Parisul în nouă zile

Prima zi...

Sunt în avion. Aştept decolarea. Simt nerăbdare şi curiozitate; deasupra norilor este amintirea cea mai dragă ochilor mei. Iubesc cum se vede soarele de acolo şi mult cerul. Avionul tremură uşor, porneşte ezitant, apoi tot mai repede, se înalţă , se înclină, planează, iar urcă. Viteza creşte, reperele trec iute pe diagonala hubloului, în jur sunt doar norii care zboară şi ei. Urcăm încă o vreme, apoi mă uit iar prin hublou şi îl văd: cerul e imens, un bleu frumos amestecat cu pete de lumină se întinde peste tot. Aud informaţiile comandantului: suntem la 11.000 m altitudine şi zburăm cu peste 700 km/oră. Paradoxal privirile îmi trimit doar imaginea întinderii de-o culoare ireală şi sentimentul neclintirii. La o anume înălţime, ideea vitezei dispare, oricare ar fi repeziciunea deplasării. Ai putea crede că acea mişcare rapidă creează nemişcarea. Ai putea fi tentat să crezi că ascensiunea şi viteza în combinaţia potrivită aduc nemurire.

Ziua a doua...

Ziua de Florii pentru credincioşii catolici; e soare în Paris. Până la prânz a fost chiar frig, apoi s-a încălzit binişor. E plăcut să te plimbi pe străzi, să laşi liniştea locurilor să te înconjoare, să simţi parfumul vremurilor. La Madeleine s-a încheiat slujba însă pe trepte mai sunt trei oameni care împart buchete cu rămurele de Florii. Intru pentru prima dată în biserica Madeleine şi simt ca şi cum am păşit dincolo de un prag invizibil. Îmi place mult atmosfera; înaintez cu pioşenie. În bisericile catolice sunt mici locuri de rugăciune care îţi însoţesc drumul până la altarul principal. Păşesc încet pe lângă fiecare, privesc cu atenţie sfinţii cărora le sunt închinate, trec mai departe. Ultimul, cel mai aproape de altarul principal mă face să mă opresc. Rămân privind chipul. Îl contemplu; mă atrage spre el. Urc scările, îl privesc, cu gesturi mecanice urmez un ritual a cărei semnificaţie nu o cunosc încă. E o emoţie nouă.

Ziua a treia...

Sunt prima dată în Disneyland. Copilul din interior simte freamătul şi urmăreşte lacom aranjamentele prilejuite de aniversarea celor 20 ani de existenţă a complexului. E culoare şi fast. Sunt uimită că o asemenea aglomerare de podoabe păstrează limitele bunului gust. Parcurg scene din poveşti cu privirea curioasă a copilului ce mai sunt. E aproape de ora închiderii, aşteptăm cam de o oră într-o coadă care se încolăceşte după un traseu ce meandrează printr-un decor de vest sălbatic. Am sentimentul că stau în picioare de o veşnicie, nu mai am forţa să zâmbesc, nu mă gândesc să caut vreo evadare, iar oboseala, aşteptarea şi înghesuiala mă fac să trec în starea de alt eu tăcut, absent. Finalmente urc în trenuleţ. Supraveghetorul îmi atrage atenţia să scot ochelarii. Mă mir, deoarece nu avem vreo legătură de siguranţă specială în afara unei bare puse în faţa celor două locuri pe care stau. Pornim. Trenuleţul mă surprinde chiar de la primii metri parcurşi: se mişcă iute, se înclină, se apleacă, urcă repede şi cade în picaj, intră în întuneric total, ne răsuceşte cum vrea, iese din adânc, intră sub o arcadă ce pare că îmi va turti creştetul, traversează o peşteră cu decoruri de acţiune western, şerpuieşte pe traseul care atacă unghiuri antigravitaţionale. Surpriza e atât de mare încât tot timpul râd în hohote şi îmi curg lacrimile. Se pare că efortul aşteptării aduce evenimente pe măsură.

Ziua a patra...

Începem lucrul la Cite. Sunt ateliere, expoziţii, vizionări. Aflu că oamenii sunt diferiţi...Da, în privinţa gustului, nu toţi oamenii percep un gust cu aceeaşi acuitate. Din punctul ăsta de vedere sunt trei categorii de oameni care coexistă pe Pământ: unii nu simt aproape deloc gustul amar, alţii îl percep ca nefiind foarte deranjant , iar al treilea grup sunt cei care reacţionează brusc, găsindu-l de nesuportat. Intuiam că fac parte din ultima categorie şi experimentul de la acest atelier vine să-mi confirme. Şi la fel ca în viaţă, odată ce ne-a dat hap-ul, animatorul ne impune un timp în care să îl ţinem în gură în ciuda disconfortului. Deşi e neplăcut, accept că este o formă de autoeducare.

Ziua a cincea...

