Copilărie, dulce iluzie a vieţii

Adulţi fiind, privim cu îngăduinţă la copiii noştri cum descoperă lumea. Îi urmărim cum traversează etapa cunoaşterii prin gust: dacă s-ar putea, copiii noştri ar gusta şi un cântec sau un dans, la vârsta mică totul trece prin papilele gustative. Îi supraveghem şi le luăm din cale tot ce e periculos. Ei ştiu doar atât cât îi învaţă simţul gustului. Noi ştim mai mult şi îi urmărim cu îngăduinţă şi înţelegere.

Cum e o etapă trecătoare ne pregătim pentru perioada când vor pun mâna pe orice, vor trece la cunoaşterea lumii prin pipăit : gheaţă, foc, curent electric, acizi trebuie testaţi cu epiderma iar noi, cei ce cunoaştem deja avem grijă să nu pice în capcana dezastrului.

Aşteptăm să crească şi să ajungă la vârsta când vor învăţa să identifice pericolul din privire: imaginea va fi asociată cu un sentiment, un avertisment, o păţanie sau o informaţie transmisă de altcineva.

Şi ajung adulţi. Ajungem Adulţi. Credem că ne-am detaşat de copilărie, spunem că ne-am maturizat şi îi privim pe cei ce nu sunt asemeni nouă cu duioşie, cu condescendenţă uneori. Nu recunoaştem dar acum trăim tot o perioadă a copilăriei: ascunse, sau refulate, sau reinventate, sau retrăite. Oricum continuate. La nivel de cunoaştere, ea nu mai trece în mod unic prin gust, tactil sau văz, ci prin simţire sau trăire. De fiecare dată trecem la o altă etapă atunci când ŞTIM.

 Ca adulţi, vine o vreme când înţelegem că deşi nu mai punem orice în gură, deşi nu mai punem mâna pe orice, deşi putem distinge pericolul din priviri tot mai facem aceleaşi greşeli, tot mai suferim, tot o mai păţim. E nevoie SĂ ÎNŢELEGEM , SĂ ŞTIM.

Şi Înţelegem,şi ştim,trăim viaţa din alte perspective şi credem încă o dată că ne-am desprins de copilărie, că suntem şi mai maturi, că ne-am apropiat de substanţa vieţii, de ADEVĂR că am devenit înţelepţi. Şi atunci când suntem mai departe în cunoaştere decât am fost vreodată aflăm că în copilăria timpurie, atunci când nu cunoşteam lumea nici măcar prin gust, ŞTIAM deja şi că toată viaţa am „evoluat”  ca să putem cunoaşte ce ştiam atunci.

Gânduri de sfârşit de an

În anul acesta, în martie am început să scriu pe acest blog...pentru mine el reprezintă  sticla pe care o arunci într-un ocean şi nu ştii cine o va citi dar acolo, în pagina din interior ţi-ai pus sentimentele şi gândurile sincere.

Acest mesaj este către voi, toţi cei care aţi citit ori citiţi, întâmplător sau dinadins ce apare postat aici.

Vă trimit gândurile mele bune, căldura din sufletul meu să vă însoţească şi să vă bucure în momentele mai grele, să avem sărbători frumoase şi un an inspirat!

LA MULŢI ANI!

http://www.youtube.com/watch?v=zsi32qKFAfI

„Precum nisipul în căuşul palmei...”

De câteva luni trăiesc o dorinţă de transformare şi pentru că nu ştiu încă exact cum şi unde o să ajung e nevoie de o perioadă pentru a îmi limpezi toate acestea. Am anunţat cunoştinţele cu care vorbeam mai des de această intenţie a mea de recluziune temporară în vederea autodefinirii şi trăiesc experienţe interesante referitor la relaţiile umane.

Pe de o parte sunt aceia care ţin cu dinţii de prezenţa ta, îţi fac reproşuri şi ai impresia că oricât de mult ai explica vorbeşti în pustiu. Nu îi interesează ce ţi se întâmplă, nici nu ar vrea să fii altfel ci se reîntorc la cum erai altădată şi îţi amintesc cum puteai odinioară fii prezent, concluzia clară fiind că de fapt nu te mai interesează persoana lor.

Sunt apoi cei care se îngrijorează cumva de soarta ta, ar vrea să ştie în ce stadiu eşti: cam cât mai ai de lucrat în singurătatea aia autoimpusă. Îţi găsesc şi scuze legate de anotimp, de perioada încărcată, de una , de alta, deşi tu ai spus clar că nu mai apari o vreme. E tot un fel de presiune dar mai subtilă.

