Jocul de-a iubirea

De-a lungul timpului trăit până acum am experimentat mai multe naşteri şi mai multe feluri de a mă relaţiona la viaţă.

M-am născut mai întâi în întâmplarea unirii părinţilor mei. Şi am cunoscut jocul de-a mirarea. El a durat ceva vreme până când conjunctura l-a transformat în cel al acceptării.

A doua oară m-am născut în momentul primului strigăt în lumea materială şi am învăţat jocul de-a supravieţuirea. Se pare că m-am descurcat destul de bine şi că se contura o personalitate puternică în bebeluşul care trebuia neapărat şlefuit potrivit uzanţelor familiei şi societăţii vremurilor în care m-am manifestat ca fiinţă voluntară.

A treia naştere a fost în social, la vârsta de cinci ani precis când m-am trezit dată la gradiniţă: mi-au rămas două mari semne de întrebare din acea perioadă: primul pe care nu l-am înţeles mult timp a fost de ce a trebuit să merg la gradiniţă şi nimeni nu m-a întrebat dacă îmi doream  asta sau nu. Cel de al doilea lucru ce mi-a fost a mirare a reprezentat coada de la înscriere, tristeţea mamei când au refuzat să mă accepte, nedumerirea mea referitoare la proceduri, şi apoi decizia de a duce singură dosarul în faţă: lucru ce se pare că a impresionat comisia respectivă care m-a privit cum aşez dosarul fără un cuvânt pe masă în faţa lor şi cum îi privesc apoi liniştită aşteptând să acţioneze. Şi m-au admis!

Următoarea naştere a fost la 18 ani când am simţit eliberarea de sub tutela părintească. Deşi am continuat să locuiesc încă o vreme cu ei, spiritual am trăit o desprindere aproape fizică, iar raporturile dintre noi s-au inversat apoi în sensul că în timp părinţii au devenit ca nişte copii ai mei. Atunci am jucat jocul armonizării relaţiilor cu oamenii din jur şi jocul grijii materne.

A urmat naşterea întru misterul vieţii şi al morţii şi jocul care m-a prins a fost al căutării de simboluri şi al acceptării neînţelesului.

A urmat naşterea întru creaţie şi maternitate în care am învăţat şi exersat jocul de-a răbdarea şi înţelepciunea.

Cea mai surprinzătoare îmi pare naşterea cea mai recentă, naşterea întru mine. E surprinzătoare pentru că e paradoxală: cu cât mă înţeleg mai mult pe mine, cu atât îi înţeleg pe ceilalţi şi sunt mai cooperantă. Jocul obligatoriu este jocul de-a iubirea. De când îl joc, în jurul meu lumea e mai luminoasă, sufletul meu este tot mai bucuros, zâmbesc mai des, găsesc atât de multe motive de voioşie iar tot ce trăiesc are un sens şi o continuitate. De când sunt în jocul de-a iubirea am certitudinea că noi toţi semănăm foarte mult în dorinţa noastră de iubire: oricine suntem, oricum arătăm, oricâte posedăm, noi toţi avem o nevoie imensă de a fi iubiţi şi de a împărtăşi iubirea noastră. E nevoie doar de cineva care să înceapă jocul şi apoi toţi aderă repede. Jocul de-a iubirea este uşor, nu sunt reguli şi odată ce înţelegi că iubirea nu este de ceva sau de cineva anume, cea pentru iubit, sau soţ, sau copil, sau părinţi, ci este chiar IUBIREA aproape că jocul se joacă singur.

 Automat apare zâmbetul şi copilul din interior.

http://www.youtube.com/watch?v=mSf7qWgFFPw

„ Aici e calea cea mai lungă : de la urechi la inimă”-Părintele Arsenie Boca

În unele împrejurări, când aud sau citesc anumite vorbe ştiute de altădată, trăiesc un moment de neclintire atentă şi brusc ele intră în mine cu un înţeles ce nu îl aveau până atunci. Sau alteori, aud pentru prima dată anumite cuvinte şi îmi produc o emoţie nouă. Nu aş putea spune dacă depinde de locul unde mă aflu sau de persoanele lângă care sunt atunci, am remarcat doar bucuria cu care percep sensurile noi. Iubesc aceste momente pe care le numesc a fi „inspirate”. Şi pentru că, purtându-le în suflet în ultimii ani le-am urmat spusa, şi pentru că am aflat răspunsuri plăcute la întâmplările tocite de timp şi repetare, am să le transcriu mai jos pentru folosul acelora care au nevoie de mesajul lor:

• „Ceea ce semeni, aceea culegi.”

• „Orice cale are efortul ei.”

• „Unde e comoara ta, acolo e şi inima ta.”

• „Fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.”-Gandhi

• „Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci.” – Gandhi

• „Omul cu inima impărţită, toate le vede împărţite ba chiar şi pe cele ce sunt una le desparte.” -Arsenie Boca

• „Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajungi ca să-i dai de capăt.” –Arsenie Boca

• „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”-Sfânta Evanghelie după Ioan

• „Când am înţeles că tot ce mi se întâmplă depinde de mine, atunci m-am liniştit.” –Gandhi

http://www.youtube.com/watch?v=_5Rcr-Bmob8

Pădurea de aramă...

Trecerea prin viaţă e drumul eroului din poveşti până ajunge unde trebuie. Drumul poate să îi fie cunoscut dinainte, sau să i-l indice cineva ori porneşte la întâmplare şi alege căile pe măsură ce înaintează.

Ţin minte că atunci când citeam poveştile copilăriei mă surprindeau unele etape sau gesturi specifice acestui drum: trecerea prin păduri de diferite tipuri sau aruncarea unor obiecte gen gresie, pieptene în spate pentru a descuraja duhurile rele ce îi urmăreau pe ce doi mi-au fost a mirare mult timp.

Pădurile m-au nedumerit constant: cum adică frunze de argint, aur, diamante sau aramă? Cum de totul e încremenit în ele şi când treci pe acolo nu se aude nimic? Îmi dădeau un sentiment ciudat , voiam să trec mai repede de acele pasaje căci nu semăna cu nimic cunoscut şi nu le înţelegeam.

Fie că ne dăm seama sau nu toţi traversăm astfel de păduri şi întotdeauna trecem prin ele în drumul nostru spre ceva.

Sunt perioade de timp când traversăm pădurea veselă, plină de zgomotul vieţii şi plină de lumina soarelui; sunt perioade când suntem în pădure ca lucrători ai ei: înaintăm pe măsură ce ducem la capăt munca noastră; sunt şi perioade în care totul e nemişcat în drumul nostru, iar noi trecem pe acolo ca şi prin altă lume: sunt acele zile în care totul e neclintit, nimeni nu te caută, nu ai nimic de făcut, iar sufletul e neutru. Cu timpul afli că au şi ele rostul lor şi nu sunt deloc atât de sâcâitoare cum apăreau la început.

