepciune din partea mea să îmi doresc lucrul acesta cât trăiesc. Poate că voi reuși să ajung să cânt, poate că după lungi eforturi voi avea și un concert, dar, nu voi fi decât o copie a altcuiva, și în loc să mă bucur de un succes care să fie al meu, voi simți cel mai probabil amărăciunea lipsei de răsplată a eforturilor mele.
În al doilea rând, după cuoașterea personală, cred că un alt aspect important este să cauți să „fii bun”, „impecabil” (adică fără păcat cum înțelegeau toltecii acest termen), să înțelegi că de fapt ceea ce gândești, spui și faci trebuie să fie una; în caz contrar, ele aduc nefericire, atât ție cât și celorlalți.
Și mai cred că succesul, ca și fericirea, nu poate fi trăit deplin de unul singur; vine o vreme când înțelegi că toți suntem UNUL.
În încheiere, propun să mergem acolo unde au reușit puțini oameni și să vedem cum înțeleg ei succesul din poziția vârfului amețitor : Warrent Buffet, nr 9 mondial la începutul anului 2026 în clasamentul Forbes, cu o avere de peste 149 miliarde de dolari spune așa:
„Când ajungi la vârsta mea, vei măsura cu adevărat succesul în viaţă după câţi dintre oamenii pe care vrei să te iubească chiar te iubesc. Cunosc mulţi oameni bogaţi, care au parte de dineuri omagiale şi au secţii de spital ce le poartă numele. Dar adevărul este că nimeni nu îi iubeşte. Acesta este testul suprem al felului în care ţi-ai trăit viaţa… iar singura cale de a primi iubire este să fii vrednic de iubire. Cu cât dai mai multă iubire, cu atât primeşti mai mult.”
Pentru mine, la vârsta de acum, succesul este să fiu un om înțelept și să trăiesc Pacea.
Privind la relațiile de iubire între oameni, observăm că acestea sunt de foarte multe ori în afara iubirii și seamănă mai degrabă cu negocirea, cu influențarea mentală ori emoțională, pe scurt relații de exercitate a puterii de convingere, pur mentale, ori de constrângere, direct fizice, și mai puțin de manifestare a iubirii.
Și cred că aici ar fi bine să ne oprim și să ne uităm mai cu atenție la acei oameni, la felul cum se manifestă, cum vorbesc, cum simt, sau ce simt; se spune adeseori că adevărul este cel care te eliberează. În cazul amintit, este important să poți ajunge dincolo de cuvintele și chiar de anumite comportamente de moment și să „vezi” adevărul despre acel om. În ceea ce mă privește, am trăit o vreme în preajma unor oameni care mă făcuseră să mă îndoiesc de orice, chiar și de ceea ce simțeam, înțelegeam, eram eu însămi. Totul era atât distorsionat încât ajunsesem să somatizez. M-am întrebat: Unde este Iubirea aici? Și de fapt asta este întrebarea esențială în astfel de situații: când totul pare haotic, când nu mai există niciun reper solid, când demnitatea și respectul reprezintă o imagine falsă, poate că răspunsul este mai simplu decât am crede: tocmai Iubirea lipsea.
Unii oameni, trăiesc o viață întreagă fără să cunoască ce este iubirea: am aflat de curând că unor oameni (și am descoperit că sunt destui în viața mea actuală și trecută) nu le este dat să cunoască ce este iubirea și adevărata responsabilitate în această viață. Privind mai atent pe fiecare dintre ei, i-am văzut mai mult sau mai puțin evoluați mental, dar în mod sigur, i-am găsit până la un prag ce ține doar de minte și voință. Cei mai avansați, având și o bunăstare materială pe măsură. În schimb, faptele lor, aerul din jurul lor era și este doar la acel nivel; dacă încerci să îi duci spre calea inimii, se simt amenințați, reacționează mai mult sau mai puțin agresiv și își rafinează metodele de control. Oamenii aceștia au în plus și o „foame” sexuală căreia îi sunt tributari.