Pe de altă parte sunt ceilalţi care sunt şi ei de două feluri: cei care au trecut prin experienţa ta şi îţi spun unde ai putea ajunge. Ei te înţeleg cel mai bine pentru că au trăit ce trăieşti şi tu. Deşi eşti conştient de avertizările lor, tu ai convingerea că dacă nu trăieşti singur asta nu ŞTII cu adevărat. Apoi sunt cei care, în mod constant îţi trimit un semn că sunt acolo: aproape zi de zi, fără nici un cuvânt primeşti doar un semn că nu te uită ci dimpotrivă te îmbrăţişează. În rest nici o vorbă. Mi se pare interesant ca cineva să aştepte în felul ăsta şi în acelaşi timp încurajator.

Problema care se ridică ar fi  că Tu, cel care vrei să te defineşti dai dovadă de egoism autorefuzându-te relaţiilor interumane; deoarece eşti o fiinţă socială cu obligaţii de socializare. Părerea mea este că de fapt fiecare are dreptul să acţioneze aşa cum simte că este mai bine pentru sufletul lui, iar cei apropiaţi ştiu că sunt perioade în care cei dragi nouă se îndepărtează în vreun fel fizic sau mental şi atunci îi aşteptăm să revină, după ce se vor fi aflat pe ei înşişi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la imaginea firelor de nisip din căuşul palmei: spunea cineva că relaţiile umane de orice fel ar fi ele, sunt ca nisipul din palmă – „dacă îl ţii uşor în căuşul deschis, el rămâne acolo unde este, dar în momentul în care strângi mâna ca să nu îţi scape, el se strecoară printre degete. S-ar putea să mai rămână ceva, dar cea mai mare parte din el se risipeşte.”

 

Vendredi ou Dimanche

Am citit de curând „Vendredi ou la vie sauvage” a lui Michel Tournier. Mi se pare a fi o carte mai actuală şi mai practică decât aş fi crezut. Este vorba despre celebrul Robinson care rămâne unicul supravieţuitor al unui naufragiu şi se trezeşte singur pe o insulă pustie. Mai întâi face toate gesturile pentru a întâmpina un ajutor din exterior: strânge proviziile de pe epavă, improvizează o torţă uriaşă în mijlocul plajei şi aşteaptă să apară vreo navă salvatoare.

Cum timpul trece şi nu se intîmplă nimic se decide să exploreze insula ca să găsească resurse de supravieţuire, dar fără prea multe gânduri de stabilitate.

Vine o vreme când ia decizia unei acţiuni pro şi atunci începe să construiască o ambarcaţiune pentru a merge el în întâmpinarea salvării exterioare. Işi pune la bătaie toată creativitatea pentru a suplini lipsa uneltelor necesare şi a găsi soluţii pentru fabricarea unei ambarcaţiuni rezistente. Consumă mult timp pentru acest proiect. Din cauză că a construit ambarcaţiunea aproape de sursa de materie primă dar , din păcate departe de mare îşi dă seama că nu are cum să o transporte până la plajă.

Într-un moment de deznădejde decide să urmeze exemplul unei turme de porci sălbatici care se scăldau periodic în nişte ochiuri de mlaştină. Se scufundă constant în mocirla toxică, lăsându-şi doar nasul şi ochii afară până când ajunge să se neglijeze, să se hrănească direct din tufe stănd în patru labe. Într-o zi trăieşte aievea halucinaţii care îl fac să vadă nave imaginare, să audă coruri şi să recunoască oameni care mai târziu se dovedesc a nu fi fost decât produsul minţii lui otrăvite de gazele toxice.

Îşi vede deodată decăderea, starea de animal la care ajunsese şi decide să îşi schimbe radical existenţa. Mai întâi caută să îşi clădească un adăpost, apoi începe să cultive seminţe,domesticeşte nişte capre sălbatice, îşi stabileşte un program de viaţă cu zile de lucru, vineri zi de post şi duminica ziua de odihnă. Îmbracă haine de gală în ziua de odihnă, îşi permite să fumeze pipă doar duminică după prânz, făureşte un calendar şi ajunge să stabilească reguli de conduită pe insulă şi pe apele teritoriale. Înţelege că e obligatoriu să vorbească în momentul în care vrînd să o facă întâmpină dificultăţi de articulare; atunci stabileşte o lege prin care orice gând trebuie spus.

