Deodat"

Sunt lucruri care se întâmplă pur şi simplu...ele apar deodată şi rup curgerea timpului tău.

De exemplu poţi să citeşti, să asculţi muzică, să fie  cald imens de iulie copt şi deodată, pe fereastra  larg deschisă, intră un miros de frunze arse în toamnă. Te opreşti şi inhalezi până la graniţa aerului mirosul neobişnuit, intim de anotimp ce va veni.

Ori, eşti concentrat pe ceea ce faci, vorbeşti şi brusc, vezi  pe la coada ochiului cum se mişcă ceva în apropiere. Nu poţi sesiza prea bine despre ce e vorba şi îţi muţi rapid  privirea spre mişcarea percepută ... vezi un fulg unic, alb şi dantelat cum dansează în apropierea ta şi uimirea creşte cu atât mai mult cu cât, în încăpere fiind, ştii cu precizie că în ultimii ani, nu a trecut nici o pasăre prin odaia ta.

Alteori, stai zâmbind gândurilor tale şi începe să plouă liniştit, iar tu simţi cu toată fiinţa cum fiecare strop este însoţit de o suflare divină. Vrei să descifrezi simfonia ploii atribuindu-i respiraţii între sunete, expiraţii însoţind mesaje...atunci ploaia se înteţeşte, şi tu continui să fii uimit de faptul că trăieşti încă.

Se întâmplă în noapte  să dormi liniştit, şi deodat' să ieşi din vis şi din somn şi să ştii cu precizie că eşti în visul cuiva, atunci la ora aceea târzie, de obicei aceeaşi, îţi  afli gazda sufletului sau a minţii, în funcţie de locul pe care l-ai câştigat.

Şi câteodat', fără pricină, ori numai din pură urmare firească, îţi apar în mintrea dinăuntru chipuri, şi imagini, scene duioase ori glasuri uitate... universul din tine se populează cu  alte scene, glasurile interioare au altă muzică , iar chipurile ivite în suflet sunt imaculate. Şi atunci, fără a şti motivul, îl cauţi pe Dante şi mergi cu el prin acordurile unei strune sfredelitoare spre scene uitate din alte vieţi şi din alte ceruri. 

 Deodat' , fără veste, ştii cine eşti  şi că ai venit ca să afli despre a trăi... atunci abia îi ierţi pe toţi şi pe toate, poţi să-i iubeşti curat şi să înţelegi, pentru că ştii cu claritate că nu a stat cu adevărat în puterea lor să facă să se întâmple nimic,  ci că fiecare este personajul din experienţa obligatoriu necesară a lui a trăi în trecerile noastre  unice prin viaţă.

Fiecare om ce vine spre tine, fiecare întâmplare, acţiune, decizie este  un  prilej de a afirma cine eşti în esenţa ta. 

Voi...

Voi, cei pe care atât de mult v-am iubit,
ce bine, ce bine că nu aţi simţit,
Ce bine că nu aţi ştiut nici n-aţi trăit  ce se năştea între noi,
Cum ardeau gesturile nedansate, şi şoaptele nezburate,
Cum se-necau dorinţele alungate...
Voi, care atât de mult aţi fost iubiţi,
Ce bine, ce bine că aţi rămas deoparte,
Nu aţi fi putut trăi până la capăt dacă aţi fi fost atinşi, tulburaţi,
dacă aţi fi bănuit chiar şi o clipă tot ceea ce aţi îngropat
În suflet, visului  şi lumii,
Voi, cei pe care v-am purtat în alveolele din inimă,
Ce bine, ce bine că nu v-aţi înclinat,
Că nu aţi avut slăbiciuni, nici laşităţi,
Că aţi rămas neclintiţi şi că nu aţi făcut nicicând încă un pas,
Ce bine, ce bine că nu aţi cunoscut vreodată ceea ce a rămas nespus, netrăit, nerostit, nesărutat, neumblat... neiubit,
ce bine că încă trăiţi, pentru că altfel,
altfel aţi fi murit de uimire. 

Popasul...

Am făcut un popas, mi-am dorit să şed pe o margine de  linişte, să privesc rândunelele pe albastrul inefabil şi să ascult ce au toate să-mi spună.

 Spune-mi ceva ce nu am ştiut până acum, mi-am zis. 

Toate stau mai întâi faţă în faţă şi abia când  epuizează toate săgeţile, ajung unul lângă altul şi cu vremea se contopesc, mi-ai şoptit.

Nu înţeleg, am zis ascultând cu atenţie spaţiul din mine...

