Gândul de week-end-4

Când nu suntem prezenţi în viaţa celuilalt e necesar să creştem singuri.

Te iubesc

-         Întrebările mele te deranjază?
-         Nu. Dacă te interesează fiinţa mea înseamnă că începi să fii interesat de tine.
-          Eu nu sunt interesant.
-          Bineînţeles că eşti Eşti frumos, inteligent...
-          Opreşte-te! Îţi baţi joc de mine!
-          Ba nu. Te asigur că toate astea există în interiorul tău numai că nu poţi vedea şi nu poţi arăta şi celorlaţi.
-          Încerc....încerc...Nu e uşor.
-          Ba da, e uşor. Hai să-ţi arăt!  Priveşte în oglindă! Ce vezi?   Priveşte în oglindă! Ce vezi?
-          Văd....o fată superbă.
-          Mulţumesc. Lângă ea, ce vezi?
-          Nu ştiu.
-          E bine. Faci progrese.
-          Da?
-          Da. Înainte nu vedeai decât murdărie. Acum măcar nu mai vezi nimic. Înseamnă că ai curăţat bine. Acum o să punem ceva în cochilia asta goală, nu o vom lăsa în starea asta. Uită-te la tine! Priveşte în faţa ta! Nu e nimic care te-ar putea interesa la chipul ăsta frumos?
-          Nu prea.
-          Priveşte cu atenţie  ochii!  Ce vezi în ei?
-          A..amabilitate?
-          Daaa..Este..din plin. Apoi?
-          Sunt...nu sunt foarte urâţi.
-          Exact. Frumuseţe. Sunt nişte ochi frumoşi. Apoi?
-          Poate...blândeţe.
-          Ei da, multă blândeţe.    Dar iubire?
-          Da, şi iubire multă...poate prea multă.
-          Dacă e prea multă, ar trebui să iasă .Spune-mi că mă iubeşti!
-          Poftim?
-          Nu mă iubeşti?
-          Ba da....mult....De fapt simt un fel de afecţiune, poate prietenie care...
-          Mă iubeşti ori nu?
-          Din prima zi...din prima clipă.
-          Atunci , spune-o!
-          E...e greu de zis.
-          Ştii de ce? Pentru că nimeni nu ţi-a spus-o niciodată. Am dreptate? E greu să ştii să iubeşti atunci când     nimeni nu ţi-a arătat. 
TE IUBESC, ANDRE!  Iată, ai primit iubire. Acum oferă la rândul tău.Hai!
-          Te iubesc, Angela!  Sau cum te-oi  numi.
-          Ai dreptate. Spune din nou, fără numele meu.
-          Te iubesc.
-          E bine. Acum priveşte-te bine şi spune-o!
-          Eu....nu pot.
-          Bineînţeles că poţi. Priveşte corpul tău, tumefiat de lipsa de iubire şi de neîncredere. Nu vezi că merită să te ocupi puţin de el? Hai, nu respinge acest corp rănit care te-a suportat atât de mult timp fără să se plângă vreodată. Spune-i că e important, că are locul lui, dă-i ce merită!
-          Te iubesc, Andre! TE  IUBESC!

Gandul de week-end- 3

Iubirea e acel timp în care fiecare simte că celălalt îi zâmbeşte.

o altfel de privire...(1)

Într-o zi m-am apropiat uşor şi m-am privit atent. Cu grijă şi curiozitate am luat aminte la contururi, la mlădieri; am zărit nuanţe, flashuri, pâlpâiri. Mi-am descoperit culori în unghere uitate ...şi sunete. M-am apropiat şi mai mult şi am intrat sfios în templul sufletului: ştiam că e auriu dar lumina mierie de acolo m-a fascinat: am zâmbit larg...a bine. Mai departe m-au întâmpinat văluri alburii, pânze de borangic fin adiind într-o boare neştiută... miros de piatră spartă de curând, răcoare ...pace. Am vrut să rămân acolo ...am stat o vreme să simt lumina albă şi m-am întors. Treceam pe lângă umbrele fostelor coloane de emoţii, frică, jale...în locul lor creşteau flori înalte, transparente, sclipind intr-o melodie lină, albă şi ea. Mergând printre sunete şi adieri am văzut venind spre mine unul câte unul chipuri alburii. M-am oprit şi le-am aşteptat să vină: un bărbat brunet, războinic... evoluat faţă de alţi semeni ai săi, orgolios foarte; nu înţelesese şi nici nu aprecia femeile. Luptător bun, respecta ierarhiile. A trecut, chipul rece mi-a căutat ochii. Alt bărbat ... călugăr, poate. Ura femeile; credea că îl împiedicau în evoluţia sa; reuşise să urce pe treptele spre cer mai sus decât sperase vreodată, însă orgoliul îl făcuse mizantrop; a trecut căutându-mi privirea. Din neant a apărut un vraci renumit în ţara lui: descoperise leacuri inspirate, cunoştea taine, tămăduia vieţuitoare şi obiceiuri. Mi-a cercetat lumina ochilor şi a trecut.

