Gândul de week-end - 8

Câteodată cuvintele noastre sunt pentru ceilalţi, alteori pentru noi înşine. 

Gândul de week-end - 7

Vai de cel care vrea să păşească pe  culmile măreţiei dar nu e pregătit să treacă prin adâncurile disperării!

altfel...

Nu intrasem vreodată-n ţinutul acela
De celebri poeţi îndelung lăudat
Nu simţisem vreodată minunea aceea
Din unirea pierdută-ntr-un veac mult uitat
Nu trăisem vreodat' şlefuirea aceea
Din rod de sămânţă prin floare purtat
Nu aflasem vreodat' lunecarea aceea
Când uşor de la tâmpla-ţi pe raze-am urcat.

Netimpul...

Cel mai tare m-a durut în viaţă atunci când am intrat în momente cu sentimentul puternic că nu era potrivit sau când am ştiut că era cel mai bun moment iar celălalt a ezitat, a amânat ori nici măcar nu a vrut să se gândească la acea variantă. Netimpul acţiunilor acelea m-a urmărit îndelung şi m-a umbrit, iar faptul că unele s-au întâmplat mai târziu a reprezentat doar o copie slabă a ceea ce era menit să fie iniţial.

Acest netimp mi s-a părut o nedreptate şi o irosire. Nu m-am resemnat dar am încercat să înţeleg. Am observat că atunci când depinde doar de mine e mai uşor să fiu în concordanţă cu „latimpul” şi că rezistenţele apar mai ales când e vorba de o acţiune în comun. Îmi era tristeţe când cei pe care îi socoteam foarte apropiaţi nu înţelegeau şi se opuneau, ori amânau.

***

La Canaa Galileii Iisus îndemnat de Fecioara Maria să ajute familia mirelui a refuzat iniţial spunând că încă nu e vremea lui, dar apoi a ascultat-o  pe mama sa şi a preschimbat apa în vin: „Ce este Mie şi ţie femeie? Nu a venit încă ceasul meu!”. Cu toate acestea s-a dovedit că a fost un ceas potrivit pentru a înfăptui prima  sa minune  pe pământ.

***

Cu riscul de a crea polemici un gând îmi locuieşte fiinţa de mulţi ani: Oare femeile ştiu mai bine decât bărbaţii ce e „latimpul” şi dacă aceştia ar avea înţelepciunea să le asculte, viaţa de pe pământ  ar deveni mai frumoasă?

Gândul de week-end- 6

Am simţit adevărata pace atunci când a dispărut nevoia de a avea dreptate în orice împrejurare.

Gândul de week-end-5

Fiecare întâlnire conţine germenii a două căutări.

O altfel de privire (2)- Cecitate...

Printr-o împrejurare pe care nu o cunoaştem încă, în majoritatea timpului petrecut în viaţă fiind, suntem orbi. Nu îi vedem pe ceilalţi cu adevărat, nu ne vedem sufletul, nu vedem sensurile, nu Îl vedem pe Dumnezeu.

***

Nu vreau să mănânc, plângea copilul de doi ani şi ceva.
  Mănâncă ce-ţi dau eu, zicea adultul cu un ton sever. Altfel nu creşti. Hai, mănâncă  odată!

***

  Nu mă simt bine cu tine, vreau să explorez, vreau să mă dezvolt, vreau să trăiesc liber
     Aşa eşti tu, indiferent cu cine ai fi tot nu te-ai simţi bine, ăsta e felul tău de a fi. Mereu zici acelaşi lucru. Aştept să te schimbi.

            ***

      Azi m-am simţit îngrozitor.
    Până la urmă ne-am împăcat. Era o lipsă de comunicare.
     Am adeseori sentimentul ăsta de neputinţă în relaţiile cu ceilalţi. Am sentimentul că nu mă fac înţeles.
          Am vorbit şi am aflat că fiecare încerca să îl menajeze pe celălalt.
        

          ***

  Ce face sufletul tău?
 Te doresc nespus!

         

          ***

      Vreau să mă căsătoresc!

        Ar fi mai bine să aştepţi, răspundea îngerul.
       Vreau să mă căsătoresc, ce e cu mine? Toată lumea are un rost, o familie, copii, numai eu nu am pe nimeni.  E aşa de greu să nu ai familie de sărbători, să stai singur în casă...
     Te înşeli, răspundea îngerul. Aşteaptă, nu e momentul potrivit. 
     Vreau şi eu să fiu ca ceilalţi! strigă cu disperare.
           Fie după voia ta, răspunse îngerul trist.