Prin urmare, fiecare om are pusă în el, de dinainte de a se naște, o anume busolă și fiecare dintre noi, ca să își onoreze menirea, ar fi înțelept să își cunoască propria cale și să verifice și busola celui cu care ar putea să se însoțească pentru o parte din drumul său. Altfel, se poate trezi rătăcind pe drumuri care nu îi sunt menite, se poate pierde uneori, sau, și mai rău, se poate „accidenta”.
***
Tuturor, cale liniștită și onestă pe drumurile ce vor veni!
În perioada aceasta mi-am găsit mai mult timp să stau în tăcere și să mă gândesc la semnificația acestor zile din altă perspectivă; m-am gândit la cum erau acele vremuri acum două mii de ani, ce făcea Iisus în situații diferite și mi-am dorit să merg dincolo de cuvintele lui, dincolo de ce s-a păstrat ca ritual astăzi. M-am gândit apoi că, din perpsectiva Învățătorului, acesta știe că mai presus de ceea ce spune, cei cărora se adresează vor învăța mai mult din ceea ce face, din felul în care se comportă.
Prin urmare, cum ziceam, zilele acestea mi-am luat răgazul să „stau” cu dincolo de cuvintele Sale și să înțeleg ceea ce am învățat de la EL până acum, în această etapă a vieții mele. Ceea ce voi scrie mai jos este doar o mărturie a felului de a înțelege Acum, poate în alt viitor, voi afla alte înțelesuri.
***
Primul lucru pe care mi L-a arătat a fost faptul că înainte de a deveni Iisus a muncit foarte mult în a se transforma pe sine-om în ființa care, se spune, schimba vibrația locului încă de când se afla la intrarea unui sat. Oamenii Îl simțeau fără să înțeleagă ceea ce este și se duceau spre El. Cu adevărat a „lucrat” vizibil trei ani, însă înainte de asta, a făcut o șlefuire de sine imensă.
Apoi, am remarcat că se adresa fiecărui Om, indiferent cine era el în societatea respectivă, cu aceeași răbdare și sens, în orice situație s-ar fi aflat, oricât de jos sau sus ar fi fost omul respectiv în evoluția sa. Oricare om cu care vorbit a simțit un miez al discuției, al interacțiunii, care avea să îl transforme în timp.
Ceea ce m-a uimit însă mereu, a fost marea sa Liniște dată de „a ști” : pentru orice I se cerea răspundea prompt, fără ezitare, fără să spună : „Încercăm și vedem ce se mai întâmplă, cum evoluează lucrurile!” De fiecare dată știa și de fiecare dată lucrurile se întâmplau întocmai, în imediata sa apropiere sau la distanță., direct sau indirect.
Un al lucru care m-a impresionat este marea sa IUBIRE pentru noi toți, atât de imperfecți și păcătoși, în toate sensurile acestui cuvânt. Pe NOI toți a venit să ne învețe cum să ne schimbăm: ne-a arătat cum se fac toate, ne-a spus cum să ne vorbim, cum să ne rugăm, cum să ne hrănim, cum să ne onorăm pe noi și pe celălalt.
În al cincilea rând, m-a impresionat felul în care se purta cu slăbiciunile oamenilor: în marea majoritate a situațiilor, mie cel puțin, nu mi-a rămas vreo dojană sau vreo injurie; deși știa exact cum este omul respectiv, deși îi vedea adevăratul chip, nu îi spunea că este inferior, nu îi vorbea despre alți oameni care sunt mai buni sau mai evoluați, ori mai civilizați, ci acolo, în momentul acela, cu omul acela, lucra direct ca el să „vadă” să „simtă” că există și altceva mai bun, mai frumos pe care îl poate trăi oricând și că totul poate fi schimbat chiar de atunci. Inclusiv că moartea, ține de interpretarea personală.
În altă ordine de idei, dacă ar fi să ÎI atribuim o meserie, rămâne aceea de Învățător de Oameni și odată ce a știut că aceea este menirea Sa, a trăit doar pentru asta, doar asta a făcut, S-a identificat cu ea zi și noapte, a stat cu oamenii, a mers printre ei, a dormit cu ei, a mâncat cu ei. Cu câte unul sau cu mulțimi întregi a avut aceeași singuranță și răbdare, aceeași neobosire în a Învăța.