M-am întors să-i petrec cu privirea; erau învelişuri ce ieşeau din trupul ce fusesem. Am simţit uşurare, calm, aripi uşoare în apropiere.

M-am căutat cu privirea şi m-am văzut pregătită să păşesc pe poarta naşterii: urma să devin femeie pe lume.

Gândul de week-end-2

Toamna, pomii aprind lampioane pe cerul sufletului.

"I was here!"

„Înaintea mea

Cărarea,

Kilometru după kilometru,

secole după secole,

se întinde albă...”

Jiddu Krishnamurti „Cărarea”

Am parcurs o bucată bună din cărarea vieţii din urmă ducând întrebarea ce mă chinuia: „Care e rostul meu pe lumea asta?” Sunt unii oameni care ştiu clar ce au de făcut în viaţă: unii se nasc spre a face o meserie, alţii spre a crea ceva nou, unii fac toată viaţa acelaşi lucru şi devin experţi, alţii îşi construiesc singuri calea spre unde vor să ajungă. De foarte timpuriu am ştiut că fac parte din categoria acelor oameni care nu ştiu precis care e drumul lor şi dacă privesc acum în urmă constat că au fost situaţii când am pornit chiar pe un drum perpendicular pe calea iniţială: în profesie, în viaţa personală ori de familie au existat nu doar meandre ci destule ramificaţii, care, paradoxal, m-au adus tot la acelaşi ax!

Cu vreo douăzeci de ani în urmă traversam o criză profundă a necunoaşterii menirii personale care mă dusese spre disperare; instinctiv am umplut atunci o pagină mare de registru cu patru cuvinte, scrise repetat, până la obsesie: „Oana are un rost.”

Acum înţeleg că deşi am trăit inconştient o mare parte de timp, ceea ce era necesar să fie, s-a întâmplat şi că viaţa m-a condus acolo unde trebuia să fiu EU.

***

Zilele  din urmă m-au făcut să retrăiesc aceste gânduri, însă din perspectiva părintelui: ce le voi spune fetelor mele în câţiva ani, atunci când vor trece şi ele prin frământarea aceloraşi căutări?

Din tot ce am trăit până acum sunt sigură de un singur lucru: că mereu am vrut să trăiesc frumos, asta am ŞTIUT încă dinainte de a avea amintiri. Ăsta a fost axul meu, poate altfel decât ceea ce ne-am aştepta: o profesie, un post, o creaţie; a fost un ideal pe care nu l-am conştientizat decât recent ca atare, dar care el singur m-a purtat pe cărarea mea.

Apoi, un alt lucru pe care îl ştiu este că fiecare viaţă se construieşte cu fiecare zi şi că nu suntem chemaţi să facem mereu lucruri extraordinare, fapte care ne fac celebri, ne aduc glorie ori bogăţii; ceea ce suntem meniţi este să trecem prin fiecare zi cât mai armonios şi să onorăm orice întâmplare ni se iveşte în cale; să atingem cu iubire orice inimă. Pe Pământ nu vom cunoaşte niciodată toţi oamenii, ci doar o mică parte a lor-  doar aceia sunt cei care ştiu că noi am existat; pe aceia inima noastră i-a vizitat şi acolo a poposit un răgaz. Inima mea vrea să lase un zâmbet şi o rază caldă în orice inimă prin care a călătorit.

Dacă ar fi să spun mai puţin poetic şi mai pe înţeles, voi împrumuta cuvintele dintr-o carte de Dan Seracu : „Înaintea ta Divinitatea a pus o cărare, diferită de la om la om, cărare la sfârşitul căreia este examenul cel mare dinaintea saltului spre lumile superioare. Parcugând această cărare avem două ţeluri: acumularea de cunoştinţe şi facerea de bine.”

