Ce este al omului...

Cum e vreme frumoasă îmi petrec tot mai mult timp în grădină; lucrez şi observ. Astăzi am văzut foarte mulţi melci cu intrarea sigilată. Ştiu că după ce depun ouăle în urma efortului făcut  pentru transmiterea calciului spre zecile de ouă, melcii se retrag, îşi sigilează intrarea şi aşteaptă o vreme: uneori mor de epuizare, alteori îşi revin. Mă gândeam că tot la fel şi omul îşi epuizează ades forţele în mod asumat prin creşterea copiilor săi şi când consideră că misiunea i s-a încheiat îşi sigilează intrarea şi se lasă să moară.

În alte rânduri, oamenii, ca şi melcii, se arată în aceeaşi sensibilitate  şi la orice atingere din exterior îşi retrag antenele invizibile ce le pornesc din inimă şi cu care simt lumea.

Sunt apoi exemplele de organizare socială în care albinele, furnicile ori lupii seamănă ori depăşesc modelele umane. Ierarhizarea, precizia cu care îndeplinesc munca zilnică, subordonarea ori îmbinarea perfectă a sarcinilor pot constitui un exemplu strălucit în orice societate.

"E vorba de instinct, se va spune. Animalele, spre deosebire de oameni nu au sentimente."

Şi totuşi dacă ne gândim la modul cum interacţionăm cu câinii, cu caii, cu delfinii, cu pisicile chiar, dacă privim în ochii maimuţelor, ai elefanţilor când trăiesc momentul trecerii în altă lume, începem să ne îndoim de afirmaţia anterioară. Poate că şi numai prin mulţimea sentimentelor pe care le simţim când suntem în preajma lor şi tot putem crede că animalele simt la rândul lor.

Chiar şi plantele simt, se manifestă, comunică. Cei ce îngrijesc plantele ştiu cum ele se schimbă când se simt iubite, cum devin triste când nu este armonie în preajma lor şi cum de cele mai multe ori dispar la scurt timp după dispariţia fizică a omului care le-a îngrijit.

"Bine, bine. Admitem că sentimentele şi comunicarea nu sunt doar ale omului. Dar omul e singurul care poate transforma materia, o poate modela după voia lui."

Oare? Dacă ne ducem, spre lumea castorilor şi urmărim precizia cu care proiectează, secţionează şi poziţionează materialele, am crede că vorbim despre un adevărat şantier modern. Sau galeriile, construcţiile geometrice savante, realizările cu rapoarte numerice perfecte, hexagoanele simetrice, ori spiralele graţioase,  realizări ale cârtiţelor, şoarecilor, furnicilor, albinelor, păsărilor, crustaceelor, ţesăturile unice ale păianjenilor, toate pot oricând concura cu realizările materiale ale omului.

„Dar omul e singurul care iubeşte un partener dincolo de instinctul de perpetuare a speciei ori de grija înnăscută pentru celălalt.”

De câte ori privesc doi porumbei alături îmi vine în minte ideea că iubirea necondiţionată a fost inventată de ei. Fidelitatea, constanţa ori respectarea „promisiunii” par a fi inventate de lumea animală de asemenea: câinii, lebedele sunt bune exemple în acest sens.

Chiar şi viclenia, ori folosirea celorlalţi pentru atingerea propriilor scopuri sunt în egală măsură exemple şi de „machiavelism” animal.

Dacă tot ce face omul poate fi realizat  de un animal, dacă limbajul articulat nu este singurul mod de comunicare inteligentă, dacă tot mai există animale care nu încetează să ne surprindă prin ceea ce fac şi ce sunt, atunci ce este doar al omului?

„Doamne, ce este doar al omului?” am întrebat şi atunci vocea gândului din inimă mi-a şoptit : „ Acest dialog al nostru.”

Liniştea...

În interacţiunea noastră cu oamenii ades ni se pune la încercare încrederea însoţită de linişte interioară. Toţi trecem în viaţă prin momentul spaimei provocată de dispariţia celuilalt, oricare ar fi el: părinte, prieten, iubit, copil, relaţie. Îmi amintesc dimineţile în care mă trezeam îngrozită după ce visasem că mama murise şi descopeream că nu e în casă ( plecase la cumpărături în timp ce dormeam) şi spaima cumplită cu care trăiam zecile de minute până apărea. Mai apoi neliniştile cu care mi-am punctat relaţiile de prietenie şi mai târziu de iubire: era şi teamă şi frământare şi mare tensiune interioară. Mă speria dispariţia, ruptura, sfârşitul a ce îmi plăcea. Mamă fiind am trăit panica generată de febrele bebeluşilor, de nopţile cu posibile sufocări, de accidentele petrecute sub ochii mei, de posibile imaginare despărţiri. Iubind matur am întâlnit iar neliniştea, durerea, pustiul din posibile rupturi, maladii, accidente, dispariţii. Lipsa temporară a celuilalt inducea automat ideea unei separări însoţită de frica respectivă.

***

Trecem astfel prin porţi felurite până descoperim o altfel de trăire; atunci o pace adâncă pătrunde în fiinţă, căutăm să repetăm cât mai des existenţa ei, iar la un moment anume ne trezim că vieţuim mereu în noua simţire: faţă de copiii noştri, faţă de prietenii noştri, faţă de marile noastre iubiri ne cuprinde LINIŞTEA. Trăim relaţii în care avem sentimentul că indiferent ce ar putea aduce viaţa, între noi şi cel cu care relaţionăm nu putem să mai simţim neliniştea rupturii: nici chiar părăsirea, ori dispariţia fizică nu pot schimba nimic din această linişte interioară. Sunt relaţii şi momente în care îndumnezeim!