Vin apoi perioadele în care începi să te uiţi cu alţi ochi în jur: vezi cum cresc copacii, cum au trunchiul, cum unii sunt doi într-o tulpină,sau trei, patru... sau cresc înclinaţi, sau au mulţi ochi, ori scorburi, vezi cum alţii sunt plini de muşchi, ori cum din unii curge răşină care înmiresmează tot ce e în jur. Vezi şi pădurile moarte, selenare, năuce. Tot atunci începi să vezi şi copacii drepţi, falnici, neclintiţi care răspândesc lumină. Dacă te uiţi şi mai atent începi să înţelegi cum îşi caută fiecare un loc pentru a putea fi în splendoarea sa în interiorul pădurii şi înţelegi cum un copac falnic şi drept nu poate creşte la umbra altuia ci doar cei mici sau care se înclină mult.

Mai apoi începi să le auzi graiul: frunzele lor vorbesc, şi trunchiul şi rădăcinile ce ies la suprafaţă. Cel mai mult îmi place când vorbeşte lumina prin crăpăturile de pădure: razele soarelui ce se filtrează şi colorează tulburător în nuanţe de galben, verde crud, auriu, arămiu şi roşu aprins templul de sub coroane.

Vine şi vremea în care apare dialogul, în care înţelegi că e o legătură directă cu tine, că drumul tău pe acolo are un rost şi că poţi face şi tu ceva în afară de a trece pe acolo pur şi simplu. Sau că poţi fi de folos chiar şi doar dacă după trecerea ta nu a fost nimic stricat din echilibrul iniţial.

Şi vine vremea în care oricum treci înţelegi că de-a lungul drumului a avut loc un transfer, că a fost mai mult decât un dialog: a existat o comuniune. Înţelegi că pădurea prin care ai trecut a păstrat urmele celor care au străbătut-o dintotdeauna şi că ei au lăsat ceva în drumul lor care a intrat  în tine cât ai mers şi atunci începi să înţelegi că şi drumul tău va lăsa ceva în cei care vor trece pe acolo după tine.

Atunci nu îţi e indiferent cum treci.

La forêt de cuivre

Le passage dans la vie est comme le chemin du héros des contes jusqu’au moment où il arrive à sa destination. Cette voie pourrait lui être connue dès le début, ou montrée par quelqu’un d’autre ou il prend une route au hasard et fait ses choix en chemin.

Je me rappelle que alors quand je lisais les contes de mon enfance j’étais étonnée par quelques étapes parcourues ou gestes des personnages qui étaient spécifiques à cette route : le passage par des forêts de genres différents ou l’habitude de jeter des objets en arrière pour décourager les personnages méchants qui suivaient les héros.

Ce sont les forêts qui m’ont procuré le plus grand trouble : ça voulait dire quoi des feuilles d’argent, d’or, de diamants ou de cuivre ? Et comment rien ne bouge à l’intérieur ? J’éprouvais un sentiment étrange et je me dépêchais de finir ces passages-là que je ne comprenais pas et qui ne ressemblaient à rien de connu.

Quoi que nous nous rendions compte ou non, nous tous traversons des forêts sur notre chemin vers ailleurs.

Il y a des laps de temps quand nous traversons la forêt de joie, pleine du bruit de la vie et de la lumière du soleil ; il y a d’autres laps de temps quand nous sommes dans la forêt en qualité de ses travailleurs et nous avançons au fur et à mesure que nous accomplissons notre travail ; il y a des périodes quand tout et figé autour de nous, et nous passons par là comme par un autre monde : ce sont ces jours –là où rien ne bouge, personne ne t’appelle, on n’a rien à faire et l’âme semble neutre. Petit à petit on apprend le rôle de ces temps aussi et on ne le trouve plus si embarrassants.

Il y a aussi les étapes où on commence à voir autour de soi: la manière dont poussent les arbres, comment est leur tronc, comment poussent deux dans le même tronc, ou trois, ou quatre...ou comment ils poussent recourbés, ou comme ils ont plusieurs yeux, ou des creux, on voit de la mousse sur les uns, ou de la résine qui coule en abondance des autres et embaument tout autour d’eux. On voit également les forêts mortes, séléniques, ahuries. C’est toujours alors qu’on commence à voir les arbres fiers et intègres, imperturbables, qui répandent de la lumière. Si on regarde plus attentivement on comprend la manière dont chacun cherche sa place pour s’épanouir à l’intérieur de cette forêt et on observe le fait qu’ un arbre fier et intègre ne peut pas pousser à l’ombre de l’autre , seulement les plus petits ou qui se ploient beaucoup.

Il arrive ensuite la période où on commence à entendre leurs voix : leurs feuilles parlent, et leur tronc et les racines qui sortent de la terre. Le plus j’aime quand la lumière parle par les fentes de la forêt : les rayons du soleil filtrés colorient d’une manière troublante par des taches de jaune, de vert –clair, d’or, de cuivre ou de rouge brulant le temple sous les couronnes.

Puis c’est le dialogue qui s’installe, où on comprend qu’il y a une liaison étroite avec soi, que son chemin par là a un sens et qu’on peut toujours faire autre chose sauf de passer simplement par là. Ou qu’on peut contribuer au-delà du simple passage. Où même qu’on peut se rendre utile seulement si on a le souci de ne rien gâcher de l’équilibre initial pendant son passage.

Et arrive le temps où on comprend que quel que soit le parcours, tout au long du chemin un transfert a eu lieu, que c’était plus qu’un dialogue: c’était une communion qui a existé. On comprend que la forêt par laquelle on vient de passer a gardé les traces de tous ceux qui l’ont parcourue tout ce temps et qu’ils ont laissé quelque chose pendant leur parcours, quelque chose qui avait passé en soi durant le chemin et à ce moment-là on comprend que son chemin à soi laissera aussi quelque chose en tous ceux qui suivront après soi.

C’est alors que notre parcours ne nous laisse plus indifférents.




 
http://www.youtube.com/watch?v=iJ7JZYwLUaw

Jurăminte de credinţă

Nu am fost niciodată în America, dar din filme am văzut că acolo se obişuieşte ca în timpul ceremoniei căsătoriei cei doi să îşi facă jurăminte de credinţă pentru o perioadă îndelungată. Că vor fi fiind ele respectate şi cât timp anume asta nu se mai spune în filme, de obicei scena respectivă apare la finalul poveştii.

De fapt unde vreau să ajung: probabil că sunteţi deja obişnuiţi cu stilul acestor posturi şi aţi înţeles de ceva timp că sunt convinsă de faptul că în momentul în care ne regăsim pe noi înşine, ne echilibrăm în interiorul nostru, armonizarea se va simţi şi în afara noastră oriunde vom fi.