***

Cam atât şi bucuria de a afirma: „Şi eu am fost aici!”

gândul de week-end -1

Copilăria e acea perioadă a vieţii când încă nu ştii că te poţi obişnui cu orice.

Când ne moare iubirea...

Fiecare dintre noi doreşte să iubească şi fiecare dintre noi a cunoscut iubirea şi stingerea ei. Iubim repetat şi trăim repetat durerea dispariţiei iubirii de lângă noi.

M-am gândit adeseori la iubirile pe care le-am trăit, la fericirile şi durerile cu care au venit ele, la miracolele şi calvarele cu care au trecut.

În ceea ce mă priveşte am remarcat o constantă: de fiecare dată iubirea, ca o fiinţă de sine stătătoare a venit lângă noi jucăuşă, veselă, luminoasă, bună. Ne-a învăluit pe amândoi şi ne-a şoptit că a trăi în iubirea aceea înseamnă Tu, Eu, Dumnezeu şi Ea- IUBIREA: atât. EA era doar între noi şi pentru noi. De fiecare dată însă unul dintre noi îi punea în braţe ceva străin: rudele, viaţa profesională, conjuncturile, copiii mei, ai săi, ai altora..., banii, studiile, menirea... până când, obosită şi vlăguită să ne tot repete că ea, iubirea e doar floarea noastră, ieşită din sămânţa noastră, epuizată dispărea incet în tristeţe.

IUBIREA, pentru cine e pregătit să o cunoască este o floare minunată care deschide porţi de rai. Ea este apărută din două seminţe: a ei şi a lui, peste care lumina de divinitate aduce viaţa. Iubirea înfloreşte şi trăieşte la fel pentru orice pereche indiferent că sunt suflete pereche sau nu. Pentru sufletele pereche iubirea este o floare foarte rară, ea aduce multă lumină şi înălţări, însă nici ea nu trăieşte singură: chiar şi sufletele pereche sunt în oameni pământeni. Doar ei doi o pot înţelege, doar ei doi o hrănesc; uneori însă iubirea este mai mult decât sunt ei pregătiţi să trăiască, să înţeleagă, să ducă, atunci chiar şi în cazurile alese, iubirea dispare; îi mai mângăie o dată cu petalele ei, îi mai învăluie cu adierea unică şi piere; se duce sus, într-o stea ce va muri cândva.

Iar pe Pământ rămân cei ce suferă în urma ei şi scriu despre iubiri neîmpărtăşite, despre sfâşieri de dragoste, despre tristeţi copleşitoare.

Floarea iubirii însă e singura ce cunoaşte sfăşierea din cauză că a eşuat iar în a-i face pe oameni să trăiască în paradisul ei.

Întâlniri cu cheiţă

De la o vreme un gând mă traversează mai des şi anume faptul că fiecare om cu care ne întâlnim deţine o cheiţă de acces la comori din'lăuntrul nostru. Sunt cheiţe cu forme diferite şi unele dintre ele chiar foarte rare; de aceea tânjim atât de mult timp după un anumit om, chiar dacă nu îl cunoaştem: intuitiv ştim că doar el e cel care ne poate descuia o anume firidă.

Suntem precum un templu plin de comori ascunse; fiecare comoară se vrea descoperită pentru că numai atunci când toate ies la iveală suntem deplini. Atunci când noi singuri uităm drumul până în vreo firidă, sau când renunţăm să mai încercăm să deschidem uşa înţepenită de vremuri, apare cineva care are exact cheiţa potrivită. De cele mai multe ori stă lângă noi atât cât e necesar să ne ajute la descoperirea respectivei comori şi apoi pleacă spre alt templu bogat. Sentimentul meu este că această întâlnire nu este unidirecţionată şi că orice relaţie reprezintă un schimb de „Cheiţe” pentru deschiderea cămărilor stabilite dinainte: fiecare aduce cheiţa de la comoara pe care a descuiat-o deja în el însuşi.

În drumul vieţii am întâlnit cheiţe de multe forme şi mărimi, din multe materiale ba uneori am încercat şi vreun înlocuitor, în speranţa că poate merge şi aşa... însă am avut apoi de reparat! Am acceptat până la urmă faptul că nu întâmplător au fost create încuietorile şi că nu a fost nici o eroare la stabilirea profilului fiecărei chei; fiecare are rostul său, verificat în veacuri.

Cred că valoarea fiecărui om care trece prin viaţa noastră este direct proporţională cu valoarea comorii pe care ne-a ajutat să o dezvăluim; mi s-a întâmplat chiar să întâlnesc oameni care m-au însoţit simultan spre mai multe cămări şi când, privind retrospectiv am descoperit tezaurul pe care mi l-au oferit am rămas uimită de frumuseţea acestei lumi.

***

Această postare este o concluzie şi un răspuns a lungii perioade pe care am traversat-o şi prin care trec mulţi dintre noi: o perioadă în care preferăm izolarea companiei celorlalţi până când înţelegem de fapt rostul interacţiunii dintre oameni, frumuseţea relaţiilor, oricare ar fi ele.

Prinţesa verde

***

În viaţă fiind vine vremea cînd e necesar să ne naştem singuri. De data aceasta nu în material ci în spiritual. E mai puţin povestită această naştere dar ea există.

E la fel de dureroasă precum cea fizică şi necesită tot un efort neobişnuit cu deosebirea că acum nu mai ieşim din pântecele matern ci din noi înşine. Gestaţia e posibil să dureze cam tot nouă luni, cel puţin acesta e sentimentul ce-l nutresc.

E un proces care include toate etapele ştiute însă trăite simultan din ambele perspective: a mamei şi a pruncului. Trăieşti în acelaşi timp incertitudinea şi încântarea, neputinţa, abandonul, dorinţa de repaus dar şi dorinţa de a simţi loviturile vieţii din tine, transferul de sine în sine...dorinţele ciudate de câteodată. Chiar şi transformarea fizică, modificarea greutăţii, diminuarea agilităţii, dorinţa de a sta mai mult timp departe de ceilalţi şi de a fi atent la vlăstarul din tine. Ori nevoia de a fi hrănit şi ocrotit, ţinut la loc sigur şi cald pentru a putea creşte, dorinţa de a pluti mereu în starea de iubire iniţială.

***

Toate sunt trăite de tine în tine, până într-o zi când... te naşti. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns lungul drum de contradicţii de până atunci, la sorocul naşterii începi să te dori: te doare TU cel ce îţi deschizi calea spre lumină şi tot Tu cel ce vrei să ieşi dinăuntru. E o durere ce strigă îngerii. Te răscoleşte până în sufletul ce de veacuri a făurit cămaşa ce te-a ţinut până atunci.

***

E o zi senină şi altfel. E linişte de miracol în jur. E ziua de Sfânta Maria Mare. Mă aflu pe o tufă de levănţică şi îmi simt încă trupul chircit. Mă agăţ solid de tulpina înmiresmată, vântul îmi întăreşte trupul şi încet-încet îmi desfac faldurile aripilor.

***

„ Ce zi minunată e azi, îşi spuse ea. Îmi place să stau în grădină, să privesc cerul, să simt soarele. Azi e sărbătoare şi e ca şi cum s-a făcut linişte în cer.”

Îşi conduse privirea peste cer, peste pomi şi flori, se opri pe tufa de levănţică: era ceva neobişnuit acolo. Se apropie să privească mai bine şi ochii îi sclipiră de emoţie: o creatură elegantă, delicată, de un verde ireal stătea dreaptă şi frumoasă pe verticala unui fir.

Puţin mai departe, o formă asemănătoare, ceva mai mică, albă, se bălăngănea pustie în vânt.

Ce este al omului...

Cum e vreme frumoasă îmi petrec tot mai mult timp în grădină; lucrez şi observ. Astăzi am văzut foarte mulţi melci cu intrarea sigilată. Ştiu că după ce depun ouăle în urma efortului făcut  pentru transmiterea calciului spre zecile de ouă, melcii se retrag, îşi sigilează intrarea şi aşteaptă o vreme: uneori mor de epuizare, alteori îşi revin. Mă gândeam că tot la fel şi omul îşi epuizează ades forţele în mod asumat prin creşterea copiilor săi şi când consideră că misiunea i s-a încheiat îşi sigilează intrarea şi se lasă să moară.

În alte rânduri, oamenii, ca şi melcii, se arată în aceeaşi sensibilitate  şi la orice atingere din exterior îşi retrag antenele invizibile ce le pornesc din inimă şi cu care simt lumea.