Cealaltă privire

Imaginea tatei jucând singur şah îmi apare din când în când în faţa ochilor minţii. Tata avea un fel al lui de a fi autodidact iar şahul a fost „furat” nu l-a învăţat nimeni niciodată însă a tot privit diferiţi jucători până când a devenit el însuşi un jucător dificil de învins. În ultima parte a vieţii tata juca tot mai des şah singur în camera sa. Îl vedeam din prag adâncit într-un fel personal în taina jocului; avea în jur o anume pace şi un ceva care nu îmi lăsa inima să intru să îl întrerup. Mi-ar fi plăcut să aflu cum e să joci de unul singur şah; cum poţi să nu trişezi. Aş fi vrut să îl întreb dacă chiar poţi fi onest şi neutru în asemenea circumstanţe. Tata s-a stins demult însă îl văd din când în când cum joacă senin şah de unul singur.

***

Ni se întâmplă în diferite perioade ale vieţii noastre să ne surprindem privindu-ne în timpul secvenţelor pe care le trăim. În toiul unor discuţii aprinse, apare un moment în care ne dăm seama că de fapt în toată discuţia nu facem decât să aşteptăm pauza venită de la celălalt ca să putem spune ce avem în noi şi că indiferent ce ni s-ar spune, noi reformulăm şi repetăm ce e al nostru de parcă am fi convinşi că nu suntem auziţi. Sau în timp ce lucrăm, ori ne amuzăm se întâmplă să ne vedem de undeva din afară pentru o fracţiune de secundă.

 Momentul acesta de luciditate face ca totul să se schimbe, tăcerea din pauza noastră devine altfel şi începem să îl auzim cu adevărat pe celălalt, ori comportamentul nostru devine mai cântărit în semnificaţii.

***

Am trăit mult timp fără să mă întreb cum vede sau cum simte celălalt momentul împărtăşit. Eram atât de prinsă în propriile mele sentimente şi emoţii, mă străduiam să desluşesc ceea ce încercam şi trăiam încât de multe ori celălalt îmi părea foarte îndepărtat. Mărturisesc faptul că deşi am trăit momente diferite în compania oamenilor, nu am reuşit niciodată până acum să „văd” prin ochii celuilalt, să înţeleg, să simt cum trăieşte el momentul respectiv. 

***

E nevoie de o putere de iubire anume ca să poţi „vedea” cum „văd” ceilalţi şi să nu te afecteze, să rămâi pur. E nevoie de credinţă şi limpezime interioară ca să reuşeşti să te desprinzi de tine şi să revii neschimbat. E nevoie de iubire aproape christică pentru a trece în celălalt spre a evolua împreună.

E posibil să vedem cum văd ceilalţi şi să rămânem diferiţi, doar iubind.

Norii

E fascinant să urmăreşti trecerea norilor pe cer. Mai mult decât orice altceva, norii îţi arată forma mişcării permanente, curgerea continuă: dacă îi priveşti cu atenţie observi că nici un nor, nici o clipă din viaţa lui nu e static, nici posesiv: el se lasă condus de mişcarea aerului oriunde. Se lasă modelat în diferite chipuri arătând altă imagine în fiece moment, îi dă voie luminii să-l franjureze în contururi de gală aurie, ori se face sită prin care snopi de raze trec îngereşte spre pământ. Poate să se alăture altor nori formând un strat gros dar se şi lasă împărţit şi desprins fără regret. Apoi, în timpul vieţii lor, norii au dezvoltat o adevărată civilizaţie aeriană: sunt nori copilăroşi, mult albi şi mult pufoşi, cărora le place să se joace lăsând chipuri pe cer; sunt apoi norii grăbiţi, care parcă au mereu ceva de verificat în bunul mers ceresc, neoferindu-şi nici o clipă de răgaz, norii funcţionari. Sunt severi, uşor răcoroşi, cenuşii ori gri şi nu merg decât ordonat în aceeaşi direcţie. Vin norii artişti care clădesc turnuri spre cer, trepte, porţi, amestecuri incredibile de culori, dau nuanţe irizate, încălzesc cu emoţii fiinţa umană, vorbesc despre trecere, despre început, povestesc odiseea vieţii, lasă imagini de rămas bun la apus. Sunt şi norii războinici care vin cu mare zgomot, cu tropote şi zarvă armată, lasă artileria să se descarce, lansează un întreg arsenal până dispar de tot. Sunt apoi norii justiţiari ce par să cântărească suflete: ei sunt de un gri închis şi neclintiţi în hotărârea lor. Trec şi ei... În unele zile apar nori oiţe iar în altele e ca şi cum cerul se lasă arat: trec brazde luungi, albe dintr-o zare în alta.

***

Pe timp de noapte, norii capătă alt colorit ieşind din paleta alb-negru. Norii cerului nopţii, ca şi norii apusului ori ai răsăritului, se lasă pictaţi: în noapte se văd albăstrii şi vineţii, cenuşii ori gălbui, arămiu bleu.

***

Există o categorie aparte norii actori ori norii mesageri: sunt aceia care interpretează scene, ori roluri fie transmit secvenţe de scenarii celor cunoscători în limbajul lor. De-a lungul trecerii timpurilor, oamenii au primit mesaje prin nori, au „citit” în nori ori au „auzit” limbajul norilor.

***

Prin ceea ce sunt norii arată de veacuri aceeaşi lecţie omului: picătura din care e alcătuit norul este aceeaşi indiferent că există ca părticică de nor, ori strop de ploaie, ori vapor în aer, ori clipă de ocean: ea e mereu aceeaşi, iar norul apare şi dispare datorită ei.

Slavă ţie!

Atunci când misterul vrea să ţi se dezvăluie, atunci când evenimentele se repetă şi îţi atrag atenţia, nu poţi să nu te opreşti şi să întrebi, nu poţi să nu constaţi o evidenţă şi să nu laşi să curgi odată cu ea.