Poate părea extra fantezist, dar iată ce mi-a trecut prin minte: dacă ar fi vreodată să mă aflu în postura de a-mi face jurăminte de credinţă, oare ce mi-aş promite?

Mă atrage atât de mult gândul încât îi voi da curs .

Pentru cei dornici să cunoască decorurile să ne imaginăm că scena are loc undeva la altitudine: plămânii respiră aerul răcoros, picioarele desculţe simt iarba aspră, trupul se scaldă în energia înălţimii, iar ochii râd la verde şi albastru din înalt.

Norii lasă semne pe cer şi desene pe pantele de jos, vântul adie ducând cu el mirosul de iarbă, afine, flori sălbatice, zbor de fluturi, dâre de avioane prea departe şi neclintiri de aripi de pasăre ce a învăţat nemişcarea în zbor.

Personajele sunt câte vrea fiecare după cum se simte cu personalitate mai numeroasă sau nu. În cazul de faţă vor fi două, căci de mult cunosc ambivalenţa din mine. Eu cea efemeră şi eu cea universală, Eu cea feminină şi eu cea masculină, Eu cea mereu în căutare şi eu cea care ştie deja. Şi acum, replicile:

„EU, fiică a Divinităţii îmi promit mie să nu mai permit să trăiesc momente de viaţă în care nu mă plac. Îmi promit să îmi rămân credincioasă mie în orice împrejurare. Îmi promit să îmi îndemn sufletul să zâmbească mereu şi să îmi veghez mintea să nu mai lase gândurile rele şi judecăţile de valoare să o invadeze.

Îmi promit să nu uit niciodată că Iubirea e Calea şi că Bucuria e starea naturală a firii. Promit să-mi tratez lacrimile aşa cum privesc boabele de rouă dimineaţa şi stările de tristeţe să le mângâi aşa cum îngrijesc rănile copiilor mei.

Iar eu, fiica Pământului îmi promit mie să trăiesc frumos potrivit clasei sociale, poporului şi religiei în care am apărut! Promit să caut să-mi îngrijesc sufletul, trupul şi spiritul în egală măsură şi să povestesc oricărui suflet pe care îl întâlnesc despre bucuria de a trăi şi frumuseţea vieţii!”

 

Cu adevarat nu poti vedea decât cu inima...esenţialul este invizibil pentru ochi

    

EPILOG

A trecut timpul... aveam o familie, un job, o reputaţie. Eram o persoană realizată în ochii multora şi mulţi mă invidiau.

În vara aceea, în  2007, am simţit un imbold: trebuia să ajung acolo, în locul acela unde este înmormântat cel ce pentru Ardeal este Sfântul Moţilor. Şi am ajuns. Era foarte cald, eram lângă mormânt şi am început să îi vorbesc în gând ; şi atunci, pentru prima dată mi-am văzut sufletul pe care îl ţinusem acoperit cu multe straturi de compromisuri, şi minciuni frumoase, şi laşităţi personale. Era ascuns în adânc şi era plin de lacrimi, multe, care au început să şiroiască atunci când s-a văzut descoperit. Stăteam acolo, sub soarele de plasmă şi plângeam ca nicicând în viaţa mea şi îmi regăseam sufletul. Şi vedeam cât de mult îi e dor de iubire.

Au trecut lunile, am avut al doilea copil şi apoi, la o vreme am iubit. Şi am suferit sfâşietor. Şi am început să înţeleg. Şi am început să îmi doresc să mă schimb. Apoi am început să iubesc în alt mod, mai plin, mai înţelegător, mai feminin. Am dorit să mă cunosc pentru a putea cunoaşte ce trăiesc. Am dorit apoi să mă iubesc. Am înţeles apoi că trăiam fără să ştiu exact unde merg, mă lăsam trăită de viaţă. Şi m-am reîntors la mine: am înţeles că am nevoi şi că e esenţial să mi le cunosc. Am înţeles că tristeţile mele, chiar  sfâşierile de suflet aveau mai mereu la bază gânduri, supoziţii şi că obişnuiam să sufăr cumplit pentru iluziile fabricate de mintea mea. Am înţeles că fusesem până atunci o fiinţă reactivă, care trăise prin răspunsurile la acţiunile celorlalţi. Aveam sentimente de frustrare puternică legate de condiţiile exterioare, de atitudinile celorlalţi, de sentimentele lor faţă de mine. Şi în acea perioadă am citit undeva că noi suntem RĂSPUNZĂTORI DE CEEA CE NI SE ÎNTÂMPLĂ. A fost ca şi cum mi se deschidea uşor o cale luminoasă în faţă.

Am înţeles că eu pot fi tot ceea ce îmi doresc: pot fi liniştită în interior, şi bucuroasă şi pot să fiu ca o ploaie de vară pentru ceilalţi, oricine ar fi ei, doar dacă îmi doresc. Am văzut câte se pot schimba în jur dacă îţi doreşti şi îţi urmezi dorinţa.

A urmat apoi perioada în care am descoperit că subiectele sau trăirile care îmi produceau disconfort, ori mă iritau ori mă făceau să reacţionez la primul impuls , ascundeau tot atâtea laturi neechilibrate ale fiinţei mele. Şi m-am oprit cu curiozitate şi blândeţe asupra fiecăreia. Cum reuşeam să le înţeleg, să le accept şi să îmi doresc să le transform, nu mă mai deranjau la ceilalţi , iar în mine se mai instala o porţiune de pace sufletească.

Apoi au apărut oameni noi în jurul meu; şi alte oportunităţi. A fost perioada în care am simţit că într-adevăr parcă tot universul conspiră la îndeplinirea dorinţei omului hotărât. Am descoperit sensuri noi în întâmplări noi sau în cele vechi.

Eram ca într-o oază imaginară care mă înconjura permanent prin aridul cotidian. Un singur gând mă mai frământa : care e calea mea de urmat, dacă o rătăcisem sau nu. Cum am fost mereu genul de om care nu a avut o singură materie favorită, sau o singură ocupaţie principală ci mi-a plăcut să fac mai multe genuri de activităţi şi eram înzestrată pentru fiecare, întrebarea îmi persista până de curând. Rămăsese o nelinişte .