Sunt apoi exemplele de organizare socială în care albinele, furnicile ori lupii seamănă ori depăşesc modelele umane. Ierarhizarea, precizia cu care îndeplinesc munca zilnică, subordonarea ori îmbinarea perfectă a sarcinilor pot constitui un exemplu strălucit în orice societate.

"E vorba de instinct, se va spune. Animalele, spre deosebire de oameni nu au sentimente."

Şi totuşi dacă ne gândim la modul cum interacţionăm cu câinii, cu caii, cu delfinii, cu pisicile chiar, dacă privim în ochii maimuţelor, ai elefanţilor când trăiesc momentul trecerii în altă lume, începem să ne îndoim de afirmaţia anterioară. Poate că şi numai prin mulţimea sentimentelor pe care le simţim când suntem în preajma lor şi tot putem crede că animalele simt la rândul lor.

Chiar şi plantele simt, se manifestă, comunică. Cei ce îngrijesc plantele ştiu cum ele se schimbă când se simt iubite, cum devin triste când nu este armonie în preajma lor şi cum de cele mai multe ori dispar la scurt timp după dispariţia fizică a omului care le-a îngrijit.

"Bine, bine. Admitem că sentimentele şi comunicarea nu sunt doar ale omului. Dar omul e singurul care poate transforma materia, o poate modela după voia lui."

Oare? Dacă ne ducem, spre lumea castorilor şi urmărim precizia cu care proiectează, secţionează şi poziţionează materialele, am crede că vorbim despre un adevărat şantier modern. Sau galeriile, construcţiile geometrice savante, realizările cu rapoarte numerice perfecte, hexagoanele simetrice, ori spiralele graţioase,  realizări ale cârtiţelor, şoarecilor, furnicilor, albinelor, păsărilor, crustaceelor, ţesăturile unice ale păianjenilor, toate pot oricând concura cu realizările materiale ale omului.

„Dar omul e singurul care iubeşte un partener dincolo de instinctul de perpetuare a speciei ori de grija înnăscută pentru celălalt.”

De câte ori privesc doi porumbei alături îmi vine în minte ideea că iubirea necondiţionată a fost inventată de ei. Fidelitatea, constanţa ori respectarea „promisiunii” par a fi inventate de lumea animală de asemenea: câinii, lebedele sunt bune exemple în acest sens.

Chiar şi viclenia, ori folosirea celorlalţi pentru atingerea propriilor scopuri sunt în egală măsură exemple şi de „machiavelism” animal.

Dacă tot ce face omul poate fi realizat  de un animal, dacă limbajul articulat nu este singurul mod de comunicare inteligentă, dacă tot mai există animale care nu încetează să ne surprindă prin ceea ce fac şi ce sunt, atunci ce este doar al omului?

„Doamne, ce este doar al omului?” am întrebat şi atunci vocea gândului din inimă mi-a şoptit : „ Acest dialog al nostru.”

Liniştea...

În interacţiunea noastră cu oamenii ades ni se pune la încercare încrederea însoţită de linişte interioară. Toţi trecem în viaţă prin momentul spaimei provocată de dispariţia celuilalt, oricare ar fi el: părinte, prieten, iubit, copil, relaţie. Îmi amintesc dimineţile în care mă trezeam îngrozită după ce visasem că mama murise şi descopeream că nu e în casă ( plecase la cumpărături în timp ce dormeam) şi spaima cumplită cu care trăiam zecile de minute până apărea. Mai apoi neliniştile cu care mi-am punctat relaţiile de prietenie şi mai târziu de iubire: era şi teamă şi frământare şi mare tensiune interioară. Mă speria dispariţia, ruptura, sfârşitul a ce îmi plăcea. Mamă fiind am trăit panica generată de febrele bebeluşilor, de nopţile cu posibile sufocări, de accidentele petrecute sub ochii mei, de posibile imaginare despărţiri. Iubind matur am întâlnit iar neliniştea, durerea, pustiul din posibile rupturi, maladii, accidente, dispariţii. Lipsa temporară a celuilalt inducea automat ideea unei separări însoţită de frica respectivă.

