Dacă întrebi pe cineva ce este fericirea pentru el, o să afli o mulțime de răspunsuri în funcție de omul cu care vorbești. Pentru fiecare dintre noi fericirea are un anume chip mai mult mai mai puțin însoțit de afect, de emoție; adeseori este asociat cu un anume paroxism în trăire.
Pentru mine, fericirea a avut mai multe chipuri de-a lungul vremii și cred că modul în care am trăit-o prima dată a fost hotărâtor pentru înțelesul pe care i l-am dat mai apoi.
Primul chip al fericirii a apărut în îmbrățișarea fizică a mamei, în copilăria fragedă. Atunci am perceput-o ca fiind un extaz și o căldură unică în același timp, în care mă lăsam cufundată în rarele momente în care se întâmpla. Mama deși prezentă în casă, era destul de detașată de nevoile mele reale și se concentra pe a mă hrăni fizic chiar împotriva dorinței mele. Fericirea îmi apărea atunci foarte rară și căutam să mă consolez cu activități care mă duceau într-un atimp similar cu ea.
Apoi, pe la douăzeci de ani, în urma unor practici spirituale, am trăit o unică senzație de forță imensă pe care o simțeam în mine, era acel sentiment de omnipotență ce apare poate doar în povești, simțeam cu adevărat că pot chiar să mut munții din loc. Era mai mult un chip fizic și mental al fericirii, de un paroxism ce mă expanda, mă dilata.
Mai târziu, într-o clipă de grație am cunoscut expandarea caldă a inimii, într-o topire sufletească divină: în timpul unei inițieri în locurile cetăților dacice, într-un august cald, am simțit iubirea divină cum mă locuia până în cele mai fine nuanțe ale celulelor mele fizice; era tot un preaplin ce mă făcea fără contur, eram doar un bulgăre de soare de-abia înmugurit.
Următorul chip al fericirii a fost un râs ce m-a strrăbătut brusc, într-o clipă de adevăr în timpul unui exercițiu la cursurile de coaching; a fost acel râs spiritual ce m-a purtat vreme de minute bune pe căi nebănuite ale conștiinței, mi-a adus o claritate și o limpezime care modifică structurile interioare.
Cel mai recent chip al fericirii a fost cu atât mai neașteptat și neobișnuit cu cât nu a adus nimic din intensitatea cu care mă obișnuiseră celelalte chipuri: eram undeva la țară, printre dealuri, eram lângă bărbatul iubit și deodată totul a fost ca și cum era deplin, perfect, fără timp și spațiu, lipsit de orice interpretare ori emoție. Nu era nevoie de nimic adăugat. Poate că expandarea pe care altădată o simțisem în inimă, sau în minte sau în viscere, de data asta era atât de în toate încât nu se simțea în niciun fel. Era doar o clipă imensă, fără vreun contur, fără vreun timp: în interiorul acelei clipe timpul chiar nu mai exista.
***
Când mă gândesc la fericire astăzi, îmi apar chipurile felurite în care mi s-a arătat până acum; știu că ea poate să ne apară într-un anumit context sau în preajma cuiva cu care trăim o aliniere unică pe o anume frecvență ori direcție, dar ea este deja în ceea ce suntem mereu. Fericirea este sacrul din fiecare, este adevărul personal al fiecăruia; de multe ori ne cheamă sub forma dorului și ni se arată când se deschid anumite „uși” dinăuntru.
Fericirea suntem noi întregi, luminoși, deplini.
