M-am gândit
să renunț
la dreptul meu
la ne drept
la ne dreptul
în armonie
în iubire
în împlinire
Cedez, las liber
dreptul meu
la nedrept.
Oricum,
ignorați-l
mai ales
ne dreptul la
discernământ,
ne dreptul la
uniune
și la sinceritate.
Am decis
să accept ne dreptul
la nedrept.
Obișnuiam
să merg
pe drumuri
felurite
mă chema
mersul
și calea...
Căutam un
dincolo
sau un
altfel
Apoi am aflat
un parcurs
în care am învățat
să vindec
dar mai ales
să refac,
reconstruind.
și m-am creat
din nou!
Ea privește cerul
repetat,
iscoditor
caută semne
în stele.
El o caută pe ea
printre alte femei
stea fără nume
în astă lume.
Știam că urma să se întâmple o întâlnire, doar că nu îmi dădeam seama de ce natură avea să fie. Prin urmare faptul că aveam să comunicăm la scurt timp după ce l-am găsit, nu m-a mirat deloc. Mai întâi am simțit un impuls puternic să-l culeg de pe plajă; era doar o scoică precum atâtea altele. M-a mirat că avea în interior un fel de platoșă la intrare. Am încercat o vreme să desprind acea bucată dar nu am reușit, prin urmare am luat-o așa cum era și am pus-o în geantă. La câteva zile mi-am amintit de ea. Am scos-o din geantă și am pus-o pe o suprafață plană. După alte câteva zile mi-a venit un gând puternic: „Pune-mă în apă!” Mi-am amintit de scoică și am găsit un recipient mic de sticlă, am pus apă în el și apoi am așezat scoica acolo. Din când în când auzeam o voce care îmi spunea: „Schimbă-mi apa!” Și într-o zi, un altfel de gând mi-a venit: „Pune-mă într-un vas mai mare!”. Atunci am văzut și că ceva dinăuntrul scoicii începuse să crească, iar la suprafața apei erau niște bule de aer. Atunci m-am gândit că acolo e o formă de viață și am vrut să comunic cu ea. Am întrebat ce îi trebuie: mi-a zis de ceva sare, dar fără iod, apoi niște nisip mi-a venit în minte. La un alt soroc, cineva mi-a zis să verific cu picături de lămâie dacă este vie. Prin urmare în seara aceea am zis să încerc: am scos-o din apă, între timp își pierduse partea aceea care îi acoperea intrarea și era ca o bucată de carne albă de pește ce umplea toată suprafața vizibilă a intrării. Am luat-o deci din apă și am pus mâna pe o felie de lămâie. O puternică senzație de rău și un anume strigăt pe dinăuntru m-au oprit. Când am lăsat lămâia jos am simțit liniște și destindere în jur. Prin urmare am pus scoica înapoi în apă și am decis că acela era un bun prilej să facem cunoștință. Aveam să-i zic Flip; avea să îmi fie învățător.
Într-o zi i-am spus că urmează să plec mai multe zile și că nu îi voi putea schimba apa de mai multe ori pe zi ca până atunci. mi-a transmis să îl pun într-un vas mare. Am făcut întocmai și când am revenit era ca și cum mă aștepta. Am vrut să știu ce e, și am aflat în altă zi că e un melc de mare, că vine din marea Japoniei și că în Marea Neagră au ajuns, ca specie, relativ recent; aproape de anul în care m-am născut.
L-am întrebat dacă vrea să îl duc înapoi la mare și mi-a zis că vrea să rămână unde este acum. De când este la noi, aproape zilnic îmi spune câte ceva.
Astăzi mi-a vorbit despre căluții de mare și că sunt niște creaturi despre care nu se cunosc multe lucruri, nici măcar cum au apărut, despre felul unic cum își creează familiile, despre faptul că sunt monogami și că masculii poartă ouăle în burtica lor, într-un săculeț până când noii pui apar pe lume. Încrederea femelei de a-și lăsa ouăle masculului mi-a părut dovada aceea de comuniune supremă. Primul lucru pe care l-am aflat de la Flip a fost importanța mediului în care trăiești. Astăzi mi-a spus despre importanța partenerului cu care te însoțești. În altă zi am aflat despre a face pentru celălalt ceea ce îi este benefic.
***
Îl cheamă Flip și este contemporan cu noi.
Iubesc plimbările, drumețiile pentru că sunt în egală măsură prilejuri de a hoinări printre sentimente și emoții; dintre toate, găsesc uimirea ca fiind forma supremă a trăirilor, începutul prin definiție.