***

Trecem astfel prin porţi felurite până descoperim o altfel de trăire; atunci o pace adâncă pătrunde în fiinţă, căutăm să repetăm cât mai des existenţa ei, iar la un moment anume ne trezim că vieţuim mereu în noua simţire: faţă de copiii noştri, faţă de prietenii noştri, faţă de marile noastre iubiri ne cuprinde LINIŞTEA. Trăim relaţii în care avem sentimentul că indiferent ce ar putea aduce viaţa, între noi şi cel cu care relaţionăm nu putem să mai simţim neliniştea rupturii: nici chiar părăsirea, ori dispariţia fizică nu pot schimba nimic din această linişte interioară. Sunt relaţii şi momente în care îndumnezeim!

Cealaltă privire

Imaginea tatei jucând singur şah îmi apare din când în când în faţa ochilor minţii. Tata avea un fel al lui de a fi autodidact iar şahul a fost „furat” nu l-a învăţat nimeni niciodată însă a tot privit diferiţi jucători până când a devenit el însuşi un jucător dificil de învins. În ultima parte a vieţii tata juca tot mai des şah singur în camera sa. Îl vedeam din prag adâncit într-un fel personal în taina jocului; avea în jur o anume pace şi un ceva care nu îmi lăsa inima să intru să îl întrerup. Mi-ar fi plăcut să aflu cum e să joci de unul singur şah; cum poţi să nu trişezi. Aş fi vrut să îl întreb dacă chiar poţi fi onest şi neutru în asemenea circumstanţe. Tata s-a stins demult însă îl văd din când în când cum joacă senin şah de unul singur.

***

Ni se întâmplă în diferite perioade ale vieţii noastre să ne surprindem privindu-ne în timpul secvenţelor pe care le trăim. În toiul unor discuţii aprinse, apare un moment în care ne dăm seama că de fapt în toată discuţia nu facem decât să aşteptăm pauza venită de la celălalt ca să putem spune ce avem în noi şi că indiferent ce ni s-ar spune, noi reformulăm şi repetăm ce e al nostru de parcă am fi convinşi că nu suntem auziţi. Sau în timp ce lucrăm, ori ne amuzăm se întâmplă să ne vedem de undeva din afară pentru o fracţiune de secundă.

 Momentul acesta de luciditate face ca totul să se schimbe, tăcerea din pauza noastră devine altfel şi începem să îl auzim cu adevărat pe celălalt, ori comportamentul nostru devine mai cântărit în semnificaţii.

***

Am trăit mult timp fără să mă întreb cum vede sau cum simte celălalt momentul împărtăşit. Eram atât de prinsă în propriile mele sentimente şi emoţii, mă străduiam să desluşesc ceea ce încercam şi trăiam încât de multe ori celălalt îmi părea foarte îndepărtat. Mărturisesc faptul că deşi am trăit momente diferite în compania oamenilor, nu am reuşit niciodată până acum să „văd” prin ochii celuilalt, să înţeleg, să simt cum trăieşte el momentul respectiv. 

***

E nevoie de o putere de iubire anume ca să poţi „vedea” cum „văd” ceilalţi şi să nu te afecteze, să rămâi pur. E nevoie de credinţă şi limpezime interioară ca să reuşeşti să te desprinzi de tine şi să revii neschimbat. E nevoie de iubire aproape christică pentru a trece în celălalt spre a evolua împreună.

E posibil să vedem cum văd ceilalţi şi să rămânem diferiţi, doar iubind.

Norii

E fascinant să urmăreşti trecerea norilor pe cer. Mai mult decât orice altceva, norii îţi arată forma mişcării permanente, curgerea continuă: dacă îi priveşti cu atenţie observi că nici un nor, nici o clipă din viaţa lui nu e static, nici posesiv: el se lasă condus de mişcarea aerului oriunde. Se lasă modelat în diferite chipuri arătând altă imagine în fiece moment, îi dă voie luminii să-l franjureze în contururi de gală aurie, ori se face sită prin care snopi de raze trec îngereşte spre pământ. Poate să se alăture altor nori formând un strat gros dar se şi lasă împărţit şi desprins fără regret. Apoi, în timpul vieţii lor, norii au dezvoltat o adevărată civilizaţie aeriană: sunt nori copilăroşi, mult albi şi mult pufoşi, cărora le place să se joace lăsând chipuri pe cer; sunt apoi norii grăbiţi, care parcă au mereu ceva de verificat în bunul mers ceresc, neoferindu-şi nici o clipă de răgaz, norii funcţionari. Sunt severi, uşor răcoroşi, cenuşii ori gri şi nu merg decât ordonat în aceeaşi direcţie. Vin norii artişti care clădesc turnuri spre cer, trepte, porţi, amestecuri incredibile de culori, dau nuanţe irizate, încălzesc cu emoţii fiinţa umană, vorbesc despre trecere, despre început, povestesc odiseea vieţii, lasă imagini de rămas bun la apus. Sunt şi norii războinici care vin cu mare zgomot, cu tropote şi zarvă armată, lasă artileria să se descarce, lansează un întreg arsenal până dispar de tot. Sunt apoi norii justiţiari ce par să cântărească suflete: ei sunt de un gri închis şi neclintiţi în hotărârea lor. Trec şi ei... În unele zile apar nori oiţe iar în altele e ca şi cum cerul se lasă arat: trec brazde luungi, albe dintr-o zare în alta.

