Ieri era încă iarnă, mă așezam iar în spațiul îngust al bârlogului și tăceam în întreg universul. Ieri încă îmi simțeam crengile uscate și reci, curgeau șiroaiele ploilor potrivnice pe trunchiul meu nemișcat. Ieri încă priveam mut la teatrul lumii și mă ștergeam voit din cotidian.
Azi îmi simt mugurii în pârg... deodată și fără motiv îmi știu boboci plesnind în ființa-mi; îi văd chiar și îi contemplu, îi aud deja cum se desfac spre soare, îmbujorați. Azi sunt primăvară și simt cum colțul ierbii trece prin piele, cum porii se încălzesc mieriu și cum petale roz îmi îmbujorează sufletul.
Există oameni care fac și vorbesc, există oameni care vorbesc și nu fac, există oameni care fac și nu vorbesc. Și exista oameni care văd toate aceste feluri.
Asociem adeseori schimbările benefice cu situații sau lucruri bune care vin spre noi ca o minune, de exemplu o ofertă pentru un job mai bine plătit, sau mai apreciat, ori cu șansa achiziționării în condiții favorabile a unui bun: mașină, teren, casă, etc, ori cu un parteneriat ce ne aduce creștere și maturizare, însă foarte rar asociem schimbările benefice cu felul diferit în care ne purtăm NOI față de ceea ce vine în viața noastră.
Există acele momente când nu mai simțim nici presiune, nici invidie, nici furie ori nedreptate, când nu ne mai traversează nicio urmă de emoție ce se dizolvă în lacrimi, când inima nu ne mai bate aiurea ori gândul nu se mai duce spre panică ori angoasă. Cred că acestea sunt cadourile cele mai de preț ale vieții, schimbările cu adevărat benefice pe care le putem trăi cât existăm fizic. Și mai ales când și știm că totul e diferit în noi atunci când se repetă circumstanțele.
Unii o numesc contemplare, eu îi spun uniune. Mi se întâmplă să mă alătur unui peisaj, unei imagini sau unei lumini anume într-o stare de neclintire fizică și într-o liniște interioară totală. Atunci, în acele momente, se întâmplă ca interiorul meu și interiorul acelui moment să fie o singură respirație. Uneori, foarte rar, fac această alipire alături de o altă ființă, și știu că într-un anume fel pe care nu îl descifrez încă, se creează o alăturare multiplicată, că și acela este prins în această uniune.În acele clipe sunt puntea prin care o altă ființă poate accede la invizibil, la neștiut și abia acum înțeleg că această stare este de o anume grație și de o anume uimire mută, pe care celălalt o confundă cu accesul la ființa mea, dar eu sunt doar puntea spre o fereastră invizibilă.
Câteodată contemplu vastitatea și frumusețea vieții în compania unui alt suflet și se întâmplă ca acela să creadă că a ajuns în sufletul meu când de fapt, aceea a fost întâmplarea care l-a dus până în pragul propriei ființe.
***
Sunt dintre acei oameni care au o legătură invizibilă cu neștiutul, mă hrănesc periodic din contemplarea lui și sporadic, la un soroc nebănuit, aleg să port și alt suflet către fereastra prin care neștiutul îmi zâmbește.
Uneori, la întoarcerea după un drum lung în afara țării vedem lipsurile dinăuntrul spațiului natal, alteori, după o vreme lungă în afară de sine, vedem frumusețea propriului suflet.
Constat adeseori că fericirea este de multe ori confundată cu plăcerea și este plasată în locul acesteia pe un loc fruntaș pe lista a ceea ce contează pentru un om în viața sa; dacă stăm puțin mai mult însă lângă omul respectiv putem observa că prin ceea ce face el efectiv, se opune propriei fericiri. Și este firesc din moment ce majoritatea oamenilor nu știu ce reprezintă fericirea pentru ei, din moment ce o confundă sau îi împrumută semnificația de la alții.
***
Pentru mine astăzi, fericirea este acea stare de destindere, de relaxare și de fuziune cu Totul, când simt cum de undeva, din niște cămări necunoscute se ridică un zâmbet larg, un zâmbet irezistibil ce ajunge până în miezul celulei din care m-am născut. Încă rare, aceste momente de fericire îmi sunt jaloane clare că sunt și mai ales că sunt unde e bine pentru mine în primul rând dar și pentru tot ce există în lumea mea, că sunt „pe calea cea bună” cum se spune.