În cinematograful sferic din Geode avem de vizionat filmul despre telescopul Hubble. Ştiu doar câteva din imaginile cunoscute surprinse de Hubble; aştept să văd filmul cu nerăbdare. Prima surpriză apare: filmul este proiectat pe 180grade din sfera cinematografului. Impresia este copleşitoare. Văd filmul misiunii de recuperare a telescopului care era în pericol să fie pierdut în spaţiu. Imaginile arată scene din viaţa obişnuită a celor şapte membrii ai ultimei misiuni pe Hubble. Reţin ce spune unul dintre ei despre acceptarea riscului de a-şi pierde viaţa în această misiune. Nimic nu se face la întâmplare, totul este repetat şi verificat. Totul este reluat încă o dată şi totuşi, neprevăzutul există. Acolo sus, în spaţiu, la 600 km altitudine, în combinezonul incomod, cei doi astronauţi fac mişcări precise ca la o operaţie pe creier. Trebuie să schimbe o cameră de luat vederi mai veche şi un computer care nu mai funcţionează. Lucrează cu calm, cu precizie. Un şurub este înţepenit. Soarele apune. Va răsări mai târziu, şi va apune iar. Lucrează 7 ore continuu. „ Nu mă gândesc la şurubul care a fost, nici la cel care va veni. Tot ce fac este să mă gândesc doar la şurubul pe care îl desfac.” Superbă lecţie de profesionalism în misiunea Atlantis pe Hubble.

Vin apoi imaginile captate de telescopul spaţial. Văd Pământul, sistemul solar, calea lactee, galaxia, miile de galaxii! Imaginea infinitului de galaxii este asemănătoare imaginii aglomerării celulelor. „Ce este sus e asemănător cu ce este jos.”

Ziua a şasea...

Azi avem în programul de dimineaţă ateliere în Palais de la Decouverte. Nu ştiu ce vom vedea pentru că programul s-a schimbat în ultimul moment. Aflu că ne aşteaptă prezentarea vieţii furnicilor. Lângă furnicarul artificial prevăzut cu o cameră mobilă de luat vederi ce transmite imaginile pe un ecran alăturat, aflu despre felul cum se recunosc furnicile, despre organizarea lor, despre modul cum se hrănesc, cum comunică,ce mesaje îşi transmit, despre zborul nupţial în urma căruia furnica mascul moare iar furnica femelă devine prinţesă. Pe măsură ce ascult mă gândesc că am în faţa ochilor dovada vie a faptului că într-o comunitate e posibil să trăieşti şi să îl laşi şi pe celălalt să trăiască fără să îl deranjezi, ba dimpotrivă fiecare contribuie la binele general. Un lucru nu ştiu sigur: dacă în viaţa furnicilor există sentimente – în rest e perfect.

Ziua a şaptea...

Descopăr străzi noi, un mod inedit de a ajunge la cumpărături cu vaporaşul, vorbesc cu oameni noi, aflu obiceiuri aparte. Saint Germain e însorit şi viu. Terasele de pe trotuar sunt pline, porumbeii ne însoţesc oriunde. Ajungem la Notre- Dame. Intrăm. Îmi amintesc de faptul că e vinerea mare, ascult slujba care este diferită de ce ştiu. Sunt voci ca de îngeri care cântă din sfânta Evanghelie. Monitoare transmit in interior imagini ale slujbei. Alunec printre ele, ajung în faţă, mă opresc şi las muzica să mă cuprindă. Timpul se opreşte, ascult, în minte apar imagini. E real...e ireal...Simt căldura din suflet şi din lacrimile de pe obraz. Vocile cântă răstignirea...

Ziua a opta...

Zi aniversară... ciocolată,telefoane, urări, cadouri, rasfăţ, gânduri, soare, frig, la Grande Arche de la Defense, flori în metrou, vin roşu de Bordeaux, filosofie, „Ani de aşteptare”, somn.

Ziua a noua...

Beauvais n’a pas changé... aeroportul ne aşteaptă în acelaşi decor înnorat. E rece şi plouă. Înăuntru e animaţie, locuri plăcute îmbie la o cafea şi un muffin. Savurez gustarea, ritmez timpul cu gesturi, gânduri , cuvinte ... Vine ora prezentării bagajelor, trec de primul check, primesc biletul, trec de al doilea post, mă las scanată, trec de poartă şi aştept să urc în avion. Feţele celorlaţi sunt impasibile, aşteptarea arată neclintită pe chipurile lor. Deodată, o voce plângând strigă: „Vreau să te ascuuult, vreau să fiu băiat cuminteee, vrea să te ascuuult!” Privesc chipul băieţelului care plânge spre mama lui. Părinţii nu îl bagă în seamă, nu îi vorbesc, iar el, un puşti de vreo trei – patru ani continuă să plângă: „Vreau să fiu băiat cuminteeee!” Îl ascult, vreau să îi spun că este băiat bun şi cuminte, vreau să îi spun că este iubit şi că este o minune, vreau să îi spun că este deja perfect. Îl privesc şi văd o fiinţă frumoasă.

"And I say to myself : WHAT  A WONDERFUL WORLD!"