După o vreme...


   Mai bine nu mă căsătoream, e cumplit...

***

Suntem orbi şi surzi. Ridicăm privirile spre cer într-un gest de implorare deznădăjduită şi le lăsăm apoi în jos cu tristeţea de a nu fi fost auziţi, de a nu fi primit răspuns.

***

Am primit o formă de comunicare pe care cred că nu ştim cu adevărat să o folosim. Deşi auzim cuvintele celorlalţi nu le înţelegem; nu pricepem strigătele lor de durere, nu lăsăm sensurile adevărate să ajungă la noi. Uneori cuvintele celorlalţi alunecă pur şi simplu pe lângă noi, precum aerul- nu le simţim.

„Nu e mai orb decât cel ce nu vrea să vadă şi mai surd decât cel ce nu vrea să audă.”

***

Cred că niciodată nu te-am înţeles mai bine ca atunci când era tăcerea între noi. Abia atunci, în acele momente vorbele tale alunecau uşor spre inima mea şi dădeau un sens. Abia atunci te auzeam cu adevărat, înţelegeam ce îmi strigai chiar şi nu pricepeam.

***

 În tăcere am înţeles că atunci când ziceam că nu  mă plac erau doar momentele în care auzeam îngerul ce îmi oferea alte soluţii pe care mă încăpăţânam să nu le urmez.

***

Şi tot în  această tăcere se aude cântecul de iubire al Divinităţii ce priveşte blând spre creaţia SA şi îi mângâie ochii orbi. E un cântec ce răsună direct în inimă tocmai ca să deschidă alte priviri. 

Gândul de week-end-4

Când nu suntem prezenţi în viaţa celuilalt e necesar să creştem singuri.

Te iubesc

-         Întrebările mele te deranjază?
-         Nu. Dacă te interesează fiinţa mea înseamnă că începi să fii interesat de tine.
-          Eu nu sunt interesant.
-          Bineînţeles că eşti Eşti frumos, inteligent...
-          Opreşte-te! Îţi baţi joc de mine!
-          Ba nu. Te asigur că toate astea există în interiorul tău numai că nu poţi vedea şi nu poţi arăta şi celorlaţi.
-          Încerc....încerc...Nu e uşor.
-          Ba da, e uşor. Hai să-ţi arăt!  Priveşte în oglindă! Ce vezi?   Priveşte în oglindă! Ce vezi?
-          Văd....o fată superbă.
-          Mulţumesc. Lângă ea, ce vezi?
-          Nu ştiu.
-          E bine. Faci progrese.
-          Da?
-          Da. Înainte nu vedeai decât murdărie. Acum măcar nu mai vezi nimic. Înseamnă că ai curăţat bine. Acum o să punem ceva în cochilia asta goală, nu o vom lăsa în starea asta. Uită-te la tine! Priveşte în faţa ta! Nu e nimic care te-ar putea interesa la chipul ăsta frumos?
-          Nu prea.
-          Priveşte cu atenţie  ochii!  Ce vezi în ei?
-          A..amabilitate?
-          Daaa..Este..din plin. Apoi?
-          Sunt...nu sunt foarte urâţi.
-          Exact. Frumuseţe. Sunt nişte ochi frumoşi. Apoi?
-          Poate...blândeţe.
-          Ei da, multă blândeţe.    Dar iubire?
-          Da, şi iubire multă...poate prea multă.
-          Dacă e prea multă, ar trebui să iasă .Spune-mi că mă iubeşti!
-          Poftim?
-          Nu mă iubeşti?
-          Ba da....mult....De fapt simt un fel de afecţiune, poate prietenie care...
-          Mă iubeşti ori nu?
-          Din prima zi...din prima clipă.
-          Atunci , spune-o!
-          E...e greu de zis.
-          Ştii de ce? Pentru că nimeni nu ţi-a spus-o niciodată. Am dreptate? E greu să ştii să iubeşti atunci când     nimeni nu ţi-a arătat. 
TE IUBESC, ANDRE!  Iată, ai primit iubire. Acum oferă la rândul tău.Hai!
-          Te iubesc, Angela!  Sau cum te-oi  numi.
-          Ai dreptate. Spune din nou, fără numele meu.
-          Te iubesc.
-          E bine. Acum priveşte-te bine şi spune-o!
-          Eu....nu pot.
-          Bineînţeles că poţi. Priveşte corpul tău, tumefiat de lipsa de iubire şi de neîncredere. Nu vezi că merită să te ocupi puţin de el? Hai, nu respinge acest corp rănit care te-a suportat atât de mult timp fără să se plângă vreodată. Spune-i că e important, că are locul lui, dă-i ce merită!
-          Te iubesc, Andre! TE  IUBESC!