Dorinţele noastre cele mai fierbinţi, nevoile noastre vitale sunt cunoscute în invizibil şi cel mai ades sunt împlinite. Ne dorim belşug, iubire, atenţie, ne dorim să fim buni şi blânzi, ne dorim să ne avântăm spre înălţimi, să vindecăm, să inventăm.

Mi-a fost permis să văd în ultimul timp cum toate dorinţele, toate năzuinţele mi se împlinesc rând pe rând în fiecare zi. Am rămas uimită şi uşor decepţionată pentru că ele au venit de fiecare dată altfel decât le aşteptam: iubirea venea pe alte căi decât îmi doream, atenţia venea din partea altor persoane decât speram, belşugul venea în alt domeniu decât credeam că îmi e necesar; le-am avut mereu pe toate împlinite, însă într-o ordine diferită de cea care mă preocupa.

M-am gândit la toate acestea şi o idee mi s-a conturat: dacă tot ceea ce ne dorim noi se aseamănă cu operaţiile de matematică? Poate că adeseori vrem să rezolvăm direct formule complicate fără însă a fi parcurs regulile elementare de calcul. Poate că tot ceea ce ne aduce viaţa în diferite etape sunt acele formule simple care ne ajută să le rezolvăm pe cele mai complicate de mai târziu. Ele sunt necesare pentru a progresa în direcţia pe care ne-o dorim. Poate că e nevoie să învăţ să acord şi să primesc atenţia oricui, pentru a primi atenţia cuiva anume, poate că e nevoie să pot înţelege pe oricine, pentru a înţelege pe cineva anume şi a fi înţeles la rîndul meu, poate că e nevoie să mă obişnuiesc cu abundenţa, pentru a reuşi şă trăiesc abundenţa pe care o doresc, poate că e nevoie să înţeleg anumite legi, pentru a putea crea mişcarea la rândul meu, POATE CĂ E NECESAR SĂ IUBESC PE ORICINE PENTRU A TRĂI  DOAR ÎN IUBIRE.

...

Nu ştim să înţelegem şi să preţuim întregul tablou în care vieţuim.

Slavă ŢIE, pentru toate!

SĂRBĂTORI    DE    PAŞTE   ÎN   SLAVĂ!

Parisul în nouă zile

Prima zi...

Sunt în avion. Aştept decolarea. Simt nerăbdare şi curiozitate; deasupra norilor este amintirea cea mai dragă ochilor mei. Iubesc cum se vede soarele de acolo şi mult cerul. Avionul tremură uşor, porneşte ezitant, apoi tot mai repede, se înalţă , se înclină, planează, iar urcă. Viteza creşte, reperele trec iute pe diagonala hubloului, în jur sunt doar norii care zboară şi ei. Urcăm încă o vreme, apoi mă uit iar prin hublou şi îl văd: cerul e imens, un bleu frumos amestecat cu pete de lumină se întinde peste tot. Aud informaţiile comandantului: suntem la 11.000 m altitudine şi zburăm cu peste 700 km/oră. Paradoxal privirile îmi trimit doar imaginea întinderii de-o culoare ireală şi sentimentul neclintirii. La o anume înălţime, ideea vitezei dispare, oricare ar fi repeziciunea deplasării. Ai putea crede că acea mişcare rapidă creează nemişcarea. Ai putea fi tentat să crezi că ascensiunea şi viteza în combinaţia potrivită aduc nemurire.

Ziua a doua...

Ziua de Florii pentru credincioşii catolici; e soare în Paris. Până la prânz a fost chiar frig, apoi s-a încălzit binişor. E plăcut să te plimbi pe străzi, să laşi liniştea locurilor să te înconjoare, să simţi parfumul vremurilor. La Madeleine s-a încheiat slujba însă pe trepte mai sunt trei oameni care împart buchete cu rămurele de Florii. Intru pentru prima dată în biserica Madeleine şi simt ca şi cum am păşit dincolo de un prag invizibil. Îmi place mult atmosfera; înaintez cu pioşenie. În bisericile catolice sunt mici locuri de rugăciune care îţi însoţesc drumul până la altarul principal. Păşesc încet pe lângă fiecare, privesc cu atenţie sfinţii cărora le sunt închinate, trec mai departe. Ultimul, cel mai aproape de altarul principal mă face să mă opresc. Rămân privind chipul. Îl contemplu; mă atrage spre el. Urc scările, îl privesc, cu gesturi mecanice urmez un ritual a cărei semnificaţie nu o cunosc încă. E o emoţie nouă.

Ziua a treia...

Sunt prima dată în Disneyland. Copilul din interior simte freamătul şi urmăreşte lacom aranjamentele prilejuite de aniversarea celor 20 ani de existenţă a complexului. E culoare şi fast. Sunt uimită că o asemenea aglomerare de podoabe păstrează limitele bunului gust. Parcurg scene din poveşti cu privirea curioasă a copilului ce mai sunt. E aproape de ora închiderii, aşteptăm cam de o oră într-o coadă care se încolăceşte după un traseu ce meandrează printr-un decor de vest sălbatic. Am sentimentul că stau în picioare de o veşnicie, nu mai am forţa să zâmbesc, nu mă gândesc să caut vreo evadare, iar oboseala, aşteptarea şi înghesuiala mă fac să trec în starea de alt eu tăcut, absent. Finalmente urc în trenuleţ. Supraveghetorul îmi atrage atenţia să scot ochelarii. Mă mir, deoarece nu avem vreo legătură de siguranţă specială în afara unei bare puse în faţa celor două locuri pe care stau. Pornim. Trenuleţul mă surprinde chiar de la primii metri parcurşi: se mişcă iute, se înclină, se apleacă, urcă repede şi cade în picaj, intră în întuneric total, ne răsuceşte cum vrea, iese din adânc, intră sub o arcadă ce pare că îmi va turti creştetul, traversează o peşteră cu decoruri de acţiune western, şerpuieşte pe traseul care atacă unghiuri antigravitaţionale. Surpriza e atât de mare încât tot timpul râd în hohote şi îmi curg lacrimile. Se pare că efortul aşteptării aduce evenimente pe măsură.