A fi potrivit

Cele mai multe neconcordanţe cu dorinţele noastre îşi găsesc motivarea în expresia : „Nu ne potrivim”. Adeseori păşim cu mult elan într-o relaţie sau într-o profesie, iluminaţi de seninul începutului. Nici un început nu ne-ar fi ademenit dacă nu ne părea favorabil dintr-un punct de vedere. Nu am fi păşit niciodată pe vreo cale dacă nu ne-ar fi adus împlinirea măcar a uneia din năzuinţe. Ceea ce uităm însă mai mereu este că „ fiecare drum are încercările lui” şi că pe oriunde am merge vom găsi obstacole, devieri, suişuri, coborâşuri, adversari. Atâta timp cât drumul mai are continuitate, te poate purta undeva ce te va surprinde. Când însă drumul se termină pe un capăt de stâncă iar in faţă este doar hăul, numai o minune din alte lumi te poate face să continui.

Revenind la alegerea de a porni într-o direcţie, ne întrebăm adeseori: „Asta e alegerea cea mai bună? Oare e bine ce fac?” De foarte multe ori în noi înşine există răspunsul clar însă alegem să nu îl urmăm: intrăm într-o profesie care nu ne reprezintă  pentru că aşa am fost îndrumaţi de cutume, de tradiţie familială, de sfaturi, de valori sociale contemporane. Intrăm într-o relaţie care nu ne redă pe noi nouă înşine, dar o acceptăm pentru un statut social, pentru dorinţe umane neîmplinite, din comoditate, laşitate ori egoism.

Semnele „nepotrivirii” sunt încă de la început sub forma fricţiunilor, tensiunilor, neconcordanţelor, dezamăgirii. Şi continuăm...Continuăm un an, doi...ne căutăm strategii de supravieţuire, căutăm surogate, fabricăm iluzii, ne minţim.

***

Vara trecută, într-un grup de dezvoltare personală, cineva trăia frământările specifice situaţiei de a fi pus să aleagă între două variante profesionale. Fiecare dintre oferte avea părţile sale favorabile şi defavorabile. Întrebându-l ce să facă, îndrumătorul, profesionist în psihologie transpersonală, i-a dat următorul răspuns: „ Gândeşte-te care este profesia pe care ai accepta să o practici fără să fii plătit, ba chiar ai fi în stare să dai bani ca să o faci”.

***

În relaţiile noastre cu ceilalţi oameni simţim ades dilema alegerii ori îndoiala deciziei luate deja. Ne trezim în relaţii care ne obosesc, sau ne înstrăinează de noi, ne simţim folosiţi ori dimpotrivă, ignoraţi total, simţim că vrem să ieşim din acea relaţie însă nu avem forţa necesară ori vrem să rămânem în relaţie dar celălalt nu ne mai vrea. Dacă există „omul potrivit” pentru fiecare dintre noi, e valabil să ne adresăm acelaşi fel de întrebare? Putem să aflăm sufletul nostru de-al doilea întrebându-ne: „ Aş accepta să rămân lângă acest om chiar dacă nu îmi răspunde cum mă aştept, ba dimpotrivă, aş simţi că îmi doresc să îi dărui tot mai multă iubire pe măsură ce trece timpul fără să simt vreo frustrare?”

Soarele

Am stat o vreme în afară de mine; am privit, am tăcut, am lăsat să fiu. Inima se închidea încet şi se lăsa o înserare rece. M-am simţit pustie fără floarea inimii; nu voiam să se închidă şi m-am rugat să o simt iar. Atunci am înţeles că TU, EL, EA, EU suntem călători pe o orbită eliptică, ţintuiţi de distanţa fixă până la cele două focare ale fiecăruia dintre noi. Uneori parcurgem alături o porţiune de orbită şi atunci avem prilejul ca din alăturare să ne cunoaştem, să ne atragem, să ne respingem.

***

Am trecut prin porţiunea de umbră şi frig, am cunoscut iar boala, frica, tristeţea. Nu ştiu dacă inima presimţise ori s-a adaptat atunci când a ales să se închidă, însă ştiu sigur că fără ea nu pot fi : cât timp a stat ferecată am văzut că pe EA o cultivam, căldura EI o căutam mereu, înflorirea EI o îngrijeam fără să ştiu dintotdeauna. Inima mea se vrea soarele sistemului meu de gravitaţie, vrea să lumineze viaţa asta pământeană, vrea să încălzească alte inimi ce se află în partea rece a orbitei, să le arate frumuseţea din ele, inima mea se vrea SOARE.

***

Am lăsat încet câte o petală să se arate; am deschis fereastra spre fiecare rază în parte; am simţit seva cum învie cotloanele uitate, cum se întoarce şi alungă praful din mine. Am înţeles că iubirea pe care o am are nevoie de manifestare, de altceva, nu pot iubi separat, nu pot iubi restrâns, nu sunt EU. Şi atunci, fără nici un motiv aparent, de ziua FEMEII, m-am văzut îmbrăţişată cu multă dragoste de viaţa însăşi. Şi mi-am amintit: m-am născut într-o zi de duminică la amiază, prima zi cu soare dintr-o primăvară rece din anii şaizeci, pentru a străluci. Fără iubirea, căldura şi lumina din interior nu sunt eu. M-am născut ca să învăţ să-mi las inima să devină ea, să înflorească în felul ştiut doar de ea şi să se transforme în floare de soare cald şi luminos. M-am născut să iubesc, să îmbrăţişez, să-ţi arăt lumina din tine dacă nu o poţi încă vedea.