***

Pe timp de noapte, norii capătă alt colorit ieşind din paleta alb-negru. Norii cerului nopţii, ca şi norii apusului ori ai răsăritului, se lasă pictaţi: în noapte se văd albăstrii şi vineţii, cenuşii ori gălbui, arămiu bleu.

***

Există o categorie aparte norii actori ori norii mesageri: sunt aceia care interpretează scene, ori roluri fie transmit secvenţe de scenarii celor cunoscători în limbajul lor. De-a lungul trecerii timpurilor, oamenii au primit mesaje prin nori, au „citit” în nori ori au „auzit” limbajul norilor.

***

Prin ceea ce sunt norii arată de veacuri aceeaşi lecţie omului: picătura din care e alcătuit norul este aceeaşi indiferent că există ca părticică de nor, ori strop de ploaie, ori vapor în aer, ori clipă de ocean: ea e mereu aceeaşi, iar norul apare şi dispare datorită ei.

Slavă ţie!

Atunci când misterul vrea să ţi se dezvăluie, atunci când evenimentele se repetă şi îţi atrag atenţia, nu poţi să nu te opreşti şi să întrebi, nu poţi să nu constaţi o evidenţă şi să nu laşi să curgi odată cu ea.

Dorinţele noastre cele mai fierbinţi, nevoile noastre vitale sunt cunoscute în invizibil şi cel mai ades sunt împlinite. Ne dorim belşug, iubire, atenţie, ne dorim să fim buni şi blânzi, ne dorim să ne avântăm spre înălţimi, să vindecăm, să inventăm.

Mi-a fost permis să văd în ultimul timp cum toate dorinţele, toate năzuinţele mi se împlinesc rând pe rând în fiecare zi. Am rămas uimită şi uşor decepţionată pentru că ele au venit de fiecare dată altfel decât le aşteptam: iubirea venea pe alte căi decât îmi doream, atenţia venea din partea altor persoane decât speram, belşugul venea în alt domeniu decât credeam că îmi e necesar; le-am avut mereu pe toate împlinite, însă într-o ordine diferită de cea care mă preocupa.

M-am gândit la toate acestea şi o idee mi s-a conturat: dacă tot ceea ce ne dorim noi se aseamănă cu operaţiile de matematică? Poate că adeseori vrem să rezolvăm direct formule complicate fără însă a fi parcurs regulile elementare de calcul. Poate că tot ceea ce ne aduce viaţa în diferite etape sunt acele formule simple care ne ajută să le rezolvăm pe cele mai complicate de mai târziu. Ele sunt necesare pentru a progresa în direcţia pe care ne-o dorim. Poate că e nevoie să învăţ să acord şi să primesc atenţia oricui, pentru a primi atenţia cuiva anume, poate că e nevoie să pot înţelege pe oricine, pentru a înţelege pe cineva anume şi a fi înţeles la rîndul meu, poate că e nevoie să mă obişnuiesc cu abundenţa, pentru a reuşi şă trăiesc abundenţa pe care o doresc, poate că e nevoie să înţeleg anumite legi, pentru a putea crea mişcarea la rândul meu, POATE CĂ E NECESAR SĂ IUBESC PE ORICINE PENTRU A TRĂI  DOAR ÎN IUBIRE.

...

Nu ştim să înţelegem şi să preţuim întregul tablou în care vieţuim.

Slavă ŢIE, pentru toate!

SĂRBĂTORI    DE    PAŞTE   ÎN   SLAVĂ!