Cel mai dificil pentru el a fost ziua în care s-a văzut din întâmplare într-un ciob de oglindă şi a fost mirat de figura severă care-l privea. A încercat să zâmbească însă muşchii nu îl ascultau şi a înţeles că deşi acum avea de toate: un adăpost, ce mânca, nişte capre pentru lapte, un câine pentru companie, lipsa unei fiinţe umane îi înăsprise figura : face un efort ca să îşi zâmbească în oglindă dar nu reuşeşte. După atâta timp în care nu zâmbise nimănui, figura nu îl mai ascultă şi abia atunci simte tristeţea singurătăţii.

Pe măsură ce continua civilizarea insulei sale , sarcinile devin tot mai numeroase şi mai apăsătoare.

Apariţia lui Vendredi marchează începutul unei noi etape, aceea a relaţiilor interumane în care rolurile de stăpân, învăţător, partener de jocuri se succed. Fiecare învaţă ceva de la celălalt.

La capătul a douăzeci şi opt de ani apare şi vaporul pe care Robinson în aşteptase atât la începutul vieţii sale pe insulă. Deşi îl dorise cu ardoare cândva, apariţia lui, şederea echipajului pe insulă îi dau imaginea haosului pe care îl provoacă civilizaţia în paradisul natural al insulei. De aceea îi dă căpitanului tot aurul pe care îl salvase de pe vaporul naufragiat şi îl roagă să plece şi să nu dezvăluie nimănui poziţia insulei lui. Lucru care se intâmplă în ziua următoare, când însă Robinson se trezeşte fără Vendredi ce decisese să se îmbarce în secret pe nava nou venită.

Când imaginea viitoarei sale vieţi singuratice îi străbate iar gândurile, descoperă un mus care fugise de pe navă , dorind să rămână pe insulă. Robinson îl va numi Dimanche, simbolul petrecerilor şi al veseliei, al unei noi vieţi mai luminoase.

„Vendredi ou la vie sauvage” a lui Michel Tournier reprezintă un cod al evoluţiei omului de la sine spre exterior, revenind la sine şi la valorile simple dar profunde şi autentice.

Cred în existenţa insulei lui Robinson chiar în zilele noastre de civilizaţie superioară. Acest paradis este nu foarte departe şi este la îndemâna fiecăruia dintre noi să trăim în el. Nu am crezut niciodată că viaţa este nedreaptă, sau strâmbă, sau grea sau nepotrivită. Mereu m-am bucurat că trăiesc şi că sunt în viaţa asta care este aceeaşi pentru noi toţi. Putem oricând să ne zâmbim, să ne vorbim, să ne considerăm a fi Vendredi sau Dimanche unii pentru alţii. Suntem toţi nişte Robinsoni care trebuie să învăţăm să ne descoperim, să ne simţim bine cu noi căci la urma urmei, din toată lumea asta fiecare trăieşte doar cu sine de la un capăt la celălalt al vieţii.

Toţi ceilalţi oameni vin sau pleacă...noi ne rămânem.

                                                             

Şi se cere iertare...

Motto:

Se desenează pe nisip un cerc

după care se taie in două,

cu acelasi băt de alun se taie in două.

După aceea se cade in genunchi,

după aceea se cade in branci.

După aceea se izbeste cu fruntea nisipul

si i se cere iertare cercului.

Atât.

Nichita Stănescu- Lecţia despre cerc

Perioada de dinaintea Crăciunului este una dintre acele perioade binecuvântate în care ai din nou şansa să o iei de la zero. Mă refer la faptul că timp de şase săptămâni îţi poţi face curat în cămările spiritului, sufletului, trupului poţi să cercetezi stările negative pe care le încerci mai des, să cauţi răspunsuri şi să parcurgi ritualuri de purificare.

De fiecare dată în perioada asta mă încearcă dorinţa de a „cere iertare cercului”. De a cere iertare a tot ceea ce am început şi am distrus, tuturor echilibrelor întrerupte sau tăiate.

Am să merg mai întâi la păcatul perfecţiunii închipuite şi am să cer iertare acolo unde, pentru că cercul nu se potrivea cu rotundul ideal pe care mi-l imaginam, l-am rupt în două sau în mai multe.

Apoi voi cere iertare tuturor cercurilor de care am uitat, sau le-am ignorat fără nici o explicaţie şi prin aceasta le-am adus durere de orice fel.

Voi cere iertare unui bonsai pentru că într-un moment de nebunie am uitat că are sufletul lui şi i-am dat în mintea mea toate caracteristicile unei iubiri ...cînd bonsaiul a murit din lipsă reală de afecţiune m-a întristat sfârşitul simbolic al iubirii. Am să cer iertare bonsaiului pentru că atât cât a trăit am văzut constant altceva în el.

Cer iertare pentru toate vorbele mele în exces şi pentru clipele cînd nu am ştiut să ascult ...se vorbeşte prea mult şi nu fac excepţie; multul ne împrăştie în derizoriu.