Şi a venit apoi iar acel imbold: trebuia să fiu în acea excursie care avea ca traseu cetăţile dacice şi ca punct final mormântul Sfântului din Ardeal. Am fost. Am trăit în cele trei zile o bogăţie de sentimente şi de întâmplări care ar fi putut umple ani de zile obişnuiţi. Şi atunci, în acele păduri din jurul Sarmisegetuzei şi apoi la Prislop am ŞTIUT. De fapt M-AM ŞTIUT: tot ceea ce trăisem fusese în concordanţă cu ce exista în mine, totul era în mine dintotdeauna şi mereu ştiusem adevărul, doar că nu îl văzusem până atunci. Am înţeles şi care era drumul de urmat, şi am văzut cum ceea ce începuse cu trei ani în urmă se contura într-un parcurs continuu. Mi-am descoperit o parte a fiinţei mele pe care o bănuisem doar şi care mă încântă. Am înţeles şi am trăit mistere. Şi atunci, în acea sâmbătă la prânz, am stat în faţa lumii cu sufletul în căuşul palmelor şi am simţit iubirea caldă, aurie a Divinităţii. M-am simţit imens iubită, cald, blând, strălucitor.

Apoi drumul de întoarcere, un popas la Lainici: la intrarea în biserică, deasupra uşii , cu litere mari de tipar două fraze străbat de la stânga la dreapta faţada :

SUNT VREMURI CÂND DUMNEZEU COBOARĂ LA OAMENI ŞI SUNT VREMURI CÂND OAMENII URCĂ LA DUMNEZEU.

 
http://www.youtube.com/watch?v=XB97k312nDw


                               „On ne voit bien qu’avec le coeur… l’essentiel est invisible pour les yeux »

Et le temps s’écoulait…j’avais une famille, un travail, une réputation. J’étais une personne accomplie pour les autres et il y en avait beaucoup qui m’enviaient.

L’été de l’an 2007, j’ai senti comme une impulsion : il fallait que j’arrivasse dans cet endroit-là où est enterré celui qui est nommé le Saint des Motzi. Et j’y suis arrivée. Il faisait très chaud, j’étais près du tombeau et j’ai commencé à lui parler dans ma pensé ; et alors, pour la première fois dans ma vie j’ai vu mon âme bien cachée, bien couverte sous des couches de compromis, de beaux mensonges et de lâchetés personnelles. Elle était cachée aux profondeurs et était remplie de larmes, beaucoup de larmes qui ont commencé à ruisseler. Je restais là, debout sous le plasma du soleil et je pleurais comme jamais auparavant et je retrouvais mon âme. Je la voyais si désireuse d’amour.

Au bout de quelques mois j’ai eu mon deuxième enfant, et après un autre laps de temps j’ai aimé de nouveau. J’ai connu aussi la souffrance poignante. Et puis j’ai commencé à comprendre ; et j’ai voulu changer. Et j’ai connu une autre manière d’aimer: plus profonde, plus compréhensive, plus féminine. J’ai désiré me connaitre pour pouvoir comprendre ce que je vivais. Ensuite j’ai désiré m’aimer. Puis j’ai compris que je vivais sans savoir exactement vers quoi je me dirigeais, je me laissais vécue par la vie. Et alors je me suis retournée vers moi : j’ai compris que j’avais des besoins et qu’il était bon que je les connusse. J’ai compris que mes tristesses, même les déchirures de mon âme étaient la suite de mes pensées, de mes suppositions et que j’avais l’habitude de souffrir pour les illusions fabriquées de ma tête.

J’ai compris que jusqu’alors j’avais été un être réactif, que j’avais vécu par les réponses aux actions d’autrui. J’avais des sentiments de forte frustration attachés aux conditions extérieures, aux attitudes des autres ; aux sentiments des autres envers moi. Et à cette époque-là j’ai lu quelque part que NOUS SOMMES RESPONSABLES DE TOUT CE QUE NOUS VIVONS. C’était comme une porte s’ouvrait sur un chemin ensoleillé devant moi.

J’ai compris que je pouvais être ce que je désirais: je pouvais être tranquille au fond de moi, et contente et je pouvais être comme une pluie d’été pour les autres, qui que ce soit, seulement si je le désirais. J’ai vu comme on peut changer autour de soi uniquement par le désir suivi.

Ensuite ce fut la période où j’ai découvert que les sujets ou les moments vécus qui me faisaient sentir inconfortable, cachaient autant de cotés en déséquilibre de mon être. Et je me suis penchée avec curiosité et douceur sur chacun ; Comme je réussissais à les comprendre, à les accepter et à désirer les transformer, les autres ne me dérangeaient plus et je comptais d’autres parcelles de tranquillité à l’intérieur de moi.

Des gens nouveaux ont apparu auprès de moi et d’autres opportunités. C’était la période où j’ai senti comment tout l’univers pouvait conspirer pour accomplir le désir de celui qui est décidé. J’ai découvert des sens nouveaux dans des histoires nouvelles ou dans les histoires anciennes.

Je me sentais comme dans une oasis qui m’entourait toujours par le désert quotidien. Une seule pensée me troublait encore: quelle était ma voie et si je m’en étais éloigné. Comme j’avais toujours été le genre d’élève qui aimait plusieurs matières à l’école ou qui était doué pour plusieurs activités, la question restait coincée dans ma tête. Une inquiétude persistait encore en moi.

Et je sentis de nouveau cette impulsion-là : je devais participer à cette excursion-là qui avait comme trajet les cités daces et point terminus le tombeau du Saint d’Ardeal. J’y ai participé. J’ai vécu pendant trois jours une richesse de sentiments et d’histoires qui aurait pu remplir des années habituelles. Et alors, à l’intérieur des forets qui entourent Sarmisegetuza, et de nouveau à Prislop J’AI SU. Au fait JE ME SUIS CONNUE : tout ce que j’avais vécu pendant ma vie avait été en concordance avec moi-même, tout s’était trouvé en moi, depuis le début de mon existence et j’avais toujours su la vérité : seulement je ne l’avais vue jusqu’alors.

J’ai compris aussi quelle était ma voie, et j’ai vu comment ce qui avait commencé trois ans auparavant avait un parcours logique. J’ai découvert une partie de mon être dont j’avais seulement soupçonné l’existence et qui m’enchantait. J’ai compris et j’ai vécu des mystères. Et ce samedi-là à midi, je suis restée debout, devant l’univers, mon âme dans l’auget et j’ai senti l’amour chaleureux, doré de Dieu. Je me suis sentie immensément aimée, avec chaleur, avec douceur, brillamment.

Finalement, sur le chemin de retour, nous avons fait une halte à Lainici : à l’entrée dans l’église, au-dessus de la porte, avec des majuscules, deux phrases traversent le mur de gauche à droite :

IL Y A DES TEMPS OU DIEU DESCEND VERS LES HOMMES ET IL Y A DES TEMPS OU LES HOMMES MONTENT VERS DIEU.




http://www.youtube.com/watch?v=XB97k312nDw

Episodul 4- Cicluri

Scris în 13 aprilie 1994

„Mă uit în jur şi este primăvară cu adevărat. Apar noi frunze, noi muguri, noi flori. Copacii sunt aceiaşi, frunzele par a fi şi ele aceleaşi. În fiecare primăvară parcă reapare totul.