În mod inconştient,  primul nostru impuls este să  lansăm săgeţi. În direcţia celuilalt, a noastră, a lumii, a tot. Ceva din noi doreşte cu lăcomie să testeze, să învingă, să devină mai presus de ceea ce întâlneşte. Ceva din noi se bucură la fiecare săgeată bine ţintită, la fiecare năucire a ceea ce se află în faţă, la fiecare semn de renunţare al celuilalt Am prins gustul luptei încă de la ţipătul ce a însoţit prima noastră inspiraţie pe Pământ. 

E trist ceea ce îmi spui, e ca şi cum în fiecare clipă a vieţii noastre ducem un război.

 Până la un moment dat oamenii sunt în război pe viaţă şi pe moarte cu tot ce trăiesc, cu toţi pe care îi au în preajmă,  în  familie, în  relaţia de iubire, în  legăturile sociale, profesionale, orice. Oamenii se luptă, cea mai cruntă luptă e mai ales în vreme de pace. Las' că o să vezi tu, şi las' că o să vină vremea să îţi arăt eu cu cine ai de-a face, sunt cele mai dese promisiuni ce populează minţile oamenilor. 

Din păcate nimeni nu câştigă...niciodată , cu adevărat.

Din fericire, aşa e. Pentru că asta e ceea ce le poate aduce soluţia. Războiul nu face decât să ucidă. În război înveţi că fiecare pierdere în cealaltă tabără e însoţită de o pierdere din tabăra ta. 

Cum ajungem să fim alături?

La un moment dat, unul din cei doi care stau faţă în faţă îşi dă seama că nu mai are rost să  îl iscodească pe celălalt, înţelege cât de asemănători sunt şi atunci întinzând mâna îl apucă pe celălalt de mână şi îl aşază lângă sine... apoi alături,  învaţă să privească amândoi în aceeaşi direcţie. 

Asta e iubirea?

Asta e iubirea! 

Gândul de week end -88

Îndepărtarea de celălalt  apare pentru că nu îţi mai place cum te vezi prin ochii lui, şi destul de rar  pentru că nu îţi mai place de el.

Câteodată...

Câteodată  trăieşti sentimentul  că nu eşti nicăieri cu adevărat şi ceva, o voce mică din tine îţi şopteşte că nimeni nu ar putea să îţi fie de  ajutor. Câteodată e ceva în sufletul tău care îţi apasă corzile simţirii, adăugând greutate peste o durere surdă ce se retrezeşte. Câteodată  te vezi departe de toţi cei pe care îi cunoşti, mult departe … dar presimţi că eşti aproape de ceva nedefinit, spre care inima ta se îndreaptă încet.  Câteodată, în tine se întâmplă Odisei şi Iliade ce nu mai pot fi ignorate şi atunci... câteodată …  trăieşti în rugăciune, sub stele; eşti un potir însetat şi tot cerul necreat.

Gândul de week-end-87

Din tot ceea ce trăieşti poţi  face o artă sau să te mulţumeşti cu un Kitch. Doar de tine depinde.

Plasa

Te-am văzut cum lucrai să îţi construieşti un scut; pornită din vis plasa creştea, creştea progresiv în jurul tău mai întâi şi apoi o lua încetişor spre templul sufletului. Erai prins în iluzia visului care te amorţea cu o prefăcută dulceaţă şi hipnotizat, nu mai aveai puterea să schiţezi vreun gest. 

Vino, îţi spuneam repetat, vino, ieşi din plasa aceea. Mă priveai tot mai şters şi te afundai din ce în ce mai tare în propria iluzie.

Te priveam cu durere, îmi lăsam lacrimile să deseneze fântâni şi talere şi cumpene pe figura-mi împietrită de uimirea neputinţei tale. Nu poţi face asta, îţi strigam , nu poţi să laşi ca totul să te amorţească, vino, trăieşte.

Credeai că strigătul meu este o iluzie, credeai că adevăratul mesaj este cel care îţi şoptise mai demult să fugi, să te acoperi cu plasa aceea sufocantă şi de aceea nu îmi răspundeai, de aceea nu voiai să mă priveşti.

Vino, îţi strigam cu vocea inimii, şi a iubirii promise, vino...

***

Cândva, demult, poate pe un tărâm al onoarei uitate, un samurai viteaz a dus toate bătăliile posibile din afară şi din sine pentru a întâlni şi iubi  femeia sa. 