Îmi doresc să fiu iertată pentru impulsul răvăşitor care mă animă şi care aduce în cel mai bun caz nedumerire iar în multe altele spini.

Aş vrea să cer iertare pentru toate dăţile când nu am înţeles sufletul din faţa mea, pentru toate vorbele pe care le-am spus şi au durut, pentru toate gesturile bune pe care nu le-am făcut.

Voi cere iertare pentru cazul în care am lăsat să fiinţeze o altă imagine a mea şi prin asta am creat tulburare: sunt un om imperfect.

Şi mai ales voi cere iertare sufletului meu pentru că mulţi ani am crezut că îmi este bine dacă uit de el.

Acum, în această perioadă voi tăcea, voi cădea în genunchi şi voi sta cu fruntea în ţărână ...

ATÂT.

Crezul unei femei

Cred într-unul Dumnezeu!

Cred în puterea iubirii

Cred în triumful luminii şi în adevăr

Cred în capacitatea omului de a-şi învinge limitele

Cred in puterea gândului bun şi a exemplului

Cred în şansa iluminării

Cred în verticalitate, bun gust şi armonie,

Cred în valoare şi continuitatea ei

Cred în înţelepciunea repetabilităţii

Cred în ieşirea din încremenire

Cred în divinitatea sufletului

Cred în frumuseţea vieţii şi a tot ce există

Cred în dăruire şi în orice creaţie

Cred în minunea întâlnirii!

Cred în puterea iubirii

Cred în triumful luminii şi în adevăr

Cred într-unul Dumnezeu!

Metamorfoză târzie

În viaţa mea am fost mereu ceva


Îmi cădea privirea pe soare

Şi soare eram

Ascultam muzica vântului, sau a oamenilor

Şi cântec eram

Am urmărit iubirea păsărilor

Şi iubire am fost

Am simţit inima roşie pulsând

Şi inimă uriaşă m-am făcut

Mi-a plăcut viaţa şi viaţă am dăruit

Am râs din suflet

Am iubit din suflet

Am cântat din suflet

Şi totuşi

Îmi doresc neclintirea

Statuilor din insula Paştelui

Verticalitatea lor

În faţa capriciilor oceanului potrivnic.

Wild horses

Suntem trăitori într-o perioadă în care avem sentimentul că ne copleşesc multe: cerinţele societăţii, ale familiei, ale rudelor, ale prietenilor, stresul de la muncă, neobosita competiţie socială şi personală, limitele, fricile, toate dorinţele neîmplinite care sfîşie din noi, mai multul, mai binele...

Şi totuşi, în fiecare din noi există nişte cai sălbatici, nişte mustangi care nu se vor lăsa vreodată îmblânziţi. Ei ne dau libertatea de a simţi, de a trăi bucuriile fruste, de a nu uita că suntem din rasa pur sânge: că ştim să trăim prezentul cu bucuria copilului care sfărâmă firul ierbii în dinţi, cu inocenţa senină a azuriului dimineţii, cu limpezimea aerului după ploaie. Că suntem idealişti, şi poeţi, şi naivi, şi dornici de afecţiune, şi iubim aerul răcoros fluturînd pe frunte, şi că ştim că TRĂIM, că ne lăsăm „mintea să coboare în inimă” aşa cum ne îndemna Iisus.

Suntem caii liberi care-şi iau porţia de „jar”. Libertatea este în noi, în fiecare şi chiar dacă nu este absolută nu avem dreptul să uităm de ea, să o acoperim cu cenuşa regretelor, a frustrărilor, cu zaţul nemulţumirilor.

Mulţi dintre noi suntem încă mânji, însă truda zilnică nu ar trebui să ne pună zăbala ci dimpotrivă, să ne dea avânt. Ar trebui să simţim viaţa ca pe un galop liber de la o pajişte la alta şi să ne lăsăm coama liberă.

Ţine doar de noi să nu lăsăm căpăstrul să ne orbească.

http://www.youtube.com/watch?v=XplOk3Do9Gg&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=LR83mG3Ojp4&feature=related

A messui- messuire, a netui-netuire

Scriu acest text pentru a puncta aniversarea unui an de messuire... mai precis, anul trecut pe 15 noiembrie am decis sa intru pe net pe unul din site-urile de socializare. Mi-am activat un cont şi am început să cunosc oameni. Sunt o persoană deschisă la minte (cum spune englezul) aşa că nu am avut nici o problemă să discut cu tot felul de oameni.