„Dacă eu te iubesc, n-ai să mori niciodată/ Dacă tu mă iubeşti, nimeni nu ne va răni!/Dacă noi ne iubim , dragostea din lumea toată, într-o clipă doar a noastră va fi!”

Sunt AICI pentru a te face să simţi să fii soarele tău şi TU! Să laşi inima ta să încălzească lumea ta; vor fi nori, vor fi ceţuri, vor fi furtuni însă toate astea nu împiedică soarele să fie: el străluceşte şi încălzeşte mereu.


Fii soare, fii viaţă pentru tine şi pentru ceilalţi!

miercurea fara cuvinte-9

Să murim frumos...

Astăzi am întâlnit un prieten  care îmi povestea despre unii oameni care nu ştiu să moară. Spunea că murim mereu când depăşim o etapă din viaţa noastră: murim copilăriei, adolescenţei, unui serviciu... dar că unii din noi nu ştim cum să o facem.

Am ascultat spusele lui şi am înţeles că în permanenţă trăim experienţa naşterii şi a morţii. Nimic nu este veşnic în noi şi în jurul nostru. Fiecare zi moare în seară pentru a se naşte în zori. Fiecare trăire cunoaşte o naştere şi o moarte; fiecare relaţie, fiecare proces, fiecare acţiune a noastră se supune unei ciclicităţi eterne: totul se naşte spre a muri.

Dacă oricum totul dispare, ce rost mai are naşterea, ne putem întreba. Cred că tocmai felul cum învăţăm să ne deslipim, să acceptăm ritmicitatea, să înţelegem că orice început poartă în el sfârşitul şi orice sfârşit este sămânţa altui început, reprezintă marea lecţie a vieţii.  

Sunt  situaţii în care nu reuşim să acceptăm sfârşitul, în care ne ţinem strâns de ceva ce oricum nu mai există decât în  imaginaţia noastră; atunci provocăm răni nouă şi celor din jur. Prelungim agonia unui trecut terminat deja, a unui serviciu care şi-a încheiat menirea, a unei relaţii ce şi-a epuizat resursele. Este un semn de înţelepciune să înţelegi că un drum este închis, că nu mai duce nicăieri şi că ori schimbi direcţia, ori inventezi alt drum.  

Mi-a fost dat să văd cum fiinţe foarte dragi mie au trecut pragul spre lumea de dincolo şi am înţeles că fiecare om are felul lui de a muri. M-a surprins faptul că în situaţiile respective oamenii au dovedit un fel de a muri diferit de cel în care au trăit.

Astăzi am înţeles că neacceptarea cursului firesc al naşterii şi al vieţii provoacă doar suferinţă; că tot ce ne înconjoară ne arată lecţia acestei acceptări căreia numai omul i se împotriveşte; am înţeles că tot ce sunt conţine naşteri şi morţi succesive ale eurilor mele pământene. Că e necesar să învăţ să las să moară Oana care am fost şi sunt pe rând pentru a putea  cunoaşte alt drum. Un singur EU din mine poate să le vadă pe toate, să le trăiască pe toate; în rest sunt doar  morţi pe care e necesar să învăţ să le accept.

"Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori/

Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori."

Mi-au spus fulgii...

În una din serile trecute, la munte fiind, am ieşit să mergem la săniuş. Am ajuns la pârtie, i-am lăsat să se ducă toţi cu ce aveau, sănii, bob, palme... m-am aşezat uşor la marginea pârtiei şi am privit cum cade zăpada. De când mă ştiu, atunci când ninge îmi place să privesc căderea fulgilor de nea. Mă uit cu atenţie la alunecarea lor prin văzduh, simt tăcerea ninsorii, adulmec aerul, iar la un moment dat privesc în sus şi urc prin căderea lor. Am repetat ritualul: ningea frumos în seară, fulgii erau de toate mărimile şi mă îmbiau să intru în mijlocul lor. Eram lângă pârtie, aveam un loc ferit de freamătul pasionaţilor în ale alunecării pe sănii, boburi, palme, folii de plastic... din loc în loc se vedeau halouri de lumină ce străjuiau pârtia schiorilor, în jur glasuri, râsete, frânturi de gălăgie veselă.