Gândul de week end-86

Fiecare dintre noi deţine o  populaţie în interior; cu vremea începi să îţi identifici şi să le dai câte un nume fiecărui locuitor al tău: ăsta e bănuitorul, ăsta este romanticul, ăstălalt e curajosul, iată şi prostănacul, sau savantul, cârcotaşul, ironicul, iubitorul, milosul, meticulosul, palavragiul, taciturnul, singuraticul etc. La un moment dat, când toţi  se lasă cunoscuţi, devii ca un copac inmugurit ce îşi poartă frumos  viitoarele fructe.

Lila

Venise vremea să stau în amurgul mov şi să închipui un dans din ritmurile vieţii
 să-mi răsar perlele dinţilor printre franjurii ploii şi să rup pe rând câte un fir  din cer.
Venise vremea deci, să închipui un menuet graţios, pe care să îl alunec peste aripile lebedei.
Să îmi potrivesc faldurile şi apoi să îmi lucesc podoabele sub razele soarelui violet,
Venise vremea să îmbrac  haina cea nouă   şi tu să-mi zici: "nu vreau să mai plângi vreodată "
"Râzi, vreau să râzi pe orice ploaie, dar mai ales, râzi sub ploaia purpurie!"
Venise vremea să mă rotesc cu mâinile a cumpănă de ora două pe sub cerul violet şi să râd prin ploaia movulie.
Să râd, să râd , să râd ...prin ploaia movulie...

Şi pentru că venise vremea, am ieşit desculţă şi am dansat dansul ploii printre stropii liliachii
până ce tu ai auzit cântecul meu şi m-ai chemat...
Lila!

Întâmplare simplă

Ea era altfel, mă încânta, mă fermeca
Ea nu părea disponibilă dar mă iubea prin eter,
Ea mă atrăgea şi mă îndepărta, mă legăna.
 avea mii de stele sub pleoape şi voia să le vizităm împreună
iar eu, eu eram atât de departe...
ea avea mlădiţe cu care îmi mângâia nervii şi angoasele,
ea ştia să râdă şi să plângă într-o secundă,
ea îmi umplea gândurile, bătăile inimii, trăirea,
ea a creat într-o zi  universul din mine
ea era a mea ...
dar eu i-am zis NU,
şi ea nu a înţeles că eu... eu  nu eram al meu.

Se putea ..

se putea  să nu te  fi aflat niciodată, să rămâi locatar perpetuu al  dorului meu...
 să rătăcesc prin pustiu până la asfinţitul din urmă...
 să rămânem străini, şi tu , şi eu câte un  om printre cele şapte miliarde ...
se putea ca apusul să-mi fie veşnic trist şi vântul rece...
 să păstrez la nesfârşit uşa inimii ferecată....
se putea să nu cunosc sentimentul cald de acasă nicicând
să nu-mi mai înflorească bonzaii vieţii magice
să uit zborul pe nori şi printre stele şi pe spumă de val
se putea să îmi crească ziduri pe dinăntru şi jungle dese să mă invadeze
se putea să mi se stingă lampioanele speranţei imaculate
se putea să mi se răsucească germenul în sămânţă şi să nu iasă niciodată la lumină de soare
se putea să nu fi aflat niciodată extazul purtării în sine


se putea şi totuşi te-am aflat...
iartă-mi iubirea ce n-a putut mai mult.

Gândul de week-end - 85

Ar fi mai puţine suferinţe din dragoste dacă oamenii ar fi educaţi să recunoască faptul că orice om este exact ceea ce vrea el să fie în viaţa celuilalt, restul sunt impresii. 

Poveste din lună

Am să-ţi cânt o poveste de iubire în astă seară, povestea iubirii dintre fiecare om şi el însuşi. Pe o rază de stea sufletul  se uneşte cu trupul său după o vieţuire comună de câteva luni. E o alipire  pe care nu o va înţelege  curând şi pe care nu va fi niciodată pregătit pe  deplin să o desfacă dar în care va trăi nişte ani...mai mulţi sau mai puţini. Sufletul e cel care creează visul trăirii, iar trupul e cel care are menirea să-l înfăptuiască. Se întâmplă ca uneori sufletul să uite ce urmează să înfăptuiască şi atunci trupul îi dă de veste, iar, şi iar, până ce sufletul îşi aminteşte. Sufletul îşi iubeşte trupul, într-un fel  romantic adesea conştientizat ca fiind o  iubire idealizată...iar  trupul, la rândul său, îi poartă sufletului o iubire practică, realistă chiar : el îi arată de fiecare dată ceea ce este de reparat, de repus pe cale. Unirea dintre cei doi este frumoasă, unică, de nespus în cuvinte, este o iubire supremă. Nimic altceva şi nimeni altcineva nu poate cunoaşte un trup aşa cum l-a cunoscut sufletul lui, şi nimic sau nimeni nu poate cunoaşte un suflet aşa cum îl cunoaşte trupul său care i-a trăit toate stările, i-a ilustrat toate nuanţele din sentimente. 