De obicei, la o aniversare apare inevitabil şi un moment de retrospecţie. Pot afirma că acest an de messuire m-a învăţat multe lucruri despre mine şi despre oameni, lucruri pe care, paradoxal nu le înţelesesem din realitate.

Am învăţat că real sau virtual viaţa are aceleaşi ingrediente şi asta nu pentru că aşa e viaţa ci pentru că indiferent unde eşti duci cu tine sentimentele pe care le trăieşti: bucuria, tristeţea, speranţa, dezamăgirea, iubirea, compasiunea ,frustrarea sunt aceleaşi. Ele sunt mereu în noi. Un om sau o situaţie le poate scoate la iveală dar depinde doar de tine cât de intens vrei să le simţi sau cât de mult le laşi să se dezvolte.

Am învăţat despre mine că nu oamenii erau aceia care stăteau la baza stărilor mele cele mai negre, ci situaţiile care se creau şi am înţeles că pot ieşi din situaţii în mai multe feluri şi că şi aceste feluri se învaţă.

Am învăţat că dincolo de păcate, de sfaturi , de feng shui, de mantre există un echilibru pe care prin alegerile noastre e posibil să îl stricăm , dar că avem mereu a doua şansă şi că există gesturi, cuvinte, trăiri care pot reface echilibrul.

Am învăţat că realul este o proiecţie a minţii noastre şi că dincolo de simţuri, prin minte poţi să simţi realul chiar fizic. Şi mai ştiu acum că nu oamenii ne fac să suferim, sau ne fac rău ci NOI prin felul cum reacţionăm. Am aflat că pot alege să fiu rănită sau pot alege să fiu senină după orice fel de gest al altcuiva.

Am învăţat că nimeni nu mă poate forţa să fac ce nu vreau şi că tot ceea ce mi se întâmplă este ca urmare a disponibilităţii mele pentru acel lucru. Asta m-a învăţat cel care a rămas prietenul meu de atunci , mi-a zis : „Oana, eşti la tine acasă, nu o să te forţeze nimeni să vorbeşti, să fii disponibilă, să fii la dispoziţie dacă nu vrei.”

Am învăţat că există un timp pentru toate şi că net-ul mai mult ca orice altă situaţie te ajută să înţelegi importanţa comunicării, a cuvintelor greşit înţelese, chiar a modului cum văd oamenii sensul aceleiaşi propoziţii.

Am învăţat ce forţă se naşte când doi oameni vor acelaşi lucru în acelaşi timp şi cât de bine îi e sufletului când găseşte altul pe măsura lui. Am învăţat că iubirea între doi oameni nu este să ne sprijinim unul pe altul ci să ne creştem forţa unul altuia.

Am învăţat să-mi cunosc limitele mai bine, să mi le accept – am învăţat ce înseamnă să mă iubesc pentru a putea dărui iubire şi că dincolo de wireless există un alt suflet care are fereastra deschisă spre tine. 

Am învăţat că pe net poţi face tot ce doreşti, ca şi în viaţă şi că poţi alege cum să trăieşti net-ul: îl poţi lăsa să te domine sau îl poţi face să fie în folosul tău. Chiar dacă sunt tot felul de capcane, poţi alege să trăieşti frumos oriunde: în real, în virtual, în vis, în viaţă: ORIUNDE.

Pentru mine un an de net a fost plin: am trăit de toate şi am învăţat multe. Şi am înţeles şi mai bine ce înseamnă „Mai presus de toate , fii ţie însuţi credincios.”

La bună messuire, netuire şi pe curând.

OMmm..

Ieri am găsit pe un blog acest site care conţine mantra sacră Aum cântată de Dalai Lama.


Este „ tristă şi frumoasă„ cum spune fiica mea cea mare. Nu a fost înregistrată spre comercializare ci numai pentru a fi transmisă.



O transmit şi eu cu multă dragoste.

http://www.godslovelightonearth.com/OMmm.htm

\

DE CE ?

Se spune că e bine să îţi repeţi cât mai des această întrebare şi să o adresezi oricui atunci când nu găseşti singur un răspuns. Se spune că e o dovadă de înţelepciune să recunoşti că nu ştii şi să apelezi la ceilalţi. Sentimentul pe care îl trăieşti când umbra răspunsului îţi adastă în minte este inegalabil...cel puţin pentru mine, fiecare răspuns, fiecare gând inspirat îmi produce o bucurie unică.

Ca mamă şi ca dascăl am auzit multe DE CE-uri în viaţa mea şi am căutat să găsesc răspunsuri înţelepte în funcţie de situaţia şi vârsta celui ce mă întreba.