Gandul de week-end- 3

Iubirea e acel timp în care fiecare simte că celălalt îi zâmbeşte.

o altfel de privire...(1)

Într-o zi m-am apropiat uşor şi m-am privit atent. Cu grijă şi curiozitate am luat aminte la contururi, la mlădieri; am zărit nuanţe, flashuri, pâlpâiri. Mi-am descoperit culori în unghere uitate ...şi sunete. M-am apropiat şi mai mult şi am intrat sfios în templul sufletului: ştiam că e auriu dar lumina mierie de acolo m-a fascinat: am zâmbit larg...a bine. Mai departe m-au întâmpinat văluri alburii, pânze de borangic fin adiind într-o boare neştiută... miros de piatră spartă de curând, răcoare ...pace. Am vrut să rămân acolo ...am stat o vreme să simt lumina albă şi m-am întors. Treceam pe lângă umbrele fostelor coloane de emoţii, frică, jale...în locul lor creşteau flori înalte, transparente, sclipind intr-o melodie lină, albă şi ea. Mergând printre sunete şi adieri am văzut venind spre mine unul câte unul chipuri alburii. M-am oprit şi le-am aşteptat să vină: un bărbat brunet, războinic... evoluat faţă de alţi semeni ai săi, orgolios foarte; nu înţelesese şi nici nu aprecia femeile. Luptător bun, respecta ierarhiile. A trecut, chipul rece mi-a căutat ochii. Alt bărbat ... călugăr, poate. Ura femeile; credea că îl împiedicau în evoluţia sa; reuşise să urce pe treptele spre cer mai sus decât sperase vreodată, însă orgoliul îl făcuse mizantrop; a trecut căutându-mi privirea. Din neant a apărut un vraci renumit în ţara lui: descoperise leacuri inspirate, cunoştea taine, tămăduia vieţuitoare şi obiceiuri. Mi-a cercetat lumina ochilor şi a trecut.

M-am întors să-i petrec cu privirea; erau învelişuri ce ieşeau din trupul ce fusesem. Am simţit uşurare, calm, aripi uşoare în apropiere.

M-am căutat cu privirea şi m-am văzut pregătită să păşesc pe poarta naşterii: urma să devin femeie pe lume.

Gândul de week-end-2

Toamna, pomii aprind lampioane pe cerul sufletului.

"I was here!"

„Înaintea mea

Cărarea,

Kilometru după kilometru,

secole după secole,

se întinde albă...”

Jiddu Krishnamurti „Cărarea”

Am parcurs o bucată bună din cărarea vieţii din urmă ducând întrebarea ce mă chinuia: „Care e rostul meu pe lumea asta?” Sunt unii oameni care ştiu clar ce au de făcut în viaţă: unii se nasc spre a face o meserie, alţii spre a crea ceva nou, unii fac toată viaţa acelaşi lucru şi devin experţi, alţii îşi construiesc singuri calea spre unde vor să ajungă. De foarte timpuriu am ştiut că fac parte din categoria acelor oameni care nu ştiu precis care e drumul lor şi dacă privesc acum în urmă constat că au fost situaţii când am pornit chiar pe un drum perpendicular pe calea iniţială: în profesie, în viaţa personală ori de familie au existat nu doar meandre ci destule ramificaţii, care, paradoxal, m-au adus tot la acelaşi ax!

Cu vreo douăzeci de ani în urmă traversam o criză profundă a necunoaşterii menirii personale care mă dusese spre disperare; instinctiv am umplut atunci o pagină mare de registru cu patru cuvinte, scrise repetat, până la obsesie: „Oana are un rost.”

Acum înţeleg că deşi am trăit inconştient o mare parte de timp, ceea ce era necesar să fie, s-a întâmplat şi că viaţa m-a condus acolo unde trebuia să fiu EU.

***

Zilele  din urmă m-au făcut să retrăiesc aceste gânduri, însă din perspectiva părintelui: ce le voi spune fetelor mele în câţiva ani, atunci când vor trece şi ele prin frământarea aceloraşi căutări?