Al șaptelea lucru pe care l-am învățat de la Iisus este acela că avea timpul Său cu oamenii și timpul Său cu Tatăl; deși era prezent în ceea ce însemna Lucrarea Sa, avea și perioade când îi lăsa singuri pe oameni să își trăiască expriențele proprii. Avea un fel al Său de a-i împuternici care îmi place și acum ( astăzi am zice că știa cum să delege) căci asta arată de fapt Credința unui om, capacitatea lui de a înțelege și accepta Viața.
Cred că aceasta este una din întrebările esențiale la acest ceas aniversar. Mi-am propus să stau o vreme cu ea, să o las să mă petreacă până când își lasă esența să se așeze în sens deplin. Mă știu „inimoasă” de fel, mă știu „salvatoare” dintotdeauna și cred că dincolo de un anume înțeles există în fiecare dintre noi un „quelque chose” care ne poartă prin viață și pe care îl simțim intim chiar dacă nu vrem sau nu putem să îl înțelegem cu adevărat.
Acum știu că această parte din mine întotdeauna se va simți „încălzită” acolo unde se va simți necesară, de folos, acolo unde va putea ocroti, ajuta, îngriji, sprijini. Relațiile mele de-o viață, puține de altfel, au avut ca punct de pornire această parte a inimii mele care ocrotește pe cel care are nevoie. Pentru mine iubirea a fost mult timp acel ceva de Maica Tereza și m-am situat în diferite moduri față de ea, până când acum, în acest ceas, îl las să fie pur și simplu., îmi place că e așa.
Pentru mine iubirea este să fii acolo, deplin, lângă celălalt.
Multe din viața noastră țin de obișnuință; ei îi datorăm uneori și dragostea.
Ieri era încă iarnă, mă așezam iar în spațiul îngust al bârlogului și tăceam în întreg universul. Ieri încă îmi simțeam crengile uscate și reci, curgeau șiroaiele ploilor potrivnice pe trunchiul meu nemișcat. Ieri încă priveam mut la teatrul lumii și mă ștergeam voit din cotidian.
Azi îmi simt mugurii în pârg... deodată și fără motiv îmi știu boboci plesnind în ființa-mi; îi văd chiar și îi contemplu, îi aud deja cum se desfac spre soare, îmbujorați. Azi sunt primăvară și simt cum colțul ierbii trece prin piele, cum porii se încălzesc mieriu și cum petale roz îmi îmbujorează sufletul.
Ieri era încă iarnă... azi e deja primăvară.
Există oameni care fac și vorbesc, există oameni care vorbesc și nu fac, există oameni care fac și nu vorbesc. Și exista oameni care văd toate aceste feluri.
Asociem adeseori schimbările benefice cu situații sau lucruri bune care vin spre noi ca o minune, de exemplu o ofertă pentru un job mai bine plătit, sau mai apreciat, ori cu șansa achiziționării în condiții favorabile a unui bun: mașină, teren, casă, etc, ori cu un parteneriat ce ne aduce creștere și maturizare, însă foarte rar asociem schimbările benefice cu felul diferit în care ne purtăm NOI față de ceea ce vine în viața noastră.
Există acele momente când nu mai simțim nici presiune, nici invidie, nici furie ori nedreptate, când nu ne mai traversează nicio urmă de emoție ce se dizolvă în lacrimi, când inima nu ne mai bate aiurea ori gândul nu se mai duce spre panică ori angoasă. Cred că acestea sunt cadourile cele mai de preț ale vieții, schimbările cu adevărat benefice pe care le putem trăi cât existăm fizic. Și mai ales când și știm că totul e diferit în noi atunci când se repetă circumstanțele.
Atunci când ceea ce te făcea să plângi în povestea ta devine prilej de sens și bucurie, ești vindecat
În cultura japoneză se face distincție între a fi primul și a fi de folos, iar fericirea apare în condițiile celui de al doilea aspect.