Aş putea să le încadrez chiar într-un tipic şi să le clasific după efectul pe care l-au avut asupra mea şi asupra atmosferei respective; astfel am cunoscut de ce-uri nostime sau ghiduşe; de ce-uri neliniştite sau înfuriate; de ce-uri ambiţioase ori sâcâitoare; de ce-uri melancolice sau triste; de ce-uri pasionale nu prea am cunoscut şi deloc de ce-uri pline de ură. Mi-e dor de un de ce de început şi de un de ce a mirare.

Spun toate astea pentru că De Ce –urile au trecut felurite prin viaţa şi mintea mea, însă două dintre ele au rămas ca o cicatrice care nu vrea să se închidă. Aşa că am să vi le transmit poate veţi găsi vreun răspuns în unul din cazuri .

Prima situaţia a fost în 2005 când eram cu un grup de adolescenţi în Franţa, la Cite des sciences et de l’Industrie. Acolo am participat şi la nişte ateliere de lucru pe teme deja stabilite anterior. Animatorii francezi lucrau cu grupul nostru şi cu un alt grup italian. Erau intrebari despre tot feluri de lucruri. Italienii mai stiau raspunsurile. Noi, profesorii romani stiam dar nu pentru ca le-am fi invăţat vreodată la şcoală ci din lecturile noastre. Elevii noştri însă au răspuns puţin.

După atelierele respective, una dintre elevele noastre, avea atunci 17 ani, ne-a intrebat : „Eu de ce nu ştiu toate astea, că am învăţat mereu, mi-am făcut temele, am fost o elevă silitoare. Ce puteam face altceva?”

Întrebarea ei m-a surprins şi mi-a lăsat o undă de implacabil. Nu ştiu nici acum să răspund.

A doua situaţie s-a întâmplat acum câteva zile. Prietena mea din facultate trece acum printr-o perioadă mai dificilă. Într-o seară când discutam noi de toate cele , imi zice brusc: „Măi, acum ştiu şi cum să iubesc, ştiu să gătesc, ştiu cum să fac un bărbat să nu se plictisească, ştiu să nu fiu cicălitoare, ştiu o mulţime de lucruri, am 42 ani şi sunt singură. DE CE?”

Nu ştiu de ce atunci când facem toate lucrurile necesare pentru a ajunge la un rezultat, nu se întâmplă. Nu am ştiut în nici unul dintre cazuri ce să zic, nu vorbesc de răspuns ci pur şi simplu amuţisem. Nu ştiu de ce e aşa şi cum ar putea fi altfel.

Singurul lucru pe care îl ştiu în situaţiile respective este că pot să stau alături şi să ascult. Şi să înţeleg frământarea celuilalt.

„Cântec despre mine însumi”

Nu e vorba despre Walt Whitman ci despre ziua de azi. Se anunţa o zi obişnuită şi a devenit una emblematică. Mai întâi am simţit cum sufletul meu se destinde ca şi cum îl mângâia o mână de catifea. Apoi am ştiut că toţi suntem la fel: avem aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte, nu suntem cu nimic mai deosebiţi unii de alţii. Viaţa, EA e aceeaşi pentru noi toţi, doar modul cum reacţionăm noi la evenimente este diferit. Stările de bucurie, de mânie, de agitaţie, de angoasă sau de furie sunt deja în noi. Vârsta, experienţa, cultura, educaţia, genele ne fac să reacţionăm diferit. Chiar şi modul cum ne alimentăm sau hormonii. Apoi am înţeles că oamenii sunt răi, sau egoişti sau invidioşi sau tot ce vrem noi să considerăm a fi negativ fără să-şi dea seama sau fără să poată să se corecteze singuri şi că toţi oamenii, indiferent de unde sunt,pe unde trăiesc,indiferent ce fac au nevoie de IUBIRE. TOŢI avem nevoie de iubire ca de aer.

Şi în momentul în care am înţeles acest lucru, am simţit cum inima mea se face şi mai mare şi cum sunt în stare să iubesc.

 Nu am cedat nervos stresului cotidian, nu am luat-o pe câmpii ci m-am regăsit în sfârşit. Ştiu că sunt la fel ca toţi : am cunoscut toate sentimentele dar mi-am dorit să mi le dezvolt pe cele bune. Azi am descoperit IUBIREA cu majuscule. Ştiu că pot iubi necondiţionat şi că asta e o formă de desăvârşire pe care nu o mai speram. Şi care mă face fericită.

Sunt fericită să iubesc.

Vis pierdut

Ultimul concert „Iris” neaşteptat de bogat în trăiri, în flashuri de gând.