În uimire simt mai întâi o împunsătură nedefinită într-un undeva interior, urmată de o fisură în zidul cu care obișnuiesc încă să îmi protejez sufletul, de parcă apărarea asta ar fi o garanție a binelui suprem în trăire; urmează apoi desăvârșirea fisurii până când se sparge platoșa în mii de bucăți și căldura topită a unei stări de bine neștiute pătrunde prin ființă, acoperă și umple cotloane nebănuite, expandând inima. În uimire simt creșterea pe dinăuntru ca și cum m-aș dezlipi de solul pământesc și aș zbura pe un cer de din interiorul ființei mele.
În uimire aproape că nu schițez niciun gest dar în universul pe care-l adăpostesc se nasc sori și planete, apar ființe noi și întrupări frumoase. Uimirea e geana ce se ridică de pe ochiul nopții, lucirea din ochiul de suflet, imaginea aievea a paradisului, neobișnuitul devenit material și întruparea visului. Uimirea îmi este început de fericire și sămânță de rai, îmi este satin pe suflet și dospire de zâmbet.
***
Iubesc plimbările pe lume și pe suflete, iubesc drumețiile pe poteci ori pe țărmuri, îmi place sentimentul înaintării, al curgerii, al lunecării prin fluidul vieții, al văz-duhurilor.
Sunt perioade când simt cum ceva puternic mă atrage spre o direcție și un sens anume: accept acea chemare și atunci încep să lucrez, să călătoresc sau să creez ceva. Sunt apoi alte perioade când ceva mă împinge și mă las ca într-o cădere; de obicei atunci experimentez ceva ori trăiesc în compania cuiva.
Și sunt și acele perioade în care totul în mine pare neclintit: nimic nu mă atrage, nimic nu mă împinge; e ca și cum toate părțile mele sunt liniștite acolo unde sunt. Târziu am înțeles că această stare reprezintă echilibrul și am învățat să o folosesc pentru a trăi pur și simplu, în haltele dintre etapele vieții sau în momentele de reflecție.
Echilibrul nu îmi dă stări ci liniște, calm, integritate. În echilibru mi se întîmplă creșterile și înțelegerile, recoltele știute și cele nebănuite.
Apoi, undeva, pe o aripă îndepărtată, se așază o imagine ce mă atrage, devine dorință și mișcarea reîncepe...sau o alta ce îmi repugnă și ceva dinăuntru se trezește în replică.
***
Sunt un balans între aici și acolo, între înăuntru și afară, între fac și lucrez iar când iureșul e prea asurzitor am învățat să adăug ființarea la balans și să stau în echilibru...
Acum știu
acum simt
cum în mine
se vindecă
și mama
și bunica
și mamele lor
în șir lung
ondulat prin veac.
Acum simt
cum Rana se face
tot mai mică
și cum abia acum
Eu pot să fiu
Eu.
Suntem niște stilouri ce scriu rânduri, paragrafe sau versuri pe hârtia vieții.
Doi oameni care se trezesc la ore diferite, au o imagine și o înțelegere asupra zilei și a vieții, diferită.
Există un soroc al intâlnirii... oricât de mult ți-ai dorit înainte să se grăbească sau să nu mai existe, acea întâlnire tot are loc.
***
Dintre toate întâlnirile, aceea cu tine este cea care te schimbă în întregime. La început te arde înăuntru cu o iuțeală amețitoare, dificil de suportat. Atunci e nevoie de anduranță, de curajul de a continua, dar mai ales e nevoie de solitudine. Pentru că orice trecere adevărată se face în intimitatea solitudinii. Cei dragi pot să asiste și să susțină transformarea ta de la o anumită distanță. Dacă însă la sorocul trecerii, există cineva din anturaj care s-ar putea împotrivi, se produce un fenomen asemănător vârtejurilor din apele repezi, acele vârtejuri care scutură cu putere bărcile. Astfel, e posibil să vezi cum în jurul tău se face brusc gol, deoarece aceia care nu sunt meniți să asiste la întâlnirea ta, renunță singuri ori cad în timpul scuturării „bărcii”. Pe moment totul poate părea un dezastru, însă, cu cât înaintezi, înțelegi că ești pe cale să faci cel mai nebunesc lucru din viața ta, dar și singurul care merită cu adevărat. Și atunci înțelegi deplin de ce a fost necesar ca pasărea Phoenix să se arunce în flăcările care aveau să o mistuie: aceea era singura temperatură potrivită pentru ca oul pe care îl purta în miezul său să eclozeze. Instinctiv sau asumat, decizia aceea era singura care îi aducea Viața.
***
Mult timp trăim fără să știm ce facem cu adevărat... mult timp ne lăsăm „trăiți ” dar există un anume ceas invizibil a cărui bătaie este auzită doar în unele inimi, precum o chemare la întâlnire.