Ziua a patra...

Începem lucrul la Cite. Sunt ateliere, expoziţii, vizionări. Aflu că oamenii sunt diferiţi...Da, în privinţa gustului, nu toţi oamenii percep un gust cu aceeaşi acuitate. Din punctul ăsta de vedere sunt trei categorii de oameni care coexistă pe Pământ: unii nu simt aproape deloc gustul amar, alţii îl percep ca nefiind foarte deranjant , iar al treilea grup sunt cei care reacţionează brusc, găsindu-l de nesuportat. Intuiam că fac parte din ultima categorie şi experimentul de la acest atelier vine să-mi confirme. Şi la fel ca în viaţă, odată ce ne-a dat hap-ul, animatorul ne impune un timp în care să îl ţinem în gură în ciuda disconfortului. Deşi e neplăcut, accept că este o formă de autoeducare.

Ziua a cincea...

În cinematograful sferic din Geode avem de vizionat filmul despre telescopul Hubble. Ştiu doar câteva din imaginile cunoscute surprinse de Hubble; aştept să văd filmul cu nerăbdare. Prima surpriză apare: filmul este proiectat pe 180grade din sfera cinematografului. Impresia este copleşitoare. Văd filmul misiunii de recuperare a telescopului care era în pericol să fie pierdut în spaţiu. Imaginile arată scene din viaţa obişnuită a celor şapte membrii ai ultimei misiuni pe Hubble. Reţin ce spune unul dintre ei despre acceptarea riscului de a-şi pierde viaţa în această misiune. Nimic nu se face la întâmplare, totul este repetat şi verificat. Totul este reluat încă o dată şi totuşi, neprevăzutul există. Acolo sus, în spaţiu, la 600 km altitudine, în combinezonul incomod, cei doi astronauţi fac mişcări precise ca la o operaţie pe creier. Trebuie să schimbe o cameră de luat vederi mai veche şi un computer care nu mai funcţionează. Lucrează cu calm, cu precizie. Un şurub este înţepenit. Soarele apune. Va răsări mai târziu, şi va apune iar. Lucrează 7 ore continuu. „ Nu mă gândesc la şurubul care a fost, nici la cel care va veni. Tot ce fac este să mă gândesc doar la şurubul pe care îl desfac.” Superbă lecţie de profesionalism în misiunea Atlantis pe Hubble.

Vin apoi imaginile captate de telescopul spaţial. Văd Pământul, sistemul solar, calea lactee, galaxia, miile de galaxii! Imaginea infinitului de galaxii este asemănătoare imaginii aglomerării celulelor. „Ce este sus e asemănător cu ce este jos.”

Ziua a şasea...

Azi avem în programul de dimineaţă ateliere în Palais de la Decouverte. Nu ştiu ce vom vedea pentru că programul s-a schimbat în ultimul moment. Aflu că ne aşteaptă prezentarea vieţii furnicilor. Lângă furnicarul artificial prevăzut cu o cameră mobilă de luat vederi ce transmite imaginile pe un ecran alăturat, aflu despre felul cum se recunosc furnicile, despre organizarea lor, despre modul cum se hrănesc, cum comunică,ce mesaje îşi transmit, despre zborul nupţial în urma căruia furnica mascul moare iar furnica femelă devine prinţesă. Pe măsură ce ascult mă gândesc că am în faţa ochilor dovada vie a faptului că într-o comunitate e posibil să trăieşti şi să îl laşi şi pe celălalt să trăiască fără să îl deranjezi, ba dimpotrivă fiecare contribuie la binele general. Un lucru nu ştiu sigur: dacă în viaţa furnicilor există sentimente – în rest e perfect.

Ziua a şaptea...

Descopăr străzi noi, un mod inedit de a ajunge la cumpărături cu vaporaşul, vorbesc cu oameni noi, aflu obiceiuri aparte. Saint Germain e însorit şi viu. Terasele de pe trotuar sunt pline, porumbeii ne însoţesc oriunde. Ajungem la Notre- Dame. Intrăm. Îmi amintesc de faptul că e vinerea mare, ascult slujba care este diferită de ce ştiu. Sunt voci ca de îngeri care cântă din sfânta Evanghelie. Monitoare transmit in interior imagini ale slujbei. Alunec printre ele, ajung în faţă, mă opresc şi las muzica să mă cuprindă. Timpul se opreşte, ascult, în minte apar imagini. E real...e ireal...Simt căldura din suflet şi din lacrimile de pe obraz. Vocile cântă răstignirea...

Ziua a opta...

Zi aniversară... ciocolată,telefoane, urări, cadouri, rasfăţ, gânduri, soare, frig, la Grande Arche de la Defense, flori în metrou, vin roşu de Bordeaux, filosofie, „Ani de aşteptare”, somn.

Ziua a noua...