Mai întâi am simţit pe obraji fulgii. Veneau din toate direcţiile şi mă invitau să le acord atenţia mea: am zâmbit şi i-am privit; s-a făcut deodată linişte, era doar căderea lor în alt fel melodioasă şi apoi, la un moment dat i-am auzit:

Uite, asta e de fapt ninsoarea- un dans. Vino! Mi-am ridicat privirea spre fulgii care veneau de sus şi sentimentul de urcare a apărut iar: urcam printre valsurile lor, printre tangourile de nea, printre bluesuri şi rock, mambo şi cha-cha. Urcam şi le auzeam glasurile zglobii: acum înţelegi? E vorba despre dans; despre cum să te laşi să aluneci în ritmul care vine: viaţa te trece prin multe ritmuri, prin multe posturi: dansezi uneori singur, alteori dansezi cu un partener, cu cineva pe care îl iubeşti mult sau cu cineva care te sâcâie, dansurile alături de oameni mulţi în hore, sau menuete, sunt şi dansuri în care eşti singur în mulţimi. Priveşte-ne: dansăm acest dans al vieţii de cînd ne ştim şi nu ne izbim niciodata unul de altul pentru că ne lăsăm duşi de ritm, de muzica ce ne face să dansăm. Nimeni nu ştie muzica dinainte, dar când începe ne lăsăm în voia ei. E regula dansului: primeşte atingerea şi atinge la rândul tău, simte unduirea, trăieşte melodia, uită încordarea, fii alunecarea – fii armonios cu ce vine spre tine. Şi dansează, dansează mereu: în vânt, în soare, în ninsoare, în ploaie. Dansează şi învaţă să armonizezi dansul tău cu dansul momentului! Dansează şi bucură-te!

                          E dansul vieţii, bucuria vieţii!

miercurea fara cuvinte-8

Gânduri de pace

A doua zi din noul an. A doua filă de parcurs. Ea vorbeşte direct sufletului la fel ca cea de ieri. Îmi povesteşte despre oamenii care trăiesc cu altă perspectivă asupra vieţii. Îmi readuce în faţa ochilor drumul pe care l-am trăit în două din ultimele zile ale anului ce a trecut.

Despre ziua însorită spre Prislop, lângă Haţeg şi despre ziua următoare, cenuşie spre Aiud.

Păstrează, îmi spune, drumul acela mereu viu.

Mă întorc cu gândul la cele două zile; încerc să pictez tabloul ce se cere păstrat şi împărtăşit.

O zi de sfârşit de decembrie, soare, cald, repunere în rost. Mergem cu maşina de la Ploieşti spre Haţeg-presimt că nu este un drum oarecare, de aceea mă aşez în umbra mea, privesc, simt, trăiesc. Imagini vin şi se duc, frânturi de dialoguri lasă unde vesele sau tensionate în urma lor, peisaje, scene de viaţă, oameni, gânduri, dorinţe, urme de planuri trec prin maşina noastră.

Popasuri, răgazuri...

Ziua se stinge uşor şi noi încă nu am ajuns. De acum ştim că vom ajunge noaptea în poiana de la Prislop. La un moment dat cerul îşi aprinde lampadarele înstelate şi în faţa noastră apare luna mai strălucitoare ca oricând, netezindu-ne drumul. Maşina alunecă pe această cale de lumină şi când ajungem ştim că vom fi singure în poiană. În mănăstire e pace, luminile sunt aprinse, din biserică se aud fragmente de slujbă. Mergem direct la mormântul Părintelui Arsenie Boca. E prima dată când ajung acolo noaptea. Dacă ziua mă uimeşte lumina ce inundă poiana, noaptea îmi arată altceva.

 Ziua fusese însorită dar noaptea era frig, frig; simţeam începutul de ger cum îmi cerceta grosimea hainelor. În poiană era altcumva, iar lângă mormânt am simţit o anume pace. Am stat acolo, am trecut prin secunde aşa cum veneau, am mulţumit, mi-am lăsat inima liberă şi deodată s-a făcut linişte. Era o linişte diferită: timpul se oprise, nimic nu se clintea, nici aerul nu se simţea: era doar pacea, stelele din cerul fermecător de senin şi prezenţa Părintelui.

Liniştea aceea odată simţită nu se uită niciodată. Ea spune că mai importantă decât dreptatea este pacea.

***

A doua zi am mers spre Aiud. Iniţial nu fusese în plan acest drum dar oare nu ştiam că nu noi suntem cei care depănăm firele de tort? Noi doar creăm modelele pe iţele ce vin din altă parte.

Ziua a doua era cu totul alta: umedă, rece, mohorâtă. Aiud e un loc unde nu poţi merge vesel, sprinţar şi fără griji. Pentru a pătrunde acolo e necesar să ai sufletul pregătit. Monumentul ridicat la începutul anilor ‘90 este încuiat permanent şi se află dincolo de un gard închis la rândul lui cu lacăte. Nu poate intra  oricine şi oricând vrea. Am aşteptat o vreme până când deţinătorul cheilor ne-a poftit înăuntru. Timp suficient să simţim tristeţea locurilor, cenuşiul aerului, natura greoaie şi sufocantă a clădirilor peste care tocmai atunci a năvălit un stol dens de ciori mari şi gălăgioase. Şi aici am simţit timpul încremenit însă în alt mod: greu, vâscos, gri, cerul jos şi apăsător.