Prima dată i-am vazut în 1985 la Teatrul de la noi. Nu aveam voie să stăm în picioare pentru că erau miliţieni în uniformă care ne supravegheau. Scaunele nu era aşezate în amfiteatru şi dacă stăteai jos nu se vedea nimic. Şi spre final am sărit toţi în picioare: a fost un triumf. Asta m-a bucurat atunci.

Apoi, de fiecare dată au fost melodiile pe care le cântam cu ei

Azi a fost mai mult, au fost nişte lecţii de viaţă. Mai întâi m-am bucurat că a trecut cu bine de boală şi că e  în formă. Apoi, la solouri am invăţat ce înseamnă ca un singur om, care îşi depăşeşte limitele, să facă bucuroşi 1000 oameni şi cum se întoarce bucuria asupra lui, cum o trăieşte. E deplină.

Tot acum, am auzit parcă pentru prima dată versurile din „Un vis pierdut” : „Nu îmi pare rău de anii ce-au trecut /Ei mi-au dat ce n-am avut”, şi mai ales ce n-am avut şi mi-am dorit. Aşa e: mă bucură anii pe care i-am trăit căci ei mă fac să iubesc ce e acum şi ce va fi.

Şi tot la concertul ăsta am simţit cum dăruirea reciprocă creează. Ei au dăruit energia şi pasiunea lor, noi bucuria noastră când le-am primit. Şi toţi erau eliberaţi... La finalul concertului s-a renunţat şi la autocenzuri. Chiar un tip care nu s-a mişcat din scaun tot concertul şi nu a schiţat vreun gest, la sfârşit s-a ridicat în picioare şi aplauda. Aha, mi-am zis. De ce abia acum? Finalul ne face să conştientizăm că nu mai e momentul să ne fixăm bariere, sau era doar un mimetism triumfător după două ore de rezistenţă acerbă?

„Iris” – 28 octombrie 2009 – triumful vieţii, bucuria împărtăşită, succesul stăruinţei, valoare.

Fericirea de dincolo de limite ilustrată în direct. LIVE.

A trăi pentru a-i bucura pe ceilalţi. Lecţie de viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=rl7fGxsSzMQ&feature=related

Cine se teme de peştişorul de aur?

Trăim într-o perioadă în care fericirea, bogăţia şi succesul rimează perfect cu imediat, deplin şi EU. Gândim mult la fiinţa noastră, la binele ei, căutăm să ne cufundăm în epicurism şi la capătul a toate devenim apatici şi nu ştim de ce suntem încă rătăciţi şi frustraţi.

Din când în când, uneori fără să conştientizăm, în viaţa noastră apare şi posibilitatea de a ne schimba radical viaţa în sensul pe care ni-l doream dintotdeauna. Se spune că atunci când elevul este pregătit, apare şi învăţătorul. Tot aşa, atunci când ştii clar ce îţi doreşti, apar şi posibilităţile de îndeplinire.

Cel mai greu mi se pare când apare „peştişorul de aur”; am trecut printr-o astfel de experienţă cu ceva timp în urmă. Prin ţară fiind, am ajuns într-un loc deosebit. Acolo mi s-a spus cam aşa: aici un om îşi poate schimba destinul dacă îşi spune dorinţa în locul acesta. Brusc am devenit serioasă. Nu m-am bucurat deloc , ştiam că nu e realist, dar m-am gândit: dacă aş avea vreodată această posibilitate reală, aş ŞTI? De acea decizie depinde schimbarea radicală a vieţii tale, normal că îţi doreşti în mai bine. Ştim noi oare ce e acel „mai bine” cu adevărat?

Aşa cum ziceam la început ne lăsăm furaţi de hedonism, de iluzia de mai bine şi noua stare ne aduce şi ea frustrările familiare deja. Atunci ne supărăm pe viaţă, spunem că e nedreaptă, că trăim într-o fatalitate fără capăt, că suntem perpetuu nefericiţi.

„Peştişorul de aur” există. El apare mai ales atunci când avem cea mai mare nevoie şi ce e cel mai nostim, el ştie deja ce ne trebuie nouă. Este chiar pregătit să ne deschidă calea cea nouă, dar noi, speriaţi, confuzi, cerem brusc altceva. Ceva ce ni se pare că se potriveşte mai bine cu perioada, cu starea, cu conjunctura. Cum datoria peştişorului e aceea de a îndeplini dorinţele exprimate, păşim în noua direcţie care are paradoxal datele celei de dinainte. Aceleaşi personaje, aceleaşi trăiri, aceleaşi rezultate. Drept urmare devenim brusc „realişti” , şi ne spunem că nu există „peştişorul de aur, că este doar ideea unora de a suci minţile celor creduli.