Beauvais n’a pas changé... aeroportul ne aşteaptă în acelaşi decor înnorat. E rece şi plouă. Înăuntru e animaţie, locuri plăcute îmbie la o cafea şi un muffin. Savurez gustarea, ritmez timpul cu gesturi, gânduri , cuvinte ... Vine ora prezentării bagajelor, trec de primul check, primesc biletul, trec de al doilea post, mă las scanată, trec de poartă şi aştept să urc în avion. Feţele celorlaţi sunt impasibile, aşteptarea arată neclintită pe chipurile lor. Deodată, o voce plângând strigă: „Vreau să te ascuuult, vreau să fiu băiat cuminteee, vrea să te ascuuult!” Privesc chipul băieţelului care plânge spre mama lui. Părinţii nu îl bagă în seamă, nu îi vorbesc, iar el, un puşti de vreo trei – patru ani continuă să plângă: „Vreau să fiu băiat cuminteeee!” Îl ascult, vreau să îi spun că este băiat bun şi cuminte, vreau să îi spun că este iubit şi că este o minune, vreau să îi spun că este deja perfect. Îl privesc şi văd o fiinţă frumoasă.

"And I say to myself : WHAT  A WONDERFUL WORLD!"

A fi potrivit

Cele mai multe neconcordanţe cu dorinţele noastre îşi găsesc motivarea în expresia : „Nu ne potrivim”. Adeseori păşim cu mult elan într-o relaţie sau într-o profesie, iluminaţi de seninul începutului. Nici un început nu ne-ar fi ademenit dacă nu ne părea favorabil dintr-un punct de vedere. Nu am fi păşit niciodată pe vreo cale dacă nu ne-ar fi adus împlinirea măcar a uneia din năzuinţe. Ceea ce uităm însă mai mereu este că „ fiecare drum are încercările lui” şi că pe oriunde am merge vom găsi obstacole, devieri, suişuri, coborâşuri, adversari. Atâta timp cât drumul mai are continuitate, te poate purta undeva ce te va surprinde. Când însă drumul se termină pe un capăt de stâncă iar in faţă este doar hăul, numai o minune din alte lumi te poate face să continui.

Revenind la alegerea de a porni într-o direcţie, ne întrebăm adeseori: „Asta e alegerea cea mai bună? Oare e bine ce fac?” De foarte multe ori în noi înşine există răspunsul clar însă alegem să nu îl urmăm: intrăm într-o profesie care nu ne reprezintă  pentru că aşa am fost îndrumaţi de cutume, de tradiţie familială, de sfaturi, de valori sociale contemporane. Intrăm într-o relaţie care nu ne redă pe noi nouă înşine, dar o acceptăm pentru un statut social, pentru dorinţe umane neîmplinite, din comoditate, laşitate ori egoism.

Semnele „nepotrivirii” sunt încă de la început sub forma fricţiunilor, tensiunilor, neconcordanţelor, dezamăgirii. Şi continuăm...Continuăm un an, doi...ne căutăm strategii de supravieţuire, căutăm surogate, fabricăm iluzii, ne minţim.

***

Vara trecută, într-un grup de dezvoltare personală, cineva trăia frământările specifice situaţiei de a fi pus să aleagă între două variante profesionale. Fiecare dintre oferte avea părţile sale favorabile şi defavorabile. Întrebându-l ce să facă, îndrumătorul, profesionist în psihologie transpersonală, i-a dat următorul răspuns: „ Gândeşte-te care este profesia pe care ai accepta să o practici fără să fii plătit, ba chiar ai fi în stare să dai bani ca să o faci”.

***

În relaţiile noastre cu ceilalţi oameni simţim ades dilema alegerii ori îndoiala deciziei luate deja. Ne trezim în relaţii care ne obosesc, sau ne înstrăinează de noi, ne simţim folosiţi ori dimpotrivă, ignoraţi total, simţim că vrem să ieşim din acea relaţie însă nu avem forţa necesară ori vrem să rămânem în relaţie dar celălalt nu ne mai vrea. Dacă există „omul potrivit” pentru fiecare dintre noi, e valabil să ne adresăm acelaşi fel de întrebare? Putem să aflăm sufletul nostru de-al doilea întrebându-ne: „ Aş accepta să rămân lângă acest om chiar dacă nu îmi răspunde cum mă aştept, ba dimpotrivă, aş simţi că îmi doresc să îi dărui tot mai multă iubire pe măsură ce trece timpul fără să simt vreo frustrare?”

Soarele

Am stat o vreme în afară de mine; am privit, am tăcut, am lăsat să fiu. Inima se închidea încet şi se lăsa o înserare rece. M-am simţit pustie fără floarea inimii; nu voiam să se închidă şi m-am rugat să o simt iar. Atunci am înţeles că TU, EL, EA, EU suntem călători pe o orbită eliptică, ţintuiţi de distanţa fixă până la cele două focare ale fiecăruia dintre noi. Uneori parcurgem alături o porţiune de orbită şi atunci avem prilejul ca din alăturare să ne cunoaştem, să ne atragem, să ne respingem.

***

Am trecut prin porţiunea de umbră şi frig, am cunoscut iar boala, frica, tristeţea. Nu ştiu dacă inima presimţise ori s-a adaptat atunci când a ales să se închidă, însă ştiu sigur că fără ea nu pot fi : cât timp a stat ferecată am văzut că pe EA o cultivam, căldura EI o căutam mereu, înflorirea EI o îngrijeam fără să ştiu dintotdeauna. Inima mea se vrea soarele sistemului meu de gravitaţie, vrea să lumineze viaţa asta pământeană, vrea să încălzească alte inimi ce se află în partea rece a orbitei, să le arate frumuseţea din ele, inima mea se vrea SOARE.

***

Am lăsat încet câte o petală să se arate; am deschis fereastra spre fiecare rază în parte; am simţit seva cum învie cotloanele uitate, cum se întoarce şi alungă praful din mine. Am înţeles că iubirea pe care o am are nevoie de manifestare, de altceva, nu pot iubi separat, nu pot iubi restrâns, nu sunt EU. Şi atunci, fără nici un motiv aparent, de ziua FEMEII, m-am văzut îmbrăţişată cu multă dragoste de viaţa însăşi. Şi mi-am amintit: m-am născut într-o zi de duminică la amiază, prima zi cu soare dintr-o primăvară rece din anii şaizeci, pentru a străluci. Fără iubirea, căldura şi lumina din interior nu sunt eu. M-am născut ca să învăţ să-mi las inima să devină ea, să înflorească în felul ştiut doar de ea şi să se transforme în floare de soare cald şi luminos. M-am născut să iubesc, să îmbrăţişez, să-ţi arăt lumina din tine dacă nu o poţi încă vedea.

„Dacă eu te iubesc, n-ai să mori niciodată/ Dacă tu mă iubeşti, nimeni nu ne va răni!/Dacă noi ne iubim , dragostea din lumea toată, într-o clipă doar a noastră va fi!”

Sunt AICI pentru a te face să simţi să fii soarele tău şi TU! Să laşi inima ta să încălzească lumea ta; vor fi nori, vor fi ceţuri, vor fi furtuni însă toate astea nu împiedică soarele să fie: el străluceşte şi încălzeşte mereu.


Fii soare, fii viaţă pentru tine şi pentru ceilalţi!

miercurea fara cuvinte-9

Să murim frumos...

Astăzi am întâlnit un prieten  care îmi povestea despre unii oameni care nu ştiu să moară. Spunea că murim mereu când depăşim o etapă din viaţa noastră: murim copilăriei, adolescenţei, unui serviciu... dar că unii din noi nu ştim cum să o facem.

Am ascultat spusele lui şi am înţeles că în permanenţă trăim experienţa naşterii şi a morţii. Nimic nu este veşnic în noi şi în jurul nostru. Fiecare zi moare în seară pentru a se naşte în zori. Fiecare trăire cunoaşte o naştere şi o moarte; fiecare relaţie, fiecare proces, fiecare acţiune a noastră se supune unei ciclicităţi eterne: totul se naşte spre a muri.

Dacă oricum totul dispare, ce rost mai are naşterea, ne putem întreba. Cred că tocmai felul cum învăţăm să ne deslipim, să acceptăm ritmicitatea, să înţelegem că orice început poartă în el sfârşitul şi orice sfârşit este sămânţa altui început, reprezintă marea lecţie a vieţii.  

Sunt  situaţii în care nu reuşim să acceptăm sfârşitul, în care ne ţinem strâns de ceva ce oricum nu mai există decât în  imaginaţia noastră; atunci provocăm răni nouă şi celor din jur. Prelungim agonia unui trecut terminat deja, a unui serviciu care şi-a încheiat menirea, a unei relaţii ce şi-a epuizat resursele. Este un semn de înţelepciune să înţelegi că un drum este închis, că nu mai duce nicăieri şi că ori schimbi direcţia, ori inventezi alt drum.  

Mi-a fost dat să văd cum fiinţe foarte dragi mie au trecut pragul spre lumea de dincolo şi am înţeles că fiecare om are felul lui de a muri. M-a surprins faptul că în situaţiile respective oamenii au dovedit un fel de a muri diferit de cel în care au trăit.

Astăzi am înţeles că neacceptarea cursului firesc al naşterii şi al vieţii provoacă doar suferinţă; că tot ce ne înconjoară ne arată lecţia acestei acceptări căreia numai omul i se împotriveşte; am înţeles că tot ce sunt conţine naşteri şi morţi succesive ale eurilor mele pământene. Că e necesar să învăţ să las să moară Oana care am fost şi sunt pe rând pentru a putea  cunoaşte alt drum. Un singur EU din mine poate să le vadă pe toate, să le trăiască pe toate; în rest sunt doar  morţi pe care e necesar să învăţ să le accept.

"Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori/

Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori."

Mi-au spus fulgii...

În una din serile trecute, la munte fiind, am ieşit să mergem la săniuş. Am ajuns la pârtie, i-am lăsat să se ducă toţi cu ce aveau, sănii, bob, palme... m-am aşezat uşor la marginea pârtiei şi am privit cum cade zăpada. De când mă ştiu, atunci când ninge îmi place să privesc căderea fulgilor de nea. Mă uit cu atenţie la alunecarea lor prin văzduh, simt tăcerea ninsorii, adulmec aerul, iar la un moment dat privesc în sus şi urc prin căderea lor. Am repetat ritualul: ningea frumos în seară, fulgii erau de toate mărimile şi mă îmbiau să intru în mijlocul lor. Eram lângă pârtie, aveam un loc ferit de freamătul pasionaţilor în ale alunecării pe sănii, boburi, palme, folii de plastic... din loc în loc se vedeau halouri de lumină ce străjuiau pârtia schiorilor, în jur glasuri, râsete, frânturi de gălăgie veselă.

Mai întâi am simţit pe obraji fulgii. Veneau din toate direcţiile şi mă invitau să le acord atenţia mea: am zâmbit şi i-am privit; s-a făcut deodată linişte, era doar căderea lor în alt fel melodioasă şi apoi, la un moment dat i-am auzit:

Uite, asta e de fapt ninsoarea- un dans. Vino! Mi-am ridicat privirea spre fulgii care veneau de sus şi sentimentul de urcare a apărut iar: urcam printre valsurile lor, printre tangourile de nea, printre bluesuri şi rock, mambo şi cha-cha. Urcam şi le auzeam glasurile zglobii: acum înţelegi? E vorba despre dans; despre cum să te laşi să aluneci în ritmul care vine: viaţa te trece prin multe ritmuri, prin multe posturi: dansezi uneori singur, alteori dansezi cu un partener, cu cineva pe care îl iubeşti mult sau cu cineva care te sâcâie, dansurile alături de oameni mulţi în hore, sau menuete, sunt şi dansuri în care eşti singur în mulţimi. Priveşte-ne: dansăm acest dans al vieţii de cînd ne ştim şi nu ne izbim niciodata unul de altul pentru că ne lăsăm duşi de ritm, de muzica ce ne face să dansăm. Nimeni nu ştie muzica dinainte, dar când începe ne lăsăm în voia ei. E regula dansului: primeşte atingerea şi atinge la rândul tău, simte unduirea, trăieşte melodia, uită încordarea, fii alunecarea – fii armonios cu ce vine spre tine. Şi dansează, dansează mereu: în vânt, în soare, în ninsoare, în ploaie. Dansează şi învaţă să armonizezi dansul tău cu dansul momentului! Dansează şi bucură-te!

                          E dansul vieţii, bucuria vieţii!

miercurea fara cuvinte-8

Gânduri de pace

A doua zi din noul an. A doua filă de parcurs. Ea vorbeşte direct sufletului la fel ca cea de ieri. Îmi povesteşte despre oamenii care trăiesc cu altă perspectivă asupra vieţii. Îmi readuce în faţa ochilor drumul pe care l-am trăit în două din ultimele zile ale anului ce a trecut.

Despre ziua însorită spre Prislop, lângă Haţeg şi despre ziua următoare, cenuşie spre Aiud.

Păstrează, îmi spune, drumul acela mereu viu.

Mă întorc cu gândul la cele două zile; încerc să pictez tabloul ce se cere păstrat şi împărtăşit.

O zi de sfârşit de decembrie, soare, cald, repunere în rost. Mergem cu maşina de la Ploieşti spre Haţeg-presimt că nu este un drum oarecare, de aceea mă aşez în umbra mea, privesc, simt, trăiesc. Imagini vin şi se duc, frânturi de dialoguri lasă unde vesele sau tensionate în urma lor, peisaje, scene de viaţă, oameni, gânduri, dorinţe, urme de planuri trec prin maşina noastră.

Popasuri, răgazuri...

Ziua se stinge uşor şi noi încă nu am ajuns. De acum ştim că vom ajunge noaptea în poiana de la Prislop. La un moment dat cerul îşi aprinde lampadarele înstelate şi în faţa noastră apare luna mai strălucitoare ca oricând, netezindu-ne drumul. Maşina alunecă pe această cale de lumină şi când ajungem ştim că vom fi singure în poiană. În mănăstire e pace, luminile sunt aprinse, din biserică se aud fragmente de slujbă. Mergem direct la mormântul Părintelui Arsenie Boca. E prima dată când ajung acolo noaptea. Dacă ziua mă uimeşte lumina ce inundă poiana, noaptea îmi arată altceva.

 Ziua fusese însorită dar noaptea era frig, frig; simţeam începutul de ger cum îmi cerceta grosimea hainelor. În poiană era altcumva, iar lângă mormânt am simţit o anume pace. Am stat acolo, am trecut prin secunde aşa cum veneau, am mulţumit, mi-am lăsat inima liberă şi deodată s-a făcut linişte. Era o linişte diferită: timpul se oprise, nimic nu se clintea, nici aerul nu se simţea: era doar pacea, stelele din cerul fermecător de senin şi prezenţa Părintelui.

Liniştea aceea odată simţită nu se uită niciodată. Ea spune că mai importantă decât dreptatea este pacea.

***

A doua zi am mers spre Aiud. Iniţial nu fusese în plan acest drum dar oare nu ştiam că nu noi suntem cei care depănăm firele de tort? Noi doar creăm modelele pe iţele ce vin din altă parte.

Ziua a doua era cu totul alta: umedă, rece, mohorâtă. Aiud e un loc unde nu poţi merge vesel, sprinţar şi fără griji. Pentru a pătrunde acolo e necesar să ai sufletul pregătit. Monumentul ridicat la începutul anilor ‘90 este încuiat permanent şi se află dincolo de un gard închis la rândul lui cu lacăte. Nu poate intra  oricine şi oricând vrea. Am aşteptat o vreme până când deţinătorul cheilor ne-a poftit înăuntru. Timp suficient să simţim tristeţea locurilor, cenuşiul aerului, natura greoaie şi sufocantă a clădirilor peste care tocmai atunci a năvălit un stol dens de ciori mari şi gălăgioase. Şi aici am simţit timpul încremenit însă în alt mod: greu, vâscos, gri, cerul jos şi apăsător.

Când într-un sfârşit am ajuns la mausoleu, am remarcat că acolo ciorile nu se opreau, erau doar porumbei liberi ce se odihneau pe clădire. Un călugăr înalt şi frumos ne-a deschis, ne-a călăuzit şi ne-a povestit. Vocea blândă, egală şi caldă ne-a desluşit semnificaţiile simbolurilor de acolo, ne-a perindat prin faţa ochilor scene dintr-o viaţă ce pare ireală acum, imagini de suferinţe şi chinuri, imagini de minuni şi speranţe. Am simţit incărcătura cumplită a atâtor nedreptăţi, a actelor inumane săvârşite de oameni, a întâmplărilor de groază care nu pot fi şterse ca şi cum ai trece cu buretele peste o tablă scrisă: chinurile, suferinţele, tragediile sunt în pământul pe care calci în Aiud, în aerul pe care îl respiri acolo, în fundaţiile clădirilor zidite ca să ascundă ruşinea ce apăsa conştiinţe.

***

Călugărul a terminat de povestit şi a ieşit lăsându-ne să aflăm singure ce ne spusese. Eram la intrarea in mausoleu, am privit treptele ce coborau în faţa mea însoţite de pereţii albi pe care sunt scrise numele şi ocupaţia martirilor morţi în închisorile comuniste. La capătul lor, altarul. Am început să cobor încet, citind scrisul de pe pereţi, călcând uşor, să nu tulbur ceva prin stângăcia mea. Pe măsură ce coboram, inima simţea emoţii aparte: student, jurist, elev, pastor, inginer, elev, student, învăţător ... Oameni ca şi mine, oameni cu speranţe, cu doruri.... elev mort în anchetă, student, jurist executat, profesor, ... executat, executat, elev, elev, student, ţăran...mort în anchetă... oameni cu familii, oameni cu iubiri, oameni cu nevoi umane, oameni .... Ioan cu trupul ucis, dar nu înfrânt... Altarul! Cînd am ajuns în faţa altarului picioarele m-au lăsat în genunchi în faţa icoanei lui Iisus, am plecat capul şi am stat, apoi am ridicat privirea spre icoană; în dreptul ochilor mei stătea scris: De cîte ori cazi, ridică-te şi te vei mântui!

 

Am lăsat emoţiile să curgă, să se limpezească...am urcat treptele albe şi sufletul se liniştea. Părintele ne-a dat în dar cărticele care povestesc despre sfinţii închisorilor, apoi a plecat chemat de treburi.

 

Am aprins lumânări, am privit locurile, ne-am dat răgaz. Cerul se albise uşor şi se ghicea soarele undeva dincolo. Porumbeii erau mai mulţi pe mausoleu. Ceva se schimbase ... În maşină, mă uit prin cărticica primită; citesc despre martiri, despre suferinţele lor, mă gândesc cât timp ar fi necesar şi ce se poate face pentru ca faptele acelea să nu mai apese greu peste acest neam.Ochii mi se opresc pe ultimele cuvinte rostite de Mircea Vulcănescu înainte să moară: „Să nu ne răzbunaţi!” ...da, pacea e mai importantă decât dreptatea.

 

Ninsorile...

E iarnă şi e cald.

Ca o toamnă târzie mă acoperă natura. E aproape de Crăciun...privesc soarele, simt aerul, ştiu că ninge alb undeva. Întotdeauna am privit ninsoarea ca pe o purificare, imacularea albului ei peste toate mă trimitea cu gândul la curăţenia şi limpezirea pe care cerul ni le oferea.

Acum  în mine stă să ningă cu fulgi pufoşi, strălucitori. Aşteaptă să termin curăţenia...

***

 Mereu m-a surprins imensa linişte care există în natură în clipa dinainte să ningă. E ca şi cum cerul ne-ar atrage atenţia asupra miracolului ce se va produce. În ultimele zile simt o linişte asemănătoare, care ieri mi-a spus că mai am de făcut ceva important, ca înainte de orice  început: că e necesar ca în tăcerea din mine să las fulgii să vină în iertări.

Cum să cer iertare şi ce să iert, am întrebat?

Ştii tristeţea?

Da...

Gândeşte-te la ea, de câte ori te-a însoţit au fost tot atâtea clipe ce se voiau iertate.

Tristeţea? o credeam  inamică.. .şi  de fapt a fost prietena mea; ea  îmi arăta de câte ori rătăceam calea.

Aşadar, să ningă:

Iert toate lacrimile şi durerile: au fost  cecitatea perspectivei de atunci.

Iert toate gesturile şi visele aşteptate care nu s-au împlinit: au fost doar lipsă de realism.

Iert toate laşităţile celorlalţi: au fost lipsa mea de determinare.

Iert toate gesturile şi faptele pe care am ezitat să le fac, chiar când  îmi doream.

Iert toate răspunsurile pe care nu le-am dat, toate promisiunile pe care nu le-am respectat, toate dorinţele de care am uitat.

Iert toate gesturile pe care le-am făcut şi de care nu am fost mândră, tot ce am dus până la capăt deşi  nu voiam.

Iert toate câte mi-au adus tristeţea: ele au fost  şlefuiri de care nu eram conştientă.

Iert şi cer iertare pentru toate gândurile care au creat presiune în mine şi în ceilalţi.

Iert şi cer iertare pentru nepăsare.

Iert şi cer iertare pentru la netimp.

Iert şi cer iertare pentru toate enumerate şi încă în plus.

E iarnă şi e cald.

Ninge dumnezeieşte!

Sache que je...

„Ce cauţi aici, pe Pământ? îl întrebă vulpea pe Micul Prinţ

Caut oamenii, spuse el. Caut prieteni. Vino şi joacă-te cu mine, sunt atât de singur.

Nu pot să mă joc cu tine, nu sunt îmblânzită, spuse vulpea.

...

Se poate, dar am multe lucruri de descoperit, spuse Micul Prinţ

Nu putem cunoaşte decât ceea ce îmblânzim, spuse vulpea.”

***

„Este jucăria mea, spuse puştoaica de trei ani. EU am cunoscut-o!”

***

Sache que je... să ştii că eu, la fel ca şi tine, am venit să arătăm iubirea pe Pământ. Iubirea fiecăruia e un fel al lui de a Cunoaşte.

Să ştii că eu am venit să îţi arăt că poţi cunoaşte într-un mod ingenuu toată viaţa. Am venit să te fac să simţi din nou bucuria cristalină şi zâmbetul. Am venit să îţi laşi inima să înflorească şi să simtă o altă inimă. Am venit ca să te las să mă cunoşti, să ştii că iubirea e diferită dar există în fiecare din noi, mereu.

Am venit ca să îţi arăt „cântece şi ghiduşii” demult uitate, să-ţi pun miros de pâine caldă în desaga zilnică şi să-ţi aştern un zâmbet în cale.

Am venit ca să mă las ştiută şi ca să cunosc iubirea de la tine.

Sache que je...

Sache que je...

***

Am venit să creez legături...am venit ca să ne îmblânzim.