Gândul de week-end-511

 Pe măsură ce trec anii, tot mai vie îmi pare întrebarea: cum să îți trăiești viața astfel încât să eviți să lași durere  în orice suflet, inclusiv în al tău.  

O altfel de privire-397- Sclipirea

 Se întâmplă câteodată să zărești în treacăt o lucire și să revii cu privirea asupra ei până când deslușești ce este acolo: poate fi reflexia unuei suprafețe lucioase, poate fi o oglindă, o sursă de lumină, orice. 

Tot astfel se poate întâmpla ca într-un moment anume, neprevăzut logic, să întrezărești parcursul întregii tale vieți și asta să îți aducă un înțeles neașteptat. Se poate de exemplu, după multe episoade de trăire a tristeții, dezamăgirii, depresiei chiar, să apară de nicăieri întrebarea:  „oare prin ce mi-ar fi de folos o asemenea viață?” Și stai acolo, în acel loc în care ai văzut sclipirea acelei perspective până când începe să ți se arate mai mult. Înțelegi că doar o viață începută într-o familie care nu te înțelege și  nu îți poate susține alegerile, o viață în care cei dragi dispar pe rând succesiv, în care te trezești deodată neaparținând niciunui grup, în care simți  singurătatea nudă până la os și în care alegi apoi să nu te mai potrivești cu orice preț, este exact genul de viață care îți poate oferi autenciticatea, garanția libertății personale în gândire, decizii, simțire. 

Este mai ales genul de viață care îți înlesnește străpungerea vălului dintre fizic, dintre materie  și acel „dincolo de” bănuit adeseori,  presimțit, atât de „nepipăit” în esență. Este contextul potrivit trăirii simultane a celor două lumi și al dobândirii acelor însușiri nobile ale spiritului și sufletului  pe care ți le dorești. 

Într-un moment în care zărești de nicăieri o sclipire, poți descoperi în mod fericit filonul de nestemate. 

Gândul de week-end-510

 Îmi e foarte, foarte dor de oamenii  cu care merg în același ritm; mă obosesc foarte, foarte  oamenii cu care sunt doar  în același spațiu. 

O altfel de privire-396-Moment

 Voiam să fac acea plimbare și am luat-o, ca de obicei, spre parcul cel mare. Am făcut o spirală, un tur și mă pregăteam deja de turul cel mare la distanță maximă de intrare, când a început să picure. Am privit cerul, am estimat frecvența picăturilor și am decis că voi termina conturul de aproximativ 3500 pași; dupa cîteva sute de pași însă, ploaia era deja constantă, măruntă și se insinua prin șuvițele de păr. Am decis să continui și pe măsură ce înaintam simțeam cum stropii cucereau tot mai mult hainele, pielea și părul meu, până când am simțit cum picături grele  începeau să se prelingă pe față, pe gene. Am privit în jur și am observat că parcul devenise pustiu, oamenii care se plimbau până atunci dispăruseră brusc pe diferite  direcții, eram deja la distanță bună de a termina turul acela și apoi mai aveam o bună bucată din parc până la ieșire; oricum nu aveam umbrelă, nici nu eram cu mașina, în jur nu era niciun adăpost, așa că am continuat drumul atentă la ploaia care cădea cumva cu o anume grijă să nu devină abundentă, să nu mă ude prea tare. Am privit iar cerul și norii păreau destul de compacți și se întindeau pe o suprafață care depășea cu mult în toate direcțiile suprafața parcului. Am mers prin și printre acei stropi, am simțit ușoarele dâre pe care le lăsau pe piele, am ezitat la o bifurcație, am ales o variantă și după câțiva pași i-am văzut: ploua mărunt și pe un panou care prezenta orarul serei stăteau doi guguștiuci la distanță de vreo 10 cm unul de altul, cu capul cufundat în puful gâtului, neclintiți, alături în ploaie. M-am oprit brusc să-i privesc. Era ca și cum totul încremenise deodată, orice clipă încetase să curgă iar eu priveam cu sete acea scenă miraculoasă; trebuie să se fi schimbat ceva în aer căci în timp ce stăteam acolo guguștiucii au ridicat capul și mă priveau la rândul lor atenți, iar  undeva în spatele lor norii se destrămau ușor și bucăți de soare luceau mieriu în spațiul creat, iar stropii cădeau tot mai rar și mai pierit. 