Mă uit apoi la oamenii de pe stradă. Toţi, ca mulţime par a fi neschimbaţi, numai că sunt alţii. La intervale anumite, apar valuri de oameni noi, oameni diferiţi, iar oamenii cunoscuţi, cei „anume” nu mai sunt. Se duc undeva şi pot să nu lase nici o urmă, pot să facă în aşa fel încât să nu se ştie că au existat vreodată.

Te întreb acum, ce-i cu toţi aceşti oameni? Ce-i cu acest ciclu al apariţiei şi al dispariţiei?

Mă simt uneori, ca acum, ca la început de lume ( nu ştiu nimic, nimic) dar şi ca la sfârşitul lumii ( de parcă toate cele s-au derulat prin mine), când mă văd ca „nebunul cu ochii închişi” care aşteaptă liniştit să treacă timpul.

Un profesor îndrumă generaţii de elevi dar şi o generaţie de elevi poate asista la schimbarea mai multor profesori. De multă vreme lumea se schimbă: valuri- valuri, apar oameni noi, dispar oameni vechi; se spune că practic nu există infinitul. Atunci ce-i cu toată această succesiune? Până când se schimbă; se tot deapănă câte un fir de viaţă ca să înceapă altul...

Anul 1994 ce loc ocupă în această derulare?

Un cântăreţ s-a sinucis la 28 ani. „Aşa de tânăr?” se va spune cu mirare. Tânăr dar probabil că a simţit că nu mai are nimic de trăit. Unii mai rămân pentru că ştiu că mai au de trăit o iubire, sau din curiozitate, sau ca să poată încheia ciclul apariţiei lor fizice.

Eu rămân, orice ar fi. Din partea mea, atât cât depinde de mine, rămân. Apoi, vom vedea ce va urma.”

http://www.youtube.com/watch?v=b-bz19s5H7U

Episodul 3- Iluzia

Scris în 4 aprilie 1994

„ Afară e o atmosferă de cupolă cenuşie aşezată peste lume, care nu prea e făcută să dea speranţe de viaţă în roz, dar care te face să te priveşti de undeva de departe. Aşa mă privesc uneori, ca şi acum, şi mă întreb ce anume parte din mine mă face să nu mă angrenez firesc în ansamblul social. Acum stau şi mă uit la „materialul” ce mă înconjoară şi mă întreb „Unde-i realitatea?” „Care-i visul?”

Mi se pare că asist la depănarea propriei mele vieţi ca şi cum aş vedea-o pe ecranul unui televizor şi aşa cum atunci când mă uit la un film pătrund în interiorul acţiunii uitând de camera în care sunt sau de locul pe care stau,tot aşa am impresia că asist la derularea filmului vieţii mele şi că am uitat tocmai „realul”.

Uneori am impresia de nefiresc, de improvizat, uneori parcă spun replici învăţate mai demult: Uneori parcă eu nu sunt eu ci interpretez pe altcineva.Uneori mi-e dor de anii copilăriei în care priveam nesfârşit la o plantă încercând să descopăr cine e ea şi cine sunt eu, cum ar fi fost dacă eu eram ea, de ce eu sunt eu şi nu altcineva, cine m-a închis în interiorul acestui corp?

Atunci poate că eram mult mai aproape de „real” iar acum am impresia că mă ocup de toate nimicurile care pot foarte bine să existe şi fără mine.

Şi iar nu pricep ce anume trebuie să fac eu.”

http://www.youtube.com/watch?v=VU_rTX23V7Q

Episodul 2- Spectacolul

Scris în 11 mai 1988- după ce am vazut „Cântec despre mine însumi” cu Florian Pittiş

      „ Închid ochii şi pleoapele grele cern un întuneric de nepătruns peste lumina ce până mai adineauri mă inunda. Acum mă cufund adânc şi poate somnolent în acea magie a negrului abisal. Deodată o luminiţă mică, pâlpâind apare undeva, departe de imaginaţie şi dorinţa mea reuşeşte să o convingă să se apropie. Iar când ajunge cam de mărimea unui reflector se opreşte şi îşi îndreaptă razele către o claie argintie de păr creţ şi lung, care, incredibil împodobeşte capul unui bărbat. Şi bărbatul acesta, semenul meu a reuşit să mă elibereze de unele umbre ce mă bântuiau adeseori. Să-mi deschidă larg ochii , închişi, către marele şi teribilul univers din mine. Să mă înveţe că nu e nici un păcat dacă nu eşti primul (primul poate fi oricine şi oricând vine cineva din urmă şi te şi întrece), că nu-i nici un păcat dacă ai clipa sau ziua ta de nebunie –nimeni nu te va condamna pentru asta-, că totul este să reuşeşti să-ţi umpli timpul şi locul şi astfel vei creşte oricât vei dori de înalt, că nu vei fi un nima pe pământ dacă vei şti să gândeşti în aceeaşi măsură aproape şi departe de tine. Şi mi-a mai vorbit despre animale care nu sunt niciodată mândre de victoriile lor, nu au pic de orgoliu şi nu înnumără nici un membru umilit.

Am învăţat să cânt despre mine însămi şi am simţit că nimeni în Univers nu te umileşte dacă nu te umileşti tu.

Şi am simţit ce înseamnă muzica ce izvorăşte din fiecare fibră a ta şi tresaltă în tine concomitent cu cea percepută auditiv.

Am învăţat că eu pentru mine sunt idolul meu şi că nu trebuie niciodată să mă trădez sau să-mi pierd demnitatea şi că dacă totuşi va trebui să lupt, niciodată să nu mă îndrept aiurea pentru că mă voi obosi în zadar: să lupt doar cu inerţia mea, cu nepăsarea şi suspiciunea – şi voi reuşi. Acum cred în asta şi e minunat atâta timp cât voi reuşi să-mi păstrez această credinţă.

Am înţeles ce miracol poate săvârşi un singur om atunci când chiar şi pentru o fărâmă de timp îşi dăruieşte o parte din sufletul şi din credinţa sa celor din jur.