Din tot ce am trăit până acum sunt sigură de un singur lucru: că mereu am vrut să trăiesc frumos, asta am ŞTIUT încă dinainte de a avea amintiri. Ăsta a fost axul meu, poate altfel decât ceea ce ne-am aştepta: o profesie, un post, o creaţie; a fost un ideal pe care nu l-am conştientizat decât recent ca atare, dar care el singur m-a purtat pe cărarea mea.

Apoi, un alt lucru pe care îl ştiu este că fiecare viaţă se construieşte cu fiecare zi şi că nu suntem chemaţi să facem mereu lucruri extraordinare, fapte care ne fac celebri, ne aduc glorie ori bogăţii; ceea ce suntem meniţi este să trecem prin fiecare zi cât mai armonios şi să onorăm orice întâmplare ni se iveşte în cale; să atingem cu iubire orice inimă. Pe Pământ nu vom cunoaşte niciodată toţi oamenii, ci doar o mică parte a lor-  doar aceia sunt cei care ştiu că noi am existat; pe aceia inima noastră i-a vizitat şi acolo a poposit un răgaz. Inima mea vrea să lase un zâmbet şi o rază caldă în orice inimă prin care a călătorit.

Dacă ar fi să spun mai puţin poetic şi mai pe înţeles, voi împrumuta cuvintele dintr-o carte de Dan Seracu : „Înaintea ta Divinitatea a pus o cărare, diferită de la om la om, cărare la sfârşitul căreia este examenul cel mare dinaintea saltului spre lumile superioare. Parcugând această cărare avem două ţeluri: acumularea de cunoştinţe şi facerea de bine.”

***

Cam atât şi bucuria de a afirma: „Şi eu am fost aici!”

gândul de week-end -1

Copilăria e acea perioadă a vieţii când încă nu ştii că te poţi obişnui cu orice.

Când ne moare iubirea...

Fiecare dintre noi doreşte să iubească şi fiecare dintre noi a cunoscut iubirea şi stingerea ei. Iubim repetat şi trăim repetat durerea dispariţiei iubirii de lângă noi.

M-am gândit adeseori la iubirile pe care le-am trăit, la fericirile şi durerile cu care au venit ele, la miracolele şi calvarele cu care au trecut.

În ceea ce mă priveşte am remarcat o constantă: de fiecare dată iubirea, ca o fiinţă de sine stătătoare a venit lângă noi jucăuşă, veselă, luminoasă, bună. Ne-a învăluit pe amândoi şi ne-a şoptit că a trăi în iubirea aceea înseamnă Tu, Eu, Dumnezeu şi Ea- IUBIREA: atât. EA era doar între noi şi pentru noi. De fiecare dată însă unul dintre noi îi punea în braţe ceva străin: rudele, viaţa profesională, conjuncturile, copiii mei, ai săi, ai altora..., banii, studiile, menirea... până când, obosită şi vlăguită să ne tot repete că ea, iubirea e doar floarea noastră, ieşită din sămânţa noastră, epuizată dispărea incet în tristeţe.

IUBIREA, pentru cine e pregătit să o cunoască este o floare minunată care deschide porţi de rai. Ea este apărută din două seminţe: a ei şi a lui, peste care lumina de divinitate aduce viaţa. Iubirea înfloreşte şi trăieşte la fel pentru orice pereche indiferent că sunt suflete pereche sau nu. Pentru sufletele pereche iubirea este o floare foarte rară, ea aduce multă lumină şi înălţări, însă nici ea nu trăieşte singură: chiar şi sufletele pereche sunt în oameni pământeni. Doar ei doi o pot înţelege, doar ei doi o hrănesc; uneori însă iubirea este mai mult decât sunt ei pregătiţi să trăiască, să înţeleagă, să ducă, atunci chiar şi în cazurile alese, iubirea dispare; îi mai mângăie o dată cu petalele ei, îi mai învăluie cu adierea unică şi piere; se duce sus, într-o stea ce va muri cândva.

Iar pe Pământ rămân cei ce suferă în urma ei şi scriu despre iubiri neîmpărtăşite, despre sfâşieri de dragoste, despre tristeţi copleşitoare.

Floarea iubirii însă e singura ce cunoaşte sfăşierea din cauză că a eşuat iar în a-i face pe oameni să trăiască în paradisul ei.