Am stat acolo câteva clipe care mi-au părut o veșnicie în care mi-am umplut sufletul cu liniștea, energia,  chimia acelei alăturări  în ploaie. M-am gândit brusc la cuplu, la ce înseamnă să fii alături, la a tăcea mai ales lângă celălalt, căci atunci când sufletele se știu și se aleg, cuvintele, sunt în plus. 

Voiam să fac acea plimbare și am luat-o, ca de obicei, spre parcul cel mare...

Gândul de week-end-509

 În mod ciudat, unii oameni simt iubirea pentru tine la ceva timp după ce nu mai ești în viața lor, în urma comparației cu cei care sunt în viața lor. 

O altfel de privire-395-Comunicarea

 Mă plimbam deunăzi și, ca în multe alte rânduri, îmi pusesem o carte audio în căști și ascultam ( este modul cel mai plăcut de a mă plimba când sunt în oraș).

Mă plimbam deci și admiram linia drumului când, deodată aud în căști ceva ce îmi atrage într-un mod particular atenția : „Pune mâna pe mătură și fă curat în casa cuiva. Vei vorbi mai mult decât prin cuvinte.” (Maica Teresa)

Am reascultat pasajul, era ceva acolo ce mă „prinsese” bine și nu mă slăbea deloc. M-am gândit la ceea ce se spune despre relațiile dintre oameni și anume că în orice situație comunicarea este esențială. Apoi brusc, mi-au venit în minte scene cu oamenii vorbind mereu, mult, uneori prea mult. 

Cred că și aici este un adevăr neînțeles deplin: „comunicarea„ venită din latină prin francezul „communication” în limba română, poate că are mai multe înțelesuri care ne-au scăpat și de la care ne-am îndepărtat: poate că este vorba despre „commune action” sau despre „comme unique action” ori „co-union-cation„ ori chiar „l'Ame unique en action” după cum sugerează modul spiritual alchimic de a înțelege limbajul verbal. Poate că într-adevăr, comunicarea este modul de „se munir ensembles d' armes” (adică -mots=cuvinte). Cuvintele au într-adevăr această dublă direcție: pot ucide, pot fi tăioase, înveninate, mortale sau, dimpotrivă, pot alina, hrăni, vindeca. Îmi amintesc o vreme în care, înțelegând profund acest lucru, am amânat să mai scriu până când cuvintele mele nu deveneau leacuri. Înțelesesem atât de visceral ce poate face un cuvânt, cum poate el răni în invizibil, chiar și pe noi înșine în gândurile noastre, încât ziceam că dacă Dumnezeu ar vrea să ne dea o pedeapsă, ne-ar face să „vedem” deodată adevărul din vorbele noastre.

Revenind la „comunicarea” - cheia în orice relație, oamenii au înțeles că e bine să vorbească și prin urmare se vorbește mult, dar totuși prea puțin, căci se vorbește „paralel” Îmi amintesc momentul în care am decis să mă despart de tatăl fetelor mele; în dimineața aceea „vedeam” cum fiecare vorbea pe linii de frecvență diferite: cuvintele noastre nu se întâlneau nicăieri, erau la distanțe paralele infinite. 

Atunci am putut vedea cu altfel de ochi că sufletul nostru nu era comun, nu aveam aceleași intenții, dorințe, fiecare „lucra” separat de celălalt și mai mult, casa fiecăruia rămânea mereu nemăturată. 

***

Poate că esențial în „comunicare” este mai ales acțiunea comună, poate că vorbele ne arată spre ce se îndreaptă fiecare și unde își dorește să ajungă, dar dacă după ce dispar vorbele, cei doi rămân la fel, pe drumuri diferite, dacă nu ajung la a lucra în comun, aceea nu este comunicare, ci risipă goală de vorbe. 

O altfel de privire-394- N-ai putea...

 Undeva într-o carte veche este scris aproximativ astfel: „Nu ai putea aprecia frumusețea dacă nu ai vedea urâțenia” și continuă punând alături opoziții diferite. 