Ca să revin la întâmplarea de vara trecută, odată ce a trecut momentul de nedumerire, am căutat adânc în mine şi AM ŞTIUT. Atunci, cu emoţie am stat în locul acela şi mi-am dorit . Am simţit o mare linişte, am simţit că dorinţa mea a fost auzită şi înţeleasă. M-am simţit puternică, pentru că eram hotărâtă şi pentru că ştiam.

Nu vă temeţi de „ peştişorul de aur”, este normal să existe şi nu face decât să-şi îndeplinească menirea.

Vineri seara şi Ceai..nicu...

Era o după –amiază de vineri. În ajun plouase puternic şi vremea se răcorise. La ora aceea era înnorat şi parcă din ce în ce mai rece. Terminasem o zi de lucru plină care mi se păruse mai dificil de îndurat ca altele. Eram în autobuz când a sunat telefonul. Prietena mea voia să ne vedem peste o oră undeva în centru. Nu cunoşteam foarte bine oraşul dar am intuit că nu mi-ar fi ajuns timpul să merg la locuinţa unde stăteam ca să iau o umbrelă şi ceva mai gros de îmbrăcat şi apoi să ajung la timp. În plus mai ştiam că dacă ajung „acasă” nu aş mai fi avut chef să plec iar. Am decis să mă duc direct să o întâlnesc chiar dacă aş fi ajuns cu ceva timp mai devreme.

Cerul devenea tot mai cenuşiu, se făcea şi mai răcoare, iar locurile prin care trecea tramwaiul aveau o tristeţe dezolantă de ghetto. Nu le mai văzusem niciodată şi m-a surprins că una dintre străzi apărea destul de des în gândul meu ca vers al unui cântec drag mult mai frumoasă decât este în realitate. În sfârşit am ajuns la capătul liniei şi am coborât căutând înfrigurată un loc unde să aştept. Vis-a-vis era un părculeţ; am intrat , m-am aşezat pe o bancă, mi-am cuprins corpul cu mâinile şi am stat.

Când a sosit şi prietena mea eram deja un boţ îngheţat, iar moralul era pe stand by.Cum şi ea venea direct de la job după o zi plină, cum avusese nişte modificări supărătoare în planurile iniţiale, şi cum seara înghiţea încet oraşul , am decis să mergem să bem un ceai fierbinte. M-a dus într-un loc cu denumire de sit turistic celebru. Deşi aveau mese afară, am ales să intrăm ca să ne mai încălzim. Înăuntru mirosea a mirodenii orientale, unii clienţi preferaseră narghilele, alţii discutau la un ceai, personalul era în întregime masculin şi amabil. Am consultat ofertele de ceaiuri, care mai de care mai exotice. Mi-a atras atenţia primul de pe listă: purta denumirea localului, dar nu era indicat ce conţine. Urmau ceaiuri din plante cu arome frumoase care m- ar fi atras, dar curiozitatea m-a făcut să îl descos pe tânărul care a venit să preia comanda:

- Ce conţine ceaiul X?

Chipeş şi foarte amabil îmi răspunse zâmbind:

- Ceai...nicu...

Îl privesc brusc atentă încercând să descifrez mesajul pe care mi l-a transmis. Mă hotărăsc să schimb formularea.

- Bine, dar, văd că sunt ceaiuri din scorţişoară, din lamâie, etc, ceaiul X din ce e făcut?

- Ceai...nicu..., îmi răspunse cu acelaşi zâmbet cuceritor.

- Bine, zic, daţi-mi un ceai din scorţişoară.

Mărturisesc că ceaiul X a fost cel mai bun pe care l-am întâlnit vreodată. Deşi am băut ceaiul de scorţişoară, celălalt a fost mult mai savuros, mai exotic şi mai misterios. Ne-a încălzit imediat, ne-a făcut să râdem şi ne-a dat un lait motiv valabil pentu mai târziu. Nici acum nu ştiu din ce e făcut, şi abia după ceva timp am înţeles că e vorba de un ceai pregătit în....ceainic. Oricum, recipientul primează, conţinutul putea fi oricare, dar ceai...nicu... era doar pentru ceaiul X.

Să mai spun că atunci când am ieşit afară era seara frumoasă, era mai cald, luminile dădeau oraşului un farmec special şi ne-am prelungit buna dispoziţie până târziu în noapte?

Îmi amintesc mereu cu plăcere de acea seară de vineri, care părea în cel mai bun caz cenuşie şi care a devenit una dintre amintirile mele preferate.