Şi când voi deschide ochii larg, imenşi astfel încât să pot cuprinde totul cu o privire, tot ce mă înconjoară şi tot ce mă alcătuieşte, nu-mi va mai fi frică de mine sau de ceilalţi; nu mă voi mai simţi complexată de nici o neputinţă de a mea. Şi chiar atunci când voi greşi iar ceilalţi mă vor privi cu reproş sau cu milă, îi voi privi cu căldură şi voi spune că niciodată nu mâncăm o portocală cu coajă cu tot, aşa că întotdeauna şi mai ales în împrejurări limită, nu ar trebui să ne lăsăm furaţi de formă dacă nu vrem să ne scape miezul. „

Episodul 1- Calul

Scris în 5 aprilie 1988

„M-am îmbolnăvit! Incurabil. Mă dor toate, mai ales fiecare în parte. Fiecare mugur pe jumătate desfăcut, fiecare fir de iarbă „verde crud”, toarte florile vesele şi uşor înrourate din piaţa de flori, toţi copacii maro gri cu suave nuanţe de verde dintr-un parc, mătăsoşii mâţişori din toţi plopii pe sub care trec dimineaţa, doi câini pe care–i alint în drum spre şcoală şi toţi guguştiucii care gânguresc pe antenele caselor aflate pe acelaşi drum.

Cel mai mult astăzi m-a durut imaginea unui cal.Sunt o mulţime de cai la hipodromul de lângă atelierele noastre de practică. Îi scot în fiecare zi pentru antrenament. De multe ori mă uit la ei şi nu am remarcat nici unul. Toţi sunt la fel şi au ceva automat în mişcarea lor, ca o derulare dinainte stabilită, părând nişte căluşei metalici. Dar astăzi, uitându-mă ca de obicei, l-am remarcat. Era unic. Se desprindea net din masa celorlalţi care rămâneau pe un plan secundar de figuranţi. Era în sfârşit un cal viu. Roşcat, cu coama aurie, era în continuă mişcare, ascensiune, parcă creştea sub ochii tăi.

Era ceva minunat şi maiestuos ca într-o poveste despre un inorog. Şi m-a durut aproape fizic imaginea calului roşcat cu coama în viţe aurii dezlănţuit animate de vânt, de trap şi de dorinţa mea de a fi aşa.

Şi atunci mi-am dorit să am acelaşi sentiment de înmărmurire şi măreţie totodată şi în faţa imaginii unui suflet omenesc, sentiment care să întunece pentru totdeauna imaginea unei ciute sălbatice care se află din întâmplare şi fără să ştie de ce în mijlocul traficului dintr-un mare bulevard. „

Eclipsa de lună, varză călită şi revelaţii personale

Sâmbătă aşa cum se ştie deja a avut loc o eclipsă de lună. Citisem în diferite articole că în această perioadă este indicat să stai cât mai aproape de sinele tău, să încerci să fii singur şi să comunici cu tine însuţi. Nu ştiu dacă aşa trebuia să fie, dacă mentalul meu a programat astfel dar s-a nimerit ca sâmbătă să am program administrativ şi să rămân singură acasă.

Cum strategia de supravieţuire familială cerea imperios includerea gătitului în programul administrativ m-am decis să pregătesc varză călită. De multe ori obişnuiesc să pun un fond sonor atunci când gătesc. Am ales filmul făcut de Paul Barbă Neagră „ Mircea Eliade et la redécouverte du sacré”. Oricât de trăsnit şi ilar ar părea îmi place să „filosofez” atunci când gătesc. Pe măsură ce solzii de varză ajungeau în cratiţă şi episoadele se succedau, în mintea mea au început să se deruleze imagini trăite, imagini citite, imagini din discuţiile cu alte persoane.

Mi s-a impus evidenţa oscilaţiei personale între sacru şi profan, între influenţele sociale, familiale sau ale anturajului de-a lungul vremii pe care am trăit-o în două regimuri sociale diferite din punct de vedere al libertăţii religioase.

Încă din copilăria timpurie îmi apare dualitatea între imaginea bunicii, fiinţa unică din familie ce m-a îndrumat spre sacralitate şi care mi-a pus într-un mod solemn o iconiţă în jurul gâtului, ca într-un gest asemănător consfinţirii cavalerilor şi mustrarea publică a învăţătoarei care s-a indignat în faţa întregii clase cînd a descoperit iconiţa pe care o purtam sub uniformă. A urmat perioada în care mă închinam în gând când treceam pe lângă o biserică şi susţineam originea ştiinţifică a vieţii pe pământ în orice tip de discuţii.

A fost apoi întâlnirea cu tot mai multe persoane care au legături strânse cu religia.

În prezent nu mă consider un creştin ortodox practicant dar ascultându-l pe Mircea Eliade vorbind despre cele două ipostaze existenţiale asumate ale omului „sacru” şi „profan”am înţeles că în interiorul fiinţei mele sunt dintotdeauna ceea ce se cheama „homo religiosus” şi că chiar şi inconştient am urmat calea impregnată de sacralitate. Într-un sens mai larg, pentru mine sacralitatea are semnificaţie, şi ritual, gânduri bune, şi inimă deschisă , împăcare. Are mister şi rost. Are continuitate şi revelaţie.

Sacralitatea pentru mine înseamnă tot ceea ce fac cu bucurie, orice muncă ce îmi dă sentimentul creaţiei, orice plimbare în care mă identific cu natura, orice act de iubire magic, orice pătrăţică de gresie pe care o fac să lucească, orice plantă ce apare din seminţele pe care le pun, îmbrăţişările focoase ale fetelor mele şi dansurile noastre în trei şi cântecele care sfărşesc cu râsete, şi mâncărurile ce au gust de iubire, şi discuţiile cu prietena mea cea mai buna la un pahar de vin roşu, sărbătorile la biserică şi zăpada albă în jurul saniei, ramurile înflorite şi aerul curat. Primele rândunici primăvara şi nuanţele de verde de-a lungul anului. Sacralitate este mai ales atunci când oamenii sunt sinceri cu ei înşişi , cu ceilalţi şi atunci când îşi dau mâinile şi îşi ating sufletul. Sacralitaea este când vedem ce e frumos în celălalt şi acceptăm cu înţelegere să îşi urmeze calea sa.

Sacru înseamnă a trăi frumos.

http://www.youtube.com/watch?v=6Z2vtiRcHLs
 

 
 

ACASA MEA... AIUREA

Trăim, ne bucurăm, suferim, căutăm, dorim. Renunţăm, ne revoltăm, o luăm de la început, trudim, strălucim, ne şifonăm. Ne doare, ne alină. Ne miră. Zâmbim.

Ne grăbim ... ignorăm. Ne trezim singuri. O amintire a ceva necunoscut încă ne cheamă. Căutăm iar, ne e dor, curg şi lacrimi în răstimpuri. Grăbim ritmul , parcurgem şi mai multe distanţe, tot mai departe.

Din când în când ne îndrăgostim ...e bucurie , calm , frumos, râset, luciri în ochi şi în fiinţa noastră toată. Toţi am ajuns aici. E o răspântie de unde pornesc două drumuri: unul e al cunoaşterii de sine, celălalt al ocultării sinelui. E ca în povestea cu Oraşul bucuriei: atâta timp cât vom ignora interiorul nostru, cât nu vom reuşi să ne cunoaştem deplin, vom merge pe cărarea cenuşie. Poate că de fapt e o iubire minţită, şi constatăm cu surprindere că se repetă aceleaşi scenarii triste. Alţi oameni, aceleaşi finaluri.

Cărarea cealaltă ne poate aduce surpriza armoniei depline. Ştiind cine suntem noi cu adevărat în toate ale noastre, ştiind ce nevoi avem în plan spiritual, fizic şi sufletesc vom afla şi care ne este jumătatea. Există iubiri fericite pe termen nelimitat.

ACASA MEA este sentimentul de armonie deplină. Îmi apare sporadic în momente în care una din nevoile fiinţei mele este satisfăcută şi îi spun fericire. O caut adeseori aiurea: în ceea ce vine din afară şi îmi bucură simţurile , sau spiritul, sau sufletul. O singură dată am avut sentimentul că acasa mea este într-un alt suflet. De multe ori până atunci era echivalentă cu toate victoriile asumate. Şi nu înţelegeam noima când dura puţin şi iar mă trezeam pribegind pe un drum vitreg spre ACASA MEA.

Dar dacă greşeam tocmai căutând şi pribegind AIUREA? Dacă noi toţi suntem cumva ca într-o „deplasare spre roşu” perpetuă îndepărtându-ne de noi înşine? Dacă ceea ce căutăm nu este în alte galaxii, în alte civilizaţii, în alte ţări, în alte oraşe, în toţi oamenii? Dacă ACASA NOASTRĂ este în noi înşine? Dacă atunci când ne vom cunoaşte pe noi cu adevărat vom  fi alături de fiinţa noastră geamănă în ACASA NOASTRĂ?

Dacă tocmai astfel , pornind de la fiecare dintre noi, de la fiecare ACASĂ găsită la nivel individual, am întregi ACASA natală a întregului Pământ?

 Chez moi....ailleurs

On vit, on se réjouit, on souffre, on cherche, on désire. On renonce, on se révolte, on recommence, on peine, on brille, on se fâche. On a mal, on est apaisé. On s’étonne. On sourit.

On se presse…on ignore. On se retrouve seul. Un souvenir de quelque chose encore ignoré nous appelle toujours. On recommence la recherche, on a le cafard, on pleure de temps en temps. On accélère le rythme, on parcourt plus de distances, plus loin encore.

Parfois on tombe amoureux… c’est la joie, le calme, la beauté, le rire, des éclats dans les yeux et dans tout notre être. Nous y sommes arrivés tous. C’est un carrefour d’où commencent deux voies : celle de la connaissance de soi-même et l’autre de l’occultation de soi-même. Comme dans le conte sur La Ville de la joie, tant qu’on ignore notre intérieur, tant qu’on ne réussit à se connaitre pleinement, on parcourt la voie grise. C’est peut être un autre amour faux et on arrive a constaté de nouveau les mêmes scénarios tristes : d’autres personnages, les mêmes dénouements.

L’autre voie peut apporter la surprise de l’harmonie complète. En apprenant ce qui nous sommes en toutes nos manifestations, en apprenant nos besoins sur le plan spirituel, physique, affectif on va trouver son âme sœur. Il existe des amours heureux à long terme.

CHEZ MOI est le sentiment d’harmonie complète. Je la ressens rarement dans des instants où l’un des besoins de mon être est accompli, et je l’appelle bonheur. Je la cherche souvent ailleurs : en ce qui m’arrive de l’extérieur et qui réjouit mes sens, ou mon esprit, ou mon âme. Une seule fois j’ai eu le sentiment que chez moi se trouve dans une autre âme. Beaucoup de fois, jusqu’à ce moment-là, était le synonyme de mes victoires assumées. Et je ne comprenais toujours pas à quoi rimait tout cela quand je me retrouvais errant de nouveau sur un chemin hostile vers CHEZ MOI.

Et si je commettais une erreur rechercher et errer AILLEURS ? Et si nous sommes tous comme dans une « fuite vers le rouge » permanente en nous éloignant de nous-mêmes ? Et si tout ce que nous cherchons ne se trouve pas dans d’autres galaxies, dans d’autres civilisations, dans d’autres pays, dans d’autres villes, dans tous les hommes ? Et si CHEZ MOI se trouve à l’intérieur de chacun ? Et si quand on se connait vraiment soi-même on sera auprès de notre âme sœur CHEZ NOUS ?

Et si justement comme ça, à partir de chacun d’entre nous, de chaque CHEZ SOI retrouvé individuellement, on retrouvera le CHEZ NOTRE PLANETAIRE ?

http://www.youtube.com/watch?v=9_ALElMLpRA

iubirea de sine

Mă iubesc atunci când îmi las fiinţa să trăiască liniştea.
Mă iubesc atunci când îmi zâmbesc şi când mă las să-mi cunosc trăirile.
Mă iubesc atunci când sunt bună cu ceilalţi şi cu mine.
Mă iubesc atunci când râd cu poftă, când dansez, când trăiesc bucurii.
Mă iubesc atunci când iubesc pe Cineva.
Mă iubesc atunci când mă trezesc şi zâmbesc zilei care începe ori, înainte să adorm, celei ce a trecut.
Mă iubesc atunci când sufletul meu se înfioară când primeşte sentimentele calde de la ceilalţi.
Mă iubesc atunci când înţeleg că nimeni nu are nici o vină pentru ce mi se întâmplă mai puţin bun şi că de fiecare dată puteam alege să fie altfel.
Mă iubesc şi mă înduioşez pentru dorinţele mele încă în aşteptare.
Mă iubesc pentru licărul din ochi atunci când mai descopăr o minune a vieţii şi pentru că mă bucur să trăiesc.
Mă iubesc pentru că îmi iubesc fetele.
Mă iubesc când mă descopăr şi mai frumoasă decât altădată şi când înţeleg că pot iubi mai puternic cu trecerea timpului.
Mă iubesc când găsesc alte nuanţe în vechile idei şi când simt adierea vântului.
Mă iubesc cel mai mult când ştiu că îmi sunt prietenul cel mai apropiat.
Mă înţeleg pentru toate trăirile şi gândurile şi mă iubesc pentru că le înţeleg.
Mă iubesc pentru că ştiu să mă îndrăgostesc de iluzii, pentru că trăiesc visurile ca şi cum ar fi aievea, că realitatea nu mă întristează, că văd frumuseţea din orice om.
Mă iubesc pentru că am regăsit bucuria în ceea ce fac şi sentimentul creaţiei.
Mă iubesc pentru că nu mă mai întristează amurgul , nici luna mai , nici toamna, nici melodiile triste şi pentru că nu mă mai simt singură.
Mă iubesc atunci când înţeleg că dacă un om minte, înşeală, trişează, răneşte e pentru că încă nu ştie să se iubească şi este nesigur pe el.
Mă iubesc de câte ori văd reflecţia acestei iubiri în tot ce trăiesc.
Mă iubesc pentru că am înţeles că exteriorul se modifică perpetuu şi că certitudinea siguranţei, liniştii, bucuriei nu vine decât din mine.
Mă iubesc pentru că am dorit să fiu eu însămi schimbarea de care aveam nevoie în jur.
Mă iubesc mai ales atunci când nu mă mai iau aşa de tare în serios.

A toutes celles que je n’ai pas été …

Din punctul de vedere al pietrei sunt o apăsare lină în trecere grăbită sau în aşteptare cuminte...

Din punctul de vedere al aerului sunt o trecere dulce prin inima sa ori un răgaz ...

Din punctul de vedere al unui bărbat anume nu sunt femeie cum ar trebui; altui bărbat îi par mult femeie ...

Din punctul de vedere al copiilor mei sunt iubirea blândă sau aspră ; altor copii le sunt prezenţă vie ...

Din punctul de vedere al oamenilor ce mă cunosc sunt pe rând simpatică, liniştitoare, neliniştită, iresponsabilă, serioasă, fidelă, inconstantă, zăpăcită, matură, ingenuă, apropiată, distantă, rezonantă, realistă, idealistă, cu capul în nori, rece, caldă, harnică, leneşă, deşteaptă, fraieră, bună, rea, misterioasă, deschisă, pasională, calculată, rebelă, ...

Din punctul de vedere al minţii mele puteam fi mult mai multe, puteam să nu ratez în alegerile făcute, puteam să învăţ răbdarea şi reflexivitatea, puteam să am mai mult curaj şi să mă avânt mai mult, puteam să fiu oricare din variantele mai bune ale mele...

Din punctul de vedere al inimii mele sunt mereu EU cu toate acelea care nu am fost şi cu toate acelea care am vrut să fiu. Inima, EA ştie tot despre mine şi îmi şopteşte constant „ să ne bucurăm în cinstea tuturor acelora care ai fost şi eşti. Mai ales în cinstea a tot ce ai considerat greşit, ratat şi lipsit de valoare în viaţa ta. În cinstea a tot ceea ce prin aparenta ratare ţi-a adus dorinţa de a fi altfel, de a fi mai aproape de esenţa ta adevărată. Tot ceea ce ţi-a adus tristeţe şi eşec. A toutes celle que tu n’as pas été.”

Din punctul de vedere al Divinităţii sunt una dintre toate fiinţele frumoase de pe Pământ; îmi repetă mereu prin şoaptele inimii.

 
 
http://www.youtube.com/watch?v=4XG9mkhIIHc&feature=related

A AVEA- A FI

A avea un copil – a fi un copil
A avea un vis - a fi un vis
A avea o dorinţă – a fi o dorinţă
A avea pe cineva – a fi cu cineva
A avea o casă- a fi o casă
A avea un timp- a fi un timp
A avea inspiraţie- a fi inspiraţie
A avea un regret- a fi un regret
A avea linişte- a fi linişte
A avea un zâmbet- a fi un zâmbet
A avea bucurie- a fi bucurie
A avea frumuseţe – a fi frumuseţe
A avea un fruct-a fi un fruct
A avea iubit- a fi iubit
A avea succes- a fi succes
A avea o întrebare – a fi o întrebare
A avea un răspuns- a fi un răspuns
A avea aripi- a fi aripi
A avea un eşec- a fi un eşec
A avea mult - a fi mult
A avea credinţă - a fi credinţă
A avea valoare - a fi valoare
A avea un reper- a fi un reper
A avea prieten- a fi prieten
A avea un dor- a fi un dor
A avea o pereche - a fi o pereche
A avea suflet- a fi suflet
A avea iubire- a fi iubire



Am?
SUNT


http://www.youtube.com/watch?v=eEnx8QQJPTY&feature=related

THE EYE OF THE TIGER

Revăd imagini din copilaria mea , imagini cu tata jucând singur şah sau urmărind cu pasiune meciurile de box. Sunt o persoană paşnică şi multă vreme nu am înţeles ce poate să placă cuiva în a urmări un astfel de sport. Vedeam doar violenţa şi respingeam din start orice încercare de înţelegere.

***

Mă trezesc uneori cu o melodie în minte fără să ştiu de unde vine. Astăzi pe drumul spre casă fredonez „The eye of the tiger” fără vreun motiv anume. Deschid calculatorul şi caut un clip al melodiei. Primul este cu Rocky şi îl las să se deruleze. Hm . Box... Caut cuvintele cântecului ...îmi plac mult.

***

Boxul...doi oameni închişi într-un ring, se înfruntă direct sub supravegherea unui al treilea. Sunt multe runde; sunt lovituri grele; e strategie; e dans; e graţie; e teamă; e bărbăţie; e curaj; e victorie.

***

De mult timp am remarcat natura mea duală: m-am perceput mereu ca fiind EU – îmbinare între Efemer şi Universal; de multe ori am oscilat între pasiune şi glorie, între datorie şi libertate, între morală şi plăcere. De multe ori am fost în ring: E şi U în înfruntare deschisă. În răstimpuri era antrenamentul: cărţi, spiritualitate,concerte, creaţie, bârfe ieftine, lene extremă, frică, amânare. Uneori câştiga E alteori U. Mereu celălalt suferea o vreme de la pierderea bătăliei.

De fiecare dată aveam sentimentul că arbitrul era prezent : ochiul divin ştia cine era mai bine antrenat pentru acea repriză. Ştiam şi EU cine va câştiga şi din cauza asta spun că sunt situaţii în care nu mă plac.

***

Astăzi , acum, am înţeles de ce urmărea tata boxul cu pasiune; de ce există acest sport. Acum ştiu că şi fără să ne dorim, noi toţi suntem în ring şi ne luptăm direct, zi de zi cu ceea ce ne face să nu simţim permanent sufletul în bucurie: sunt meciuri cu runde mai multe sau mai puţine; sunt adversari mai puternici sau mai slabi; dar „Ochiul Tigrului„ există şi e râvnit de fiecare dată. Deasupra lui, dar tot în ring, lângă noi e ochiul divin care ne desparte când încleştarea e prea strânsă, care ne scoate din corzi, care ne înnumără când suntem la podea, care declară meciul încheiat.

Ochiul tigrului e comoara, aceea despre care se spune într-un verset biblic : „acolo unde e comoara ta , e şi inima ta”. Iar de la box am aflat că dacă ti-o doreşti din tot sufletul o vei obţine chiar şi dacă va fi nevoie să ai arcada spartă pe parcurs.

http://www.youtube.com/watch?v=p7CaiWxKYBo