Când într-un sfârşit am ajuns la mausoleu, am remarcat că acolo ciorile nu se opreau, erau doar porumbei liberi ce se odihneau pe clădire. Un călugăr înalt şi frumos ne-a deschis, ne-a călăuzit şi ne-a povestit. Vocea blândă, egală şi caldă ne-a desluşit semnificaţiile simbolurilor de acolo, ne-a perindat prin faţa ochilor scene dintr-o viaţă ce pare ireală acum, imagini de suferinţe şi chinuri, imagini de minuni şi speranţe. Am simţit incărcătura cumplită a atâtor nedreptăţi, a actelor inumane săvârşite de oameni, a întâmplărilor de groază care nu pot fi şterse ca şi cum ai trece cu buretele peste o tablă scrisă: chinurile, suferinţele, tragediile sunt în pământul pe care calci în Aiud, în aerul pe care îl respiri acolo, în fundaţiile clădirilor zidite ca să ascundă ruşinea ce apăsa conştiinţe.

***

Călugărul a terminat de povestit şi a ieşit lăsându-ne să aflăm singure ce ne spusese. Eram la intrarea in mausoleu, am privit treptele ce coborau în faţa mea însoţite de pereţii albi pe care sunt scrise numele şi ocupaţia martirilor morţi în închisorile comuniste. La capătul lor, altarul. Am început să cobor încet, citind scrisul de pe pereţi, călcând uşor, să nu tulbur ceva prin stângăcia mea. Pe măsură ce coboram, inima simţea emoţii aparte: student, jurist, elev, pastor, inginer, elev, student, învăţător ... Oameni ca şi mine, oameni cu speranţe, cu doruri.... elev mort în anchetă, student, jurist executat, profesor, ... executat, executat, elev, elev, student, ţăran...mort în anchetă... oameni cu familii, oameni cu iubiri, oameni cu nevoi umane, oameni .... Ioan cu trupul ucis, dar nu înfrânt... Altarul! Cînd am ajuns în faţa altarului picioarele m-au lăsat în genunchi în faţa icoanei lui Iisus, am plecat capul şi am stat, apoi am ridicat privirea spre icoană; în dreptul ochilor mei stătea scris: De cîte ori cazi, ridică-te şi te vei mântui!

 

Am lăsat emoţiile să curgă, să se limpezească...am urcat treptele albe şi sufletul se liniştea. Părintele ne-a dat în dar cărticele care povestesc despre sfinţii închisorilor, apoi a plecat chemat de treburi.

 

Am aprins lumânări, am privit locurile, ne-am dat răgaz. Cerul se albise uşor şi se ghicea soarele undeva dincolo. Porumbeii erau mai mulţi pe mausoleu. Ceva se schimbase ... În maşină, mă uit prin cărticica primită; citesc despre martiri, despre suferinţele lor, mă gândesc cât timp ar fi necesar şi ce se poate face pentru ca faptele acelea să nu mai apese greu peste acest neam.Ochii mi se opresc pe ultimele cuvinte rostite de Mircea Vulcănescu înainte să moară: „Să nu ne răzbunaţi!” ...da, pacea e mai importantă decât dreptatea.

 

Ninsorile...

E iarnă şi e cald.

Ca o toamnă târzie mă acoperă natura. E aproape de Crăciun...privesc soarele, simt aerul, ştiu că ninge alb undeva. Întotdeauna am privit ninsoarea ca pe o purificare, imacularea albului ei peste toate mă trimitea cu gândul la curăţenia şi limpezirea pe care cerul ni le oferea.

Acum  în mine stă să ningă cu fulgi pufoşi, strălucitori. Aşteaptă să termin curăţenia...

***

 Mereu m-a surprins imensa linişte care există în natură în clipa dinainte să ningă. E ca şi cum cerul ne-ar atrage atenţia asupra miracolului ce se va produce. În ultimele zile simt o linişte asemănătoare, care ieri mi-a spus că mai am de făcut ceva important, ca înainte de orice  început: că e necesar ca în tăcerea din mine să las fulgii să vină în iertări.

Cum să cer iertare şi ce să iert, am întrebat?

Ştii tristeţea?

Da...

Gândeşte-te la ea, de câte ori te-a însoţit au fost tot atâtea clipe ce se voiau iertate.

Tristeţea? o credeam  inamică.. .şi  de fapt a fost prietena mea; ea  îmi arăta de câte ori rătăceam calea.

Aşadar, să ningă:

Iert toate lacrimile şi durerile: au fost  cecitatea perspectivei de atunci.

Iert toate gesturile şi visele aşteptate care nu s-au împlinit: au fost doar lipsă de realism.

Iert toate laşităţile celorlalţi: au fost lipsa mea de determinare.

Iert toate gesturile şi faptele pe care am ezitat să le fac, chiar când  îmi doream.

Iert toate răspunsurile pe care nu le-am dat, toate promisiunile pe care nu le-am respectat, toate dorinţele de care am uitat.

Iert toate gesturile pe care le-am făcut şi de care nu am fost mândră, tot ce am dus până la capăt deşi  nu voiam.