La un nivel subtil cred că tocmai acesta este principiul după care funcționăm în majoritatea timpului: ceva din noi a „văzut” într-un mod care i-a adus suferință o anume situație și de atunci își dorește să trăiască opusul acelei dureri. Numai că nu întotdeauna cunoaște sau înțelege  cauza reală ci rămâne înțepenit în  momentul declanșării durerii sale, luând un înțeles din el.  

E important să îți cunoști bine felul de a fi, să îți înțelegi reacțiile, trăirile, durerile. 

Există  situații care arată perfect: îmi amintesc că în perioada copilăriei mele, poate din lipsurile acelei perioade, apăruseră fructe din plastic pe care oamenii le așezau frumos pe niște coșulețe din răchită în sufragerii. Poate că scopul lor era să înveselească spațiul, să poarte imaginea unor momente de belșug antic, ori cine mai știe motivul. Cert este că și în casa noastră existau aceste fructe adunate într-un coșuleț subțire și care stăteau pe servanta din sufragerie. Îmi amintesc că dincolo de culoarea mereu aceeași transmiteau constant o imagine moartă, însoțită de un miros invariabil de plastic ce apărea mai pronunțat când le ștergeam praful în fiecare sâmbătă. 

***

Poate că tot așa, unii oameni, din cine știe ce motive uitate, își aranjează o viață frumoasă, care are mereu o imagine idealizață, dar care în lipsa vieții însăși miroase a plastic profund și se acoperă constant de praful înțepenirii. 

Până la urmă, n-ai putea aprecia frumusețea efemerului dacă nu ai fi cunoscut neclintirea artificialului. 

O altfel de privire-393-Via

 Am vrut de mai multe ori să scriu despre această experiență și tot de atâtea ori am amânat... pentru că îmi pare că este atât de bogat totul încât nu cred că îl pot cuprinde în cuvinte. 

***

Am visat la acest drum încă de când era doar o sămânță; l-am însoțit cu gândul în nașterea și creșterea sa, l-am visat și sperat până când anul acesta a fost posibil. Am fost atât de uimită încât în primele zile nu credeam că este real. Am trecut în cele șapte zile prin înțelegeri, cutremurări de frumusețe, smerenie bruscă în fața imprevizibilului brutal, adânc miracol, întâlniri neașteptate cu părți din mine uitate ori rătăcite. 

Cred că înainte de a începe  orice lucrare, este important să o însoțești și de o intenție: prin urmare, am plecat la acest drum numit „Drumul care unește” cu intenția să îmi regăsesc părțile împrăștiate din mine prin toate locurile, sufletele, situațiile, întâmplările. Aceasta mi-a fost intenția și drumul mi-a adus mai mult decât am sperat. E doar o primă parte ce mi s-a dezvăluit din Via și care e posibil să rămână doar ea a anului acesta (dorința a fost să revin și pentru următoarea etapă, dar ... vom mai vedea ce aduc lunile următoare). 

Pe Via poate merge oricine, până la urmă fiecare odată ajuns acolo află dacă este pentru el sau nu acel drum. Pentru mine este viața însăși, este bucurie, aer curat, puritate, dar mai ales o liniște imensă care m-a spălat pe dinăuntru. În mod paradoxal, în această primă etapă am trecut prin zone sălbatice sau locuite care aveau exact aceeași liniște. Localitățile sunt foarte curate, aranjate „la dungă”, grădinile lucrate, roade bogate peste tot dar nimeni nu se vede lucrând prin ele, nu există niciun zgomot de drujbe, boxe, tractoare, utilaje; nici măcar animalele parcă nu vor să strice liniștea absolută prin vreun strigăt rătăcit. Poate că Via este imaginea fiecărui călător, poate că ea arată fiecăruia altceva; mie mi-a rămas a renaștere de bucurie, a zâmbet, a aripi deschise iar prin suflet, mai ales a vindecare magică de lanțuri, frici, trufii. 

***

Acolo am recunoscut firea omului după cum saluta sau răspundea la salutul nostru; am văzut destule femei singure care aveau o afacere în turism și care se descurcau uimitor, arătau mult mai tinere și aveau un anume umor hâtru. Am văzut bărbați uimiți de faptul că două femei au plecat singure la drum, privindu-ne admirativ și salutându-ne cu bunăvoință și curtoazie. Într-o seară, după mult mai mulți km decât era prevăzut, mergeam pe lângă șosea spre cazare și dintr-o curte a ieșit un bărbat ca să privească strada. l-am salutat și ne-a răspuns voios: „seara bună, Via!” 

Atât! Atunci m-am simțit una cu drumul și din ziua următoare durerile de spate, de umeri, de orice altă natură au dispărut și m-am lăsat dusă de fiecare porțiune a traseului ce avea să urmeze. 

Gândul de week-end-508

 Un moment crucial într-o relație este atunci când se manifestă reciprocitatea: dacă te porți cu celălalt cum se poartă el cu tine și se supără,  acela e un adevăr.

O altfel de privire-392- Pierderile

 M-am întors de curând dintr-o călătorie de șapte zile în care am parcurs in jur de 140 km pe jos, cu rucsacul în spate. Toate aceste zile, tot acest drum încă își mai lasă câte un înțeles pentru mine. Una din situațiile dificile pentru sufletul meu este legat de pierderea cuiva la care țin, pe care îl îndrăgesc. De-a lungul vremii am asistat neputincioasă la plecările neanunțate, rând pe rând ale membrilor familiei mele: e un fel de șablon în care mă văd trăind: o zi senină, calmă și apoi, brusc, de nicăieri apare o veste care aduce cu ea dispariția fizică a unui om pe care îl iubesc. Oamenii dragi din familia mea au plecat pe rând în felul acesta, astfel încât mi-au rămas două înțelesuri: să mă gândesc mereu când simt bucurie senină că poate undeva pândește o veste teribilă, și apoi că atunci când iubesc pe cineva, mai mereu dispare brusc din viața mea. 

Ei bine, acest drum, pornit cu o intenție personală clară, mi-a adus un altfel de tipar și anume, că după unele pierderi există și regăsirea și că nu toate se termină cu acel pustiu ce îmi devenise familiar. 

Există în viață ca și pe drum momente când apare o cotitură și care îți aduce în față o perspectivă atât de uimitoare, de frumoasă, de limpede încât nu poți decât să îți lași inima să se topească în căldura acelei clipe. 

Gândul de week-end-507

 Poți cunoaște oamenii și după felul cum se raportează la vulnerabilitatea celorlalți. 

O altfel de privire-391- Însoțitorul

 Sunt drumuri pe care pornești spontan și sunt drumuri pe care le pregătești cu mult timp înainte; sunt drumuri pe care vrei să mergi singur și sunt drumuri pe care ești bucuros dacă ai măcar pe cineva cu tine. Și sunt acele drumuri pe care vrei să le parcurgi cu cineva anume, nu cu oricine. 

***

Se întâmplă să întâlnești un om și să ai față de el o bunăvoință și o înțelegere pe care știi clar că nu ai avut-o față de altcineva. Apoi simți cum și celălalt devine atent la ceea ce se întâmplă cu el în prezența ta și devii martorul transformării aerului din jurul vostru. Apoi se întâmplă un fenomen ciudat: toată vastitatea universului de remodelează și devine o singură mantie ce vă acoperă doar pe voi doi. Devii conștient de trările tale și de ale celuilalt în același timp, de tăcerile comune, de respirațiile comune, de stângăciile comune. Simți cum simultan cu remodelarea spațială a Universului timpul se dilată imens și fiecare secundă  respirațiile devin o eternitate. 

Deodată îl vezi pe celălalt deși nu te uiți spre el, îl intuiești; spui lucruri pe care nu le-ai spus niciodată și nu te temi să le spui deși poate în alte circumstanțe ar fi părut îndrăznețe. Totul se așază în firesc și natural, totul are un anume gust de eleganță aristocratică înnăscută, de un alt fel de acasă, acela când nu aflaseși încă despre faptul că te poți obișnui cu orice. Și apoi simți și știi că un Însoțitor prieten s-a alăturat parcursului tău prin viață. 

***

Sunt drumuri pe care, de la un moment dat încolo, ori le parcurgi singur, ori cu cineva anume.

 

O altfel de privire-390- Le lacher prise

 La un moment dat în viață, ceva din tine se oprește de la sine; simți cum se opresc motoare interne, cum se domolesc curenți de avânt, cum unele dorințe devin unduitoare și se așterne o anume pace, o anume tăcere pe dinăuntrul tău. Este de fapt perioada în care, orice grădinar care a depus eforturile necesare așteaptă ca natura să își facă lucrarea ei. Există un timp în care faci tot ce ține de tine și există un timp în care aparent nu ești chemat să mai faci ceva, când e necesar doar să te desprinzi și să aștepți ca mlădițele să prindă rod, să se coacă tot ce ai semănat, ai lucrat, ai udat și ai îngrijit. 

Sunt unele timpuri de lucru și altele de așteptare. Uneori îi spui Vieții: e vremea să mă opresc, nu mai pot face altceva, am făcut ce a fost necesar, dacă a fost cu folos, dacă am cultivat un rod bun, perioada aceasta va confirma. 

Sunt anumite etape din viață când primești în mod egal orice trăiești, în care dai spațiu și timp spațiului și timpului; le permiți să treacă prin tine și asiști la această întâlnire, la acest dialog: nu mai vrei ca lucrurile să fie într-un anume fel, nici nu mai visezi la dorința ta cea mai dragă. e ca și cum pentru o vreme îți iei liber și pleci în concediu. 

Gândul de week-end-506

 Viața unui om seamănă cu o călătorie într-un costum cu vizieră. Maximul evoluției  este  îndepărtarea vizierei, altfel, omul va evolua atât cât poate „vedea”. 

Gândul de week-end-505

 Fiecare drum pe care îl parcurgem are la capătul său pe cineva drag care ne așteaptă; cu timpul aflăm  că  noi înșine suntem și cei care merg și cei care așteaptă. 

Gândul de week-end-504

 Ce crede cu adevărat un om despre tine  apare  în amintirea pe care ți-a păstrat-o după câțiva ani de tăcere între voi. 

Taine-51-Unica

 M-a întrebat

ce fel 

de femeie

vreau 

să fiu.

Unică, 

i-am spus,

Unică 

în viața 

unui 

bărbat, 

am repetat.

Credeam 

atunci

că voi fi

femeia 

unui singur

bărbat

 sute,

mii

de ani.

Nu știam

că Unică

este acea 

femeie

care 

transformă,

 modelează,

 schimbă

parcursuri,

care face

să răsară

lumina

în viața

celuilalt, 

îl face

să atingă 

inefabilul,

și stelele,

minunile

și tainele.

Și care 

devine Unică 

doar după

plecarea sa,

prin tot

ceea 

ce se 

schimbă, 

se modelează,

se transformă

în celălalt

în absența

ei.

Voiam 

atunci, 

la început,

să rămân 

mult timp

alături

și să fiu

Unică.

Acum știu

că

sunt

Unică. 

O altfel de privire-389- Conexiunea

 Sunt perioade când ne gândim mai mult sau pur și simplu ne gândim la o altfel de conexiune: conexiunea unui om la viață. 

Nu știu dacă este în firescul vârstei sau ca urmare a unor experiențe personale, dar recent am experimentat sentimentul unei stări de „neconexiune” dacă o pot numi astfel la ceea ce înseamnă viața în accepțiunea umană. În timp am observat cum ceea ce este în mod obișnuit cunoscut ca fiind chezaș al uniunii cu  viața, se slăbește până când, la o privire atentă își pierde semnificația. Conexiunea aceasta poate fi asimilată  conexiunii la material și ea se face prin corpul nostru în primul rând, apoi prin oamenii la care ținem, prin dorințele noastre cu finalitate materială sau care, dacă sunt spirituale au nevoie de practică materială. 

Ce rămâne însă, când toate acestea își pierd consistența? Când simți că până și ceea ce se manifesta prin tine altădată a dispărut. Ești atunci cu adevărat un observator, devii o prezență „dublă” ce trăiește simultan în corp și în afara lui. 

Atunci știi că este momentul să te  „așezi” undeva și să rămâi o vreme cu tine, cel lumesc și cu tine, cel nepământean și să renegociezi viitorul. Când devine clar că experiența lumească este încă vie, că încă dorește să continue, atunci îți așezi frumos în cuferele vieții valorile adevărate, visurile reînnoite, bornele noi și pornești cu încredere iar. Șii de acum că niciodată nu te definește trecutul sau viitorul, nici oamenii pe care îi ai alături ori pe aceeași orbită, știi chiar  că ai devenit  indiferent chiar și față de ce ai putea fi tentat să crezi. Ți-ai ars reziduurile, ți-ai consumat iluziile, ți-ai dat jos rolurile. Ai devenit un „écorché” care a renunțat să se mai protejeze, care se lipește cu totul vieții și îi lasă cârma. 

***

Poate că acele perioade de lipsă a conexiunii la viață, sunt doar manifestarea Vieții prin noi după contopirea cu miezul ei și atunci, în miez fiind, nu mai poți simți vreunul din punctele de contact știute pe când erai în afară. 

O altfel de privire-388- Punctul de plecare

 Uneori prin drumeție, mă insoțesc cu alti oameni care merg în aceeași direcție. Mergem o vreme alături, apoi ne distanțăm în funcție de ritm, intenție, energie. Mă gândesc că fiecare dintre noi, înainte de drumul comun a avut un punct de plecare, un anume T0 care i-a determinat apoi parcursul din acea zi. Poate s-a trezit ok sau poate a avut amețeli, poate că se simțea prea încărcat digestiv sau a pornit de acasă vesel și ușor, cu mult chef de drum. În condițiile date, chiar dacă direcția poate fi aceeași, pe parcursul ei apar „ecouri” ale începutului, ale acelui T0: amețelile se pot intensifica, disconfortul digestiv se poate accentua, ritmul poate aduce epuizare, etc. Și fără să ne dăm seama, oricât de frumos ar fi drumul, oricâte lucruri am discuta pe parcurs, acel om e atent doar la ce simte încă de dimineață. Apoi, fără veste, însoțitorul nostru ori se distanțează și pleacă mai repede, fie se ține scai de noi încercând să își refacă energia. 

***

Cred că în mod asemănător, atunci când ne intersectăm pe drumul vieții cu alți oameni, înainte de a decide cât de lung va fi drumul parcurs împreună, ar fi sănătos pentru noi să ne gândim și la cum a fost T0 pentru celălalt, și să clarificăm cum am pornit noi înșine în acea călătorie. Pentru o viață întreagă, în ceea ce privește relațiile, există oameni care pornesc de la un T0 cu intenția de a afla și trăi ce este angajamentul sincer într-o relație dar sunt și acei oameni care nu au înscris deloc în tot parcursul vieții angajamentul responsabil ci trăiesc momentele așa cum vin, schimbând direcțiile după alte criterii de moment. 

 În acest caz, eronat poate fi doar alăturarea a două persoane cu intenții diferite, cu TO diferit,  căci invariabil, fiecare va trăi neconform cu menirea sa.

 

Gândul de week-end -503 (cu explicații și reflecții personale)

 Observând mai mult timp comportamentul uman, reflectând și la etapele prin care am trecut eu însămi până acum, pot desprinde o concluzie referitoare la împărțirea vieții trăite a unui om în două perioade: prima, cea în care își face rău sieși, a doua, aceea în care încetează să-și mai facă rău și începe cu adevărat să-i ajute și pe ceilalți. 

Până când un om nu trece de prima etapă, este inutil să vorbească despre o participare conștientă la binele comun, ori despre generozitate benefică tuturor. 

Prin urmare, indiferent de ceea ce îl face să trăiască cu adevărat, de ceea ce îl  motivează pe un om: cîștigul material, gloria, renumele, evoluția personală, naivitatea, loialitatea, etc, fiecare dintre noi are de trecut prin perioada în care ne facem singuri rău. Cât durează ea, asta este în strânsă legătură cu mai mulți factori care pot fi definiți ca „timpul personal de coaceree”, sau timpul de maturizare personală.