 Adeseori oamenii  nu văd această poveste de dragoste pe care o trăiesc încă de când încep să existe. Ei sunt prea preocupaţi de iluzii pentru a înţelege ceea ce se întâmplă, ceea ce poartă cu ei. 

   Oamenii trăiesc toată viaţa lor  în iubirea care există în ei înşişi, o iubire specială, minunată, o comuniune magică;  încă de la naştere ei cunosc şi iubirea ideală şi pe cea reală, şi trăiesc deja în contopirea, în fuziunea lor. Când apare imaginea acestei uniuni în conştientul unui om, tot ceea ce ştia se modifică: mai ales iubirea pământeană cunoaşte schimbări fundamentale. Atunci el începe să se centreze, să se comporte ca şi cum îşi va fi mutat toată atenţia spre centrul său, spre această unire divină din fiinţa sa. Abia de atunci are dorinţa să trăiască deplin, să implinească ceea ce sufletul său ştia de dinainte de a se manifesta omeneşte.

***

Există apoi  o altă rază de stea, care are menirea să apară cândva şi să ducă sufletul în altă parte; pentru unii oameni e posibil ca abia atunci trupul să  înţeleagă  pe deplin iubirea care l-a vieţuit nişte ani...abia atunci poate că trupul va pricepe cât de diferit a fost de suflet şi totuşi cât de magică a fost unirea lor, cât de miraculoasă prin faptul că s-a întâmplat. Poate că abia atunci trupul va afla de câtă dragoste a fost străbătut cu fiecare respiraţie, cum fieare inspiraţie l-a învăţat  să primească iubirea pe când fiecare expiraţie i-a arătat cum să o ofere la rândul său. 

O altfel de privire-56- Jumătatea ...

Trecând prin întâmplări, prin trăiri şi prin evenimente, vine un moment când eşti conştient că ai în tine un dor imens după jumătatea ta. Indiferent cum o numeşti, suflet pereche, jumătate, celălalt eu, flacără geamănă  sau oricum altfel, apare clar în tine această dorinţă de reîntregire. Psihologia îţi spune că eşti deja un întreg , dar tu ştii şi simţi că ai avut pusă demult o pecete pe pliul sufletului. Şi cauţi, cauţi până când, într-o zi te opreşti şi un zâmbet imens te cuprinde. De atunci încolo, poţi să vezi dintr-o ochire în oamenii din viaţa ta şi să spui cu precizie ceea ce nu este jumătatea ta.

***

M-am îmbrăcat adeseori în lumina blândă, te-am însorit, te-am încălzit. M-am făcut petale catifelate, m-am desenat în contururi mlădioase, m-am colorat în nuanţele vieţii şi ale raiului, ale visului feeric şi ale poveştii, m-am înmiresmat cu cele mai alese şi diafane arome venite din alte vieţi, din alte tărâmuri, mi-am pus în suflet rugi de pace şi cântări de îmbiere, m-am făcut mare preoteasă şi gheişă, am devenit prinţesă şi regină, am îmbrăcat mătasea înţelepciunii şi mi-am pus toga frumuseţii neştiute, am avut aripi ce m-au purtat oriunde ţi-ai dorit, şi puf ce te-a alinat, am pregătit tot ce am aflat vreodată şi tot ce ar fi creat miracolul...le-am ţinut mereu la mine şi te-am aşteptat...te-am aşteptat mai întâi să mă afli, te-am aşteptat cu dor, cu iubire, cu toate ale mele...apoi când am crezut că mă vezi, te-am aşteptat să mă cunoşti ca să îţi ofer toate cele câte aflasem, toate comorile lumii şi ale universului, ale văzutelor şi nevăzutelor, am aşteptat să mă cunoşti...

***

Oarbă de frumuseţile pe care le adunasem nu vedeam că veneai fluierând spre alte zări, că nu ai vrut niciodată să rămâi, că treceai pe alte căi şi că tot ce ne unea erau răspântiile unde ne încrucişam fugar. 

***

Astăzi îţi spun că eu am să merg mai departe, am să scot la iveală mantia de pe dinăuntru, am să o pun la vedere pe toate ale mele, am să îmi aduc  iar la lumