Gândul de week-end-314

Din momentul în care te întâlnești, viața este  o poveste de iubire fără sfârșit.

Taine-10

Prizonieri
ne suntem
unii
altora
în suflete
ne ținem
strâns.


Prizonier
mi-ai fost
îndelung
ai stat
sângerând
în puls


există
eliberări
neașteptate
sau
nedorite
există
iertări
neștiute
sau
necerute.

prizonieri
suntem
în
gânduri
în
amintiri
în
sentimente
...
unii
altora.

O altfel de privire-213- Altfel

Îi priveam chipul în timp ce vorbele umpleau liniștit spațiul...după un timp a ajuns și sensul lor: ”V-ați născut cu ceva aparte, cu altceva, dar încă nu v-ați folosit acest dar deplin, sunteți ca o pisică ce s-a născut într-o lume a câinilor, care a învățat să se poarte ca un câine și chiar ea însăși a ajuns să se creadă astfel, doar că duce dorul după altceva fără să știe bine după ce” 

Îi priveam chipul și îmi simțeam ființa cum crește ... pentru prima dată, cineva profesionist valida faptul că mă simțeam altfel ca fiind firesc și imediat după aceea mi-a spus: ”vă încurajez să explorați acest dar..v-ați gândit vreodată să vă exprimați artistic în moduri diferite?”  Da, adeseori mă exprimasem explorând universul din interior în moduri ce țin de artă: dans, desen, bricolaj, cântec. Nici una dintre ele nu fusese încurajată de standardele lumii în care am apărut.

Într-un mimetism perfect am luat forma lumii aceleia, a fiecărei relații în care am fost, a fiecăror uzanțe profesionale. Uneori, precum petele de lumină solară într-o pădure deasă, am lăsat să apară părți din MINE la vedere. Negarea sau respingerea lor repetată din exterior,  m-au făcut adeseori să mă dezavuez, să mă ignor și să mă duc cu o dârzenie neclintită pe un drum deja descris de vechi reguli și maniere, un drum ce nu mai aparține demult acestor vremuri, dar pe care oamenii se inghesuie încă, el fiind aproape singurul la vedere.

***

Ei bine, da, pădurea mea este încă verde în ciuda toamnei care trăiește în sufletele unora încă din primăvară...pădurea mea găzduiește lumina mov din soare, știe că totul este și că totul poate să fie și altfel, pădurea mea a învățat să crească timpul și să schimbe spațiul, să modifice iluziile în suflet de lut. Alunecările se fac aici în multiple direcții... uneori mă duce spre căderile în sus sau îmi așterne balsamuri parfumate pe ochii multipli ce sunt.

Altfel, este un mod de a alege să trăiești și el apare prima dată când înțelegi până în seva sevelor tale că ești cu adevărat infinit: atunci un hohot de râs celest te străbate și se așează cuminte lângă hohotul de jale ce se striga până atunci, din tine spre univers... altfel este un prag peste care treci într-o toamnă ce îți este de-a pururi primăvară.

Gândul de week-end-313

La un moment dat alegi să îți urmezi mai degrabă visurile decât să te ferești de suferință.

O altfel de privire-212- Muza

Undeva în pliurile încă puțin explorate ale celui sau celei ce suntem, există o dorință, o atracție ispititoare către plăcerea, aproape extatică pe care o poate produce dezvăluirea din lumea interioară. Nichita Stănescu a surprins această trăire în versul: ”Ea era frumoasă ca umbra unei idei”, ei bine, umbra aceasta a unei idei care ți se arată uneori reprezintă o formă anume de încântare, de bucurie, de incitare care  se poate compara cu puține bucurii materiale. Este ceva acolo ce reunește misterul, atracția necunoscutului specifică aventurii, incitarea, adrenalina și împlinirea subtilă, bucuria și extazul laolaltă. 

Orice întâlnire în spirit cu cineva care îți stârnește această stare, rămâne un dar neprețuit și deopotrivă pentru un bărbat cât și pentru o femeie, există o dorință nemărturisită sau chiar neștiută încă, de a întâlni MUZA , sub forma acelui alt spirit care să i se potrivească în căutare, în explorare, prin care să vină o altă inspirație și pe care să îl inspire la rândul său.  

Dincolo de întâlnirile de suflet în care ai sentimentul de Acasă când te așezi în inima cuiva, dincolo de întâlnirile de trup în care te simți a mirarea de bine în intimitate fizică, există aceste subtile, rare întâlniri în spirit, de o atracție aparte ce produc altfel de contopiri, cu mult mai trainice și mai pasionale. 

”Ea era frumoasă ca umbra unui gând,

Între ape, numai ea era pământ”.

Nichita Stănescu

Gândul de week-end-312

La un moment dat întâlnești pe cineva care te vede dincolo de aparențe și pentru care ești ușor de iubit. 

O altfel de privire-211- Tu fără de tine

Sunt acele întâlniri fără de noi când ne regăsim în nemurirea pe care am făurit-o cândva împreună. Noi ne-am întâlnit repetat astfel, am parcurs deja toți pașii în sensul lui UNU, ne-am cunoscut deja esența. 

Sunt apoi întâlnirile dintre cei care ființăm, cu rolurile și hainele noastre, cu amintirile de acum, și retragerile repetate în cochilie, noi cei care ne-am întrupat cu chip și sentimente. 

Balans e fiecare din întâlnirile noastre, un balans în sens unic adeseori: vii tu spre mine și eu mă retrag, vin eu spre tine și tu faci un pas înapoi. Foarte rar am mers înapoi simultan și încă trăim  din apropierea sincronă de dinainte de amintire. 

Undeva, în ochiul de stea, o voce ne șoptește în auzul din inimă: du-te fără tine pe acest drum! Când șoaptele acestea se fac înțeles, îmi reamintesc că nu sunt nimic din toate câte sunt, că sunt tot ce există dintotdeauna și pentru totdeauna. 

Atunci mă așez pe genunchii galactici și implor zările să te ridici dincolo de părere... atunci știu cine ești, ce ești și mă așez cuminte în fața blocului de marmură ce mi te arăți și mă rog să te naști, ca-ntr-un reamintit perpetuu  travaliu  prometeic: Ridică-te și mergi, iubire! 

Gândul de week-end-311

Uneori, și pământul are valuri. 

Taine-9

În zori
de noapte
luna și
eu
ne-am
privit
cu ochii
larg
deschiși.


Mi-a
arătat
chipul
bucălat
prins
în inel
apoi
mi-a
șoptit
felurite
alte chipuri.

I-am
zâmbit.



printre
rânduri
în taină
mi-a
dezvăluit
înfățișarea
de soare.

Și
mi-a
zâmbit
stelar
și
omenesc
apoi
a luminat
prin
fostele
dureri.

în zori
de
noapte,
eu și
luna
am stat
ochi în
ochi
și
ne-am
zâmbit.

Taine-8

În cer
și în mine
s-a schimbat
ireversibil.

Aceea
a plecat
aceasta
rămâne.

În pauze
de trăit
mă nasc,
iar
mă clădesc,
omenesc-
îngeresc.

Îmi amintesc
tot mai des
de mine
de acum,
de lumea
ce-mi trăiește.
Emoția
ce mă călătorea
este emoția
ce mă făurește.


Aceea
a dispărut
cu lumile
sale,
și
amintirile.

O altfel de privire-210- Viața în nuanțe de catifea

Există multe nuanțe ale vieții ăsteia și cu timpul am învățat să le apreciez, să le iubesc. Cel mai mult însă, mă inspiră și mă atrag aceste nuanțe de catifea, chiar dacă pare de neînțeles, dat fiind că nu există culoarea catifea. Și totuși este atât de vizibilă prin palpabil încât nu îi pot rezista. Culoarea catifea este acel ceva unduios, moale și dulce, plăcut la simțire și la respirat, acel ceva care te învăluie cald și te susține într-o armonie paradisiacă. 

Nuanțele de catifea ale vieții mi-au apărut când am despicat miezul de pâine până când palatinul s-a înfiorat în lumina lui, ori când am pătruns cu privirea o anume zare până când eu însămi am devenit aceea, ori când mi-a mirosit a piele de bebeluș în viață, sau atunci când casa a început să râdă cu hohote de arome orientale, ori de bergamote în pârg, dar mai ales atunci când fiorul uimirii a trecut prin toată ființa mea și am știut veșnicia. 

Nuanțele de catifea ale vieții sunt acele melodii ce intră prin urechile din suflet, acele atingeri tandre ori vesele, acele zâmbete cu tâlc și mai ales acele complicități tăinuite, acele irizații de lumină venite de niciunde și care lasă dâre curcubee în cale, acele unduiri de lumânări și mirosul extatic de tămâie, acele întâlniri  de albastru și verde, ori galben și mov care mă țintuiesc uneori în contemplare mută. 

Mai sunt apoi acele trăiri în ploaie ori în vârf de munte, acel univers al pădurii, ori al verdelui de iarbă, petalele de cireș și aroma lor, Fuji în toate anotimpurile, chemările, tainele, umorul, valurile pe glezne.

 Viața în nuanțe de catifea este darul vieții însăși pentru fiecare dintre noi. 

Gândul de week-end-310

Când pleci singur, vei avea alături doar pe aceia care sunt pe același drum.

O altfel de privire-209- Gustul fericirii

Mă ridicasem ca să ies din  ședință când mi-am auzit numele șoptit: m-am întors și mi-a spus să nu plec. Nu plecam, doar ieșeam puțin. La sfârșitul discuțiilor m-a așteptat și mi-a spus că are să îmi transmită ceva și mi-a înmânat un pachețel învelit foarte frumos într-un plic de hârtie verde. Aproape instantaneu am știut de unde venea pachețelul. Fără să îl deschid am întrebat dacă era de acolo. Mi-a zâmbit senin și mi-a spus:

- Da! și ne așteaptă!

În acel moment, inundată de un torent cald,  inima mea s-a lăsat cuprinsă de o bucurie pe care nu știa cum să o ducă. E cel mai frumos sentiment din câte pot exista, acela când ceva ce îți dorești foarte mult și de demult, îți trimite mesaj că te așteaptă, că te dorește la rândul său. 

***

Nu cunosc o implinire mai mare în această viață decât acest sentiment al reciprocității, al primirii unui răspuns identic, cu aceeași intensitate. Visul meu, cel  drag de mai bine de nouă ani, azi mi-a răspuns, mi-a trimis mesaj și mi-a spus că mă așteaptă! 

Iată gustul fericirii!

O altfel de privire-208-Dor

Dorul este pentru mine acel ceva magic care face ca visul să se împlinească...de fiecare dată când îmi e dor, nu mult timp după aceea se așează starea de împlinire. Dorul este acea chemare ce prevestește venirea a ceva frumos, ceva după care sufletul meu tânjește... dorul se manifestă diferit și are chipuri diferite: poate să îmi fie dor de un loc, de o stare, de cineva, de o trăire....recent am descoperit cât de dor îmi e de mine... 

***

Sâmbăta trecută dorurile astea toate s-au unit și m-au dus unde au vrut ele...m-am lăsat în voia lor și am intrat în poveste...am privit cu ochii sufletului, am colindat cu pașii înaripați și am simțit cu vibrația frecvenței din mesajul pulsarului pierdut cândva în universurile dintre noi. 

Aparent situația era dintre cele mai banale și putea vira în dramatic...în esență a fost o experiență densă, complet trăită și simțită... mult dorită. Deși eram singură, m-am simțit perfect însoțită, înțeleasă, privită șăgalnic și încurajator. Era totodată  deplin și îndeajuns totul iar comunicarea a fost perfectă: nici nu apucam să dau glas unui gând în interiorul meu că primeam pe dată răspunsul. 

Desăvârșirea, miracolul și eternul se împlineau în îmbrățișarea unui dor lăsat în voia lui. 

Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanescă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare și neadevărată? Ar fi o greșeală.

{Jules Verne, Castelul din Carpați}

Gândul de week-end-309

Dacă glasul inimii nu ți se aude, cuvintele îți sunt de prisos. 

O altfel de privire-207-Tu

_ Doar o dată în viață, mi-a zis. 

_ Nu, nu pot.

_De ce, m-a întrebat. E cel mai frumos, să trăiești un moment cât să te împlinești.

_ Nu poți înțelege, i-am spus, ar trebui să fii eu ca să înțelegi.

_Vreau să fiu tu, mi-a zis fără să respire.

S-a oprit și respirația mea brusc, am tăcut îndelung. Nu îi plac tăcerile mele, de fiecare dată intervine imediat când se așterne una:

_ De ce taci? m-a întrebat nerăbdător.

_ Te joci, i-am spus cu glas egal.

_Nu, vreau să fiu Tu, a repetat apăsat.

Brusc m-am simțit ca în fața unui pluton de execuție în care toate gloanțele erau trimise în pieptul meu: mai întâi a sosit cel cu: asta e oare  iubirea aceea, unică?, urmat apoi de : nu are cum, nimeni nu poate fi altcineva... ajuns în același timp cu : hm, cum adică? și cu : să fie Eu și apoi? ...la scurt timp au ajuns și cele cu : abia ți-ai pansat ultimele răni... fii măcar o dată rațională...ai grijă.... nu o face iar! 

Stăteam în acel gol de tăcere, suspendată, sub tirul de gânduri, îmbrățișată încă de tonul cald, ușor amuzat al vocii sale. 

_ Acum te joci, i-am spus  uniform, fără inflexiuni, ușor apăsat. 

_ Bine, mi-a zis, o să mai treacă poate alte luni până vorbim.  

***

Cineva, a vrut să fie Eu, dar l-am refuzat...nu sunt pregătită. Sunt în schimb foarte pregătită pentru dezamăgiri, pentru lovituri sub centură și trădări, pentru nepăsare ori respingere, cineva dorește să știe cum e să fii în locul meu, ăsta poate fi miraculosul din viață și eu nu știu să  discern, inima mea nu știe să îl recunoască. 

Oare când știi cu adevărat că trăiești o minune?

Chemarea

Mai întâi am simțit chemarea: există din timp în timp chemări pe care le simt undeva în spațiul dintre mine și mine, și atunci știu că le voi urma oriunde m-ar duce ele. Când chemarea a fost de netăgăduit au început să apară semne, concordanțe până când am lăsat ca totul să fie...nu mi-am făcut nici un plan, știam doar unde voi ajunge. Încă de la început s-a dovedit altfel decât mai fusese în circumstanțe asemănătoare și până la urmă am înțeles că aveam să fiu fața în față cu tot ceea ce sunt: umbra și lumina mea își dăduseră întâlnire acolo.

Locurile au un anume limbaj care pentru mine este mai direct și mai frust decât cel al oamenilor așa că am trecut prin toate acele locuri care m-au chemat și care aveau să mi se dezvăluie într-un mod subtil, oarecum misterios. Toate aceste drumuri pe care le-am făcut mi-au oferit certitudinea fuziunii între tot ceea ce este viu, vizibil sau nu. Am mers pe jos pe șosele, pe dealuri, prin pădure, pe colți având certitudinea că se întâmplă un act sacru de contopire: știam și simțeam cum făptura mea se unește cu ființa acelor locuri, cum ceva din mine se amestecă cu ceva din acela, cum respirația mea și unda vântului devin una, cum mângâierea soarelui pe trup și pasul meu pe pământ sunt una, cum ceea ce sunt este și ceea ce este, sunt.

Printr-o întâmplare (oare?) am parcurs toate aceste drumuri singură, suficient cât să percep îngerul morții pe umărul stâng și îngerul vieții pe cel drept, cât să îmi simt inima punct de mlădiere într cer și pământ. Prin soarele acela arzător, am dat mâna cu cei doi îngeri și am simțit cum echilibrul se așterne între noi trei: aveam să îi onorez în mod egal de atunci încolo, aveau să îmi fie talere oneste pe mai departe.

Mergeam și mă gândeam la soldații ce mărșaluiau până simțeau cum se tocesc, mergeam și mă gândeam că tot ce este adevărat se arată simplu, se arată onest și curat, că tot ce este adevărat este translucid. M-am văzut o furnică mergând pe un drum al planetei ăsteia, în rotație în jurul unui soare ce punctează pulsul vieții. M-am văzut mergând mereu mai departe, căutând mereu un munte mai înalt dincolo de muntele ce se vede în față. Mi-am știut promisiunile, iubirile și Sufletul, mi-am reaflat chemările, crezul.

Mergeam pe drumuri de țară, pe dealuri, pe șosele, traversam păduri, mă rătăceam, reveneam,  ajungeam pe vârf, urcam pe brânci, coboram, întrebam pădurea și duhul ... mi-am aflat contractele de suflet, lucirea și zloata, m-am acceptat. Mai întâi a fost chemarea, apoi s-a produs metamorfoza. Există limbaje și glasuri mai puternice decât orice voce ridicată și există întâlniri mai tulburătoare decât orice aparență.  

O altfel de privire-206- Ecranul

Experiența primei întâlniri cu ecranul televizorului a fost uimitoare și tulburătoare în același timp. Era ca și cum...și totuși nu era... Oamenii se mișcau, vorbeau, peisajele se desfășurau în fața privirii, totul era atât de aproape, real, și totuși nu. Eu simțeam aceleași emoții, trăiri, aveam aceleași sentimente ca atunci când mă juleam la genunchi când alergam pe stradă, sau când ne luptam pe capacele de la sticlele de pepsi, ori când alergam cu ceilalți copii și râdeam până ne durea burta. 

O vreme am căutat să înțeleg ce se petrece cu adevărat în ecranul televizorului, apoi a trecut la capitolul ”așa e viața”.

 ***

De puțin timp a revenit sentimentul acela al trăirilor din fața ecranului legat de felul cum interacționăm unii cu ceilalți: este ca și cum între noi există un ecran sau o oglindă care ne arată ceea ce simțim noi, ceea ce credem despre celălalt, despre situație, despre orice, totul din perspectiva trăirilor noastre anterioare, experiențelor și felului cum vedem și înțelegem viața, din perspectiva dorințelor și a speranțelor noastre.

***

Tu și cu mine, rar, foarte rar ne întâlnim cu adevărat, în spirit...tu și cu mine trăim, simțim, reacționăm la ceea ce ne arată ecranul dintre noi doi.

Ecranul are proprietatea de a crea iluzia de împreună: în mod aparent e posibil de câte ori dorim să ne vedem sau auzim, să creăm stări sau trăiri la care răspundem de fapt. Eu răspund la ce mă faci să simt și nu ție, sau aleg să ignor o situație și nu pe tine.  Și atunci te întreb, cine sau ce  ești tu real, cine sau ce sunt eu în tine?

***

Preferăm ecranul mai ales pentru că el păstrează prezența celuilalt  în absența lui temporară sau eternă. Majoritar  sunt acele situații când suntem unul lângă altul și nu ne vedem dar și  acelea în care suntem la mare distanță și ne simțim prezența prin intermediul acestui ecran. Rarisime sunt  clipele  în care viețuim în celălalt și atunci ecranul dispare. 

La un moment dat, unul dintre noi, sau amândoi, vom trece dincolo de  el și ne vom trăi cu adevărat în esența noastră.

Gândul de week-end-307

Iubirea este poate cel mai dificil de acceptat și de manifestat, de aceea deși mulți și-o doresc, foarte puțini o cunosc. 

O altfel de privire-215- Curgând

Înainte să intru mi-a întins trei bile și mi-a spus să le aleg în ce ordine vreau; le-am privit puțin și am ales imediat... aveam să aflu că prima era cea mai dificilă dintre ele, apoi a doua pe măsura primeia și la sfârșit, cea de a treia era alegerea înțeleaptă. Mi le-a dat și mi-a spus că ele vor sta cu mine până când se vor consuma.

***

Am luat cele trei bile și am intrat... Fiecare din bile avea un sistem asemănător clepsidrei și în momentul în care se termina, următoarea avea să își  înceapă numărătoarea și odată cu ea, viața ce o reprezenta. Prima viață a început într-un mod bulversant... a fost atât de dur încât aproape că am vrut să o întrerup. Muntele din mine m-a oprit și chiar m-a făcut să îmi pară atât de rău încât, peste ani, mă bufnea râsul reamintindu-mi acel episod. Prima bilă a durat 27 ani... A fost perioada verde cu nimburi roșiatice. Prima bilă s-a consumat atipic și mi-a rămas puternic sentimentul de  la netimp. 

Totodată aceasta a fost etapa pietrei ce cunoaște  multiple trăiri și încercări: am stat neclintită în locaș acoperit de mușchi, am cunoscut iureșul rostogolirii și presiunea concasării până când am devenit râu. 

***

A doua bilă a adus cu ea o altă locație, alte atribuții o nouă viață în care am reluat etapa învățării (de la stadiul primar până la nivelul superior), am primit specializări multiple, am deschis  ferestre în mine și în jur, am ocrotit și îndrumat până când m-am rătăcit. Această a doua viață mi-a adus miracolul nașterii și al morții deopotrivă, miracolul transformării celui mort în de-a pururi viul în mine însămi, miracolul transformării neverosimile și pe acela al uimirii și al dorului. Bila perioadei albastre  cu finaluri de alb a durat 23 ani și a fost cea de-a doua viață. 

Devenită râu am învățat să curg, să aduc alinare și rod, să pătrund în crăpăturile deșertificate, să stropesc mii de semințe. Am curs atât de mult încât am trasat o albie. 

***

Sunt la începutul celei de a treia vieți... mi-a rămas o singură bilă: portocaliu- movulie. O privesc cu drag și încă o țin în dreptul inimii ca să îi simt respirația. Este bila cea de pe urmă, cea care va dura cât celelalte doua la un loc și care încă nu își arată tot orizontul. Mi s-a spus că este bila alegerii înțelepte și ea mi-a adus deja așezarea în mine, răbdarea și posibilitatea de a dilata până la nesaț sentimentul trăirii pe secunde. M-a învățat deja să lungesc clipa cât de mult doresc și  fac asta de câte ori mă vizitează visul nemuririi și al libertății. 

Este viața albiei care îmbrățișează și susține  piatra și apa deopotrivă, care din scobitura pământului sărută cerul cu un sărut fluid și limpede.