Albastrul îmi pare culoarea cu sensuri atât de diferite încât pot spune că există un albastru pentru fiecare dintre noi.
Pentru mine, albastrul limpede al cerului este cel pe care l-am cunoscut mai întâi.
A venit apoi albastrul din texturi, ori haine, drapele, coperte; albastrul unor cerneluri ce lăsa urme migălite în multiplele ore de studiu.
Am aflat mai apoi că albastru este un sentiment de tristețe, sau de durere, sau de spleen; există cântece de „inimă albastră” sau melodii „blue” pe care le-am ascultat ca să-mi potențeze stările sau dimpotrivă, să le topească.
Albastrul mi-a apărut cândva ca aerul lumii dintre două priviri, ca florile de miozotis, ori zorelele unor tărâmuri din vis.
La un anumit soroc, am aflat albastrul ca fiind o liniște mult mai mare decât albul și chiar l-am văzut adeseori colorând zăpada.
Material mi-a apărut brusc în praful din airbagul ce s-a deschis la impactul neașteptat dintr-o zi de martie spre prânz și adeseori reprezintă o chemare către un alt ținut. Într-o vreme porneam repetat la drum, mergeam ore bune, doar ca să văd un anume albastru de cer, care se vede doar în acel loc din țară și care îmi vorbea într-o limbă de care sufletu-mi era însetat.
Albastru este casa noastră, a tuturor, Pământul văzut din spațiu și tot albastru este Marea Chemare.
Cred că dintre multele minuni pe care le trăiesc, mă simt cu adevărat binecuvântată atunci când am șansa unei discuții oneste cu cineva drag. Recent s-a întâmplat să discut cu fata mea ce mică despre ceea ce simte fiecare dintre noi legat de ceea ce trăim, despre viața noastră, dorințe, trecerea timpului...
În toiul conversației a apărut de niciunde o afirmație, ceva de genul, îmi e greu când văd că sunteți în vârstă... la tine nu așa de mult, dar la ceilalți mai mult.
În ce sens, o întreb, ca bătrân? da, îmi zice, e nevoie să fac eforturi în preajma voastră, să mă comport cu răbdare : vorbește puțin mai tare, că nu aud; ce scrie aici?; poți să îmi dai mâna; etc.
Mi se pare foarte valoroasă acestă împărtășire la care nu mă gândisem și i-am spus că noi toți, fiecare dintre noi, trăiește această transformare cu sine însuși. La un moment dat, de nicăieri, apare prima pereche de ochelari, apar primele fire albe, primele ezitări în gesturi, primul tremurat al mâinilor, ori al corpului, sau al capului, primele „căderi” de mușchi, ori de piele, primele mesaje ale corpului care nu mai răspunde așa cum știai până atunci.
Ce îmi pare însă și mai important este să înțelegem că bătrânețea nu este atât o înfățișare fizică ci mai degrabă una emoțională și spirituală. Chiar i-am spus asta și faptul că sunt oameni tineri fizic care mă obosesc și pe mine mai mult și îmi cer mai multă răbdare decât unii oameni bătrâni fizic dar foarte agili și tineri în spirit.
Cred că este necesar să ne uităm uneori la „ticurile” noastre cu onestitatea unei priviri proaspete, tinere, rejuvenate. Și apoi să luăm aminte la focul ce încă mocnește pe sub tăciuni.
Când merg în drumeții, sau în excursii mai lungi de două zile, am învățat să îmi măsor bucuriile după zâmbet. Uneori, fără vreun semnal anume, simt cum îmi răsare brusc un zâmbet în ființă și atunci rămân acolo, în acea contemplare până se conturează un sens a ceea ce trăiesc în acel moment. Cel mai des, acel zâmbet apare de mână cu recunoștința, gratitudinea și deschiderea inimii până la nesaț.
Prin urmare, când îmi iau răgazul de retrospective, caut mai întâi acel zâmbet și mă uit cu atenție la situația în care a apărut. Acea situație anume are sens de adevăr pentru mine, de bornă pentru Calea vieții pe care o trăiesc acum și de asemenea de punct de verificare. Dacă într-o situație anume simt cum corpul mi se lasă în voie, cum mușschiul minții se relaxează iar de undeva de sub coaste se lățește un zâmbet senin, atunci omul, lucrul, gândul care sunt martori, au acel sens de adevăr pentru mine.
De la o vreme m-am obișnuit să îmi măsor bucuriile și împlinirile în zâmbete.