Iert toate câte mi-au adus tristeţea: ele au fost  şlefuiri de care nu eram conştientă.

Iert şi cer iertare pentru toate gândurile care au creat presiune în mine şi în ceilalţi.

Iert şi cer iertare pentru nepăsare.

Iert şi cer iertare pentru la netimp.

Iert şi cer iertare pentru toate enumerate şi încă în plus.

E iarnă şi e cald.

Ninge dumnezeieşte!

Sache que je...

„Ce cauţi aici, pe Pământ? îl întrebă vulpea pe Micul Prinţ

Caut oamenii, spuse el. Caut prieteni. Vino şi joacă-te cu mine, sunt atât de singur.

Nu pot să mă joc cu tine, nu sunt îmblânzită, spuse vulpea.

...

Se poate, dar am multe lucruri de descoperit, spuse Micul Prinţ

Nu putem cunoaşte decât ceea ce îmblânzim, spuse vulpea.”

***

„Este jucăria mea, spuse puştoaica de trei ani. EU am cunoscut-o!”

***

Sache que je... să ştii că eu, la fel ca şi tine, am venit să arătăm iubirea pe Pământ. Iubirea fiecăruia e un fel al lui de a Cunoaşte.

Să ştii că eu am venit să îţi arăt că poţi cunoaşte într-un mod ingenuu toată viaţa. Am venit să te fac să simţi din nou bucuria cristalină şi zâmbetul. Am venit să îţi laşi inima să înflorească şi să simtă o altă inimă. Am venit ca să te las să mă cunoşti, să ştii că iubirea e diferită dar există în fiecare din noi, mereu.

Am venit ca să îţi arăt „cântece şi ghiduşii” demult uitate, să-ţi pun miros de pâine caldă în desaga zilnică şi să-ţi aştern un zâmbet în cale.

Am venit ca să mă las ştiută şi ca să cunosc iubirea de la tine.

Sache que je...

Sache que je...

***

Am venit să creez legături...am venit ca să ne îmblânzim.

„L’enfer ,c’est les autres” J.P. Sartre

Adeseori ne simţim incomod în compania celorlalţi. Unul ne irită, altul ne provoacă nerăbdare, un al treilea ne plictiseşte etern, faţă de un al patrulea simţim furie. Sunt şi oameni care ne fac să ne simţim bine; sunt oameni în compania cărora simţim linişte, bucurie, senin.

***

Am constatat că lângă acelaşi om poţi să trăieşti toate sentimentele, şi într-o direcţie şi în cealaltă. Atunci, m-am gândit că „L”enfer” este doar în mine şi că ceilalţi oameni sunt oglindirea a ceea ce nu suport la mine şi atunci proiectez în afară, în ceilalţi.

L’enfer c’est moi persévérant dans ma faute, c’est moi qui ne sait pas trouver la joie en soi-même et qui la cherche dans les autres.

Infernul sunt eu care nu mă recunosc , care nu mă accept, care nu văd că totul există deja în mine, de la facerea universului. Sunt eu care neiubindu-mă, nu pot iubi nimic altceva. Infernul sunt eu când râvnesc şi vreau să posed. Infernul sunt eu când mă las purtat de patimi şi când refuz cunoaşterea.

***

Infernul sunt eu când nu mă recunosc în toţi ceilalţi şi mă împart în fiecare.

Le paradis c’est les autres quand on partage.

Când iubirea vă face semn...

Iubim la orice vârstă cu iubiri diferite de fiecare dată. Aflăm din legende despre iubirile aparte, în care îndrăgostiţii trec prin timp şi prejudecăţi, înving chiar şi eternitatea. Ne surprinde acest fel de iubire, ne atrage, ne-o dorim.

Într-o zi, chemată cu ardoare, ea vine. Este o iubire care nu se compară cu nimic din ceea ce ştiam până atunci. E atât de curată şi limpede, atât de strălucitoare încât doar atingerea cu boarea aripilor sale ne transformă şi ne purifică.

E iubirea Isoldei şi a lui Tristan, a lui Lancelot şi a Guenievrei, e iubirea care face să se îmbrăţişeze trandafiri pe morminte, care creşte în timp, care inspiră şi mişcă inimile prin vremuri.

***

E iubirea noastră, e iubirea pe care o aşteptam mereu. Ea ne transformă, ea ne aduce alături şi ne uneşte peste distanţe uriaşe, ea ne vorbeşte prin inimi şi prin eter, ea ne duce cu ea.

„Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul!” K. Gibran -Profetul

Doi pe un balansoar…

De multe ori ne jucăm, ne amuzăm ...şi inevitabil ajungem pe un balansoar. E o situaţie aparte, o relaţie unică.

La început descoperim zborul; mişcarea ascendentă urmată de cealaltă ne dă impresia unui zbor pe verticală. Repede descoperim că e bine sus dar şi că ulterior ajungem jos. Învăţăm apoi puterea negocierii şi a convingerii: sus fiind încercăm să îl convingem pe celălat să ne mai ţină acolo; vine apoi ideea de a sta cât mai mult jos şi îl lăsăm uitat pe celălalt cocoţat pe partea lui, dând neputincios din picioare: e un anumit control pe care îl deţinem şi ne simţim importanţi.

Copii fiind ne dăm în balansoar adeseori însă rămânem toată viaţa în el fără să o ştim prea bine. Mereu vom fi doi pe un balansoar şi la un moment dat vom începe să înţelegem legătura care ne uneşte în oblica sus-jos. Uneori celălalt îşi impune dorinţa de a urca, ori îşi afirmă controlul lăsându-ne dinadins agăţaţi acolo sus. Uneori ne amuzăm, alteori ne agităm să schimbăm starea de fapt.

E frumos când realizezi că tot balansul nu există de unul singur; vine momentul în care pricepi că eşti sus pentru că celălalt a făcut un efort să te ridici iar el ajunge la rândul lui acolo când contribui şi tu.

Pe un balansoar înveţi că nimic nu rămâne nemişcat cât eşti în doi şi mai ales că întotdeauna după un munte urmează o vale. Pe un balansoar înveţi să fii împreună la urcuş ori la coborâre cu aceeaşi bucurie; pe un balansoar înveţi să te bucuri de urcarea celuilalt.

L’automne de ma vie!

Chaque saison remplit les yeux de mon âme, chaque saison déroule son spectacle magnifique et m’enseigne la leçon de la vie. Chaque fois je m’égare dans la contemplation, je suis charmée par la beauté et les harmonies, je me laisse conquise par les émotions spécifiques. Et pourtant, chaque fois j’oublie d’être vraiment attentive et de comprendre ce que la nature veut m’apprendre. Ainsi, soit au printemps, soit en automne il arrive, immanquablement, le moment de tristesse. Toute ma vie, j’ai traversé les saisons accompagnée de cette tristesse plus ou moins présente.

Au printemps de ma vie, les saisons passaient plus tumultueusement, avec plus de fougue. L’été de ma vie a donné un nom à tout cela et lui a dit : passion. C’est ainsi que les saisons, les années, me traversaient : pleines de passion.

Je suis maintenant au début de l’automne de ma vie. Les saisons ont tourné trois fois dans la grande roue de la nature et je comprends de plus en plus ce que l’enchainement printemps-été-automne-hiver veut dire. Je comprends comment c’est naturel pour un arbre d’accepter au printemps les nouvelles feuilles avec lesquelles il vit presque intimement six mois et comme, aussi naturellement, les laisse s’envoler en automne. L’arbre ne souffre jamais quand il reste dépouillé de ses feuilles. L’arbre sait que c’est une démarche obligatoire pour pouvoir grandir l’année suivante, pour devenir plus fort et pour que sa couronne approche encore du ciel. L’arbre sait plus que moi ...

°°°

Cette semaine a été d’une densité et d’une intensité sans précédent. J’ai eu le soupçon que la vie me poussait à vivre tout à la fois : toutes mes angoisses passées et toutes les situations pas claires sont revenues en même temps et ont demandé mon attention directe. Et pour une fois je les ai vécues à la fois, je ne les ai pas ajournées comme j’avais l’habitude mais je les ai vécues toutes. Ca m’a donné un grand sentiment de réussite et de contentement de moi-même.

Mais voilà que toutes les leçons n’ont pas été apprises. Tout à coup s’en suit l’ancien sentiment qui m’a accompagné depuis si longtemps : une sorte de tristesse sans nom. Et tout à coup je comprends qu’il est nécessaire que je me laisse faire, que je ne dois plus me mettre de travers, que je dois laisser « mourir et tomber mes feuilles » aussi comme le font les arbres en automne.

Il est grand temps d’apprendre comment se détacher sans en souffrir. Il est grand temps d’apprendre la leçon de l’automne : les feuilles ont été d’une grande aide pour que les fruits murissent mais le temps de ces fruits a passé. Il y a tant d’autres fruits à apparaitre, et il y a tant d’autres feuilles à verdir.

Passage through life...

M-ai întrebat acum eşti bine? Şi ţi-am zis că da. M-ai întrebat apoi de ce şi ţi-am zis că acum e altfel. Ai vrut să ştii ce e schimbat şi mă pregăteam să găsesc explicaţii „savante” . De ce altcândva eram aşa de tristă... să-ţi spun dar.  Pentru că în mine ştiam că fiecare vârstă are miezul ei de aflat. Ştiam că ceea ce trăiam era diferit de ceea ce sinele era pregătit să înveţe în timpul acelei vremi.

Acum trăiesc într-o altă vârstă şi abia acum se potriveşte. De aceea sunt liniştită şi senină: în sfârşit trăiesc sincron cu ceea ce ştie de demult interiorul meu. Şi da, am acceptat ideea că timpul scurs nu mai revine şi nici viaţa acelei vârste nu o mai pot trăi.

Acum am aflat şi eu acest lucru, acum îl accept şi eu.

Fiecare anotimp vine la vremea lui.