Timpul mă privea fix
cu ochiul hulpav de corb
flămând.
Mai lasă-mă, i-am zis,
Mai lasă-mă,
sau de fapt,
învață-mă, să te întind,
Să te lungesc și să te lățesc,
Să te înalț mai des,
Învață-mă să mă mut
Din strânsoarea ghearei flămânde
Și să stau liniștit lângă ochiul
tău oțelit.
Să simt apoi cum mușchii,
și organele, cum creierul
și nodul vieții se lasă în voie,
Se întind pe spate, sau pe-o rână,
cum contemplă curgerea lină a norilor,
Viața toată ca pe-o curgere lină a norilor.
Timpul mă privea fix,
Cu ochiul flămând de corb ,
cu ochiul tăios, implacabil, înfometat.
abia în durerea acelei strânsori,
am aflat destinderea întreagă,
curgerea lină, chiar nepăsarea aparentă,
și brazda, și sorocul.
Timpul mă privea flămând
și atunci am putut să ridic privirea și
să mă uit la rându-mi
în rotundul de iris oțelit.
Privirile ni s-au întâlnit,
S-au unit și apoi,
Timpul a plecat EU,
și eu am rămas TIMP..
Fiecare ghid trebuie să poarte spre vârf un anume grup, prin urmare toți ceilalți călători îl vor considera nepotrivit.
Ieșirile în general aduc o anume înțelegere și o trăire mai cuprinzătoare: când ieșim suntem în același timp în lumea de dinainte și în lumea nouă, trăim și simțim, respirăm aerul cel de acum două clipe dar și aerul cel nou, neștiut ; ieșirile ne aduc o extracuprindere nebănuită și o reașezare așteptată îndelung.
***
În ziua aceea am simțit cum trăiesc o altfel de ieșire..nu era ceva ce știam sau bănuim cu toții, vreuna din experiențele acelea extracorporale sau ieșirile fizice din orice spațiu imaginat; de data asta simțeam ca și cum ființa mea ieșea cu dificultate dintr-un cadru în care se înrădăcinase deja, și care o ținea încă strâns. Era ca o desprindere ușoară, ca o dezlipire dintr-un mulaj; ca atunci când ieși din atmosfera unui film sau a unei lecturi în care intraseși cu totul și, detașat, privești și reflectezi la ceea ce ai văzut, simțit, trăit în timpul derulării poveștii anterioare, de-acum fără un afect puternic ci doar cu o observare neutră. În ziua aceea deci, undeva, într-un afund de ființă, ceva din mine s-a desprins de o anume realitate și s-a așezat cuminte deoparte, privind din exterior. Din acel loc perspectiva era mult lărgită, simțeam că puteam cuprinde mult mai multe cu privirea, că până și orizontul din „coada ochiului” se întindea ceva mai departe.
***
În vechea formă vizibilă încă, percepeam unele deschizături ce intrau direct în ființa-mi care ocupase acel spațiu și care lăsau să treacă „otrăvurile”. A propos, am auzit deunăzi o întâmplare spusă cu intenție de divertisment, care însă pentru mine a devenit o ilustrare a experienței recente. Spunea acea întâmplare că o tânără s-a adresat unui om în vâtrstă întrebându-l „Cât timp pot să accept ca cineva apropiat ori din familie să se poarte lipsit de onestitate, respect, bun simț până să încetez orice legătură cu acesta?” Răspunsul bâtrânului a fost: „ Atât timp câtă otravă poți suporta până să mori”. Ascultând această poveste am înțeles că ceea ce numeam desprindere dintr-un plan invizibil era de fapt încetarea acceptării otrăvirii.
Există pentru fiecare dintre noi un anume timp, echivalent cu un anume grad de suportabilitate personală în care le permitem celor apropiați ori cunoscuților să se poarte cu noi într-un fel deloc onorabil și în care ne abținem de a le reproșa, de a îi mustra, de a le arăta că știm că „Împăratul e gol!”, timp în care ne complacem, ori ne măcinăm interior, ori ne înfuriem, până când atingem acel „point du non retour” și ne desprindem dintr-un tipar ori mulaj care nu ne mai reprezintă. Poate că le spunem celor în cauză ori nu despre schimbarea noastră, dar de atunci încolo nu mai primim cupa otrăvită și avem mai multă grijă de „casa noastră”, de miracolul ce suntem.. Această desprindere din invizibil se simte ca întoarcerea la Itaca sau ca o recentrare îndelung așteptată.
***
„Împăratul e gol!” și nu e asta problema cea mare ci faptul că încă alegem să îl vedem acoperit cu toate podoabele asociate poziției sociale ori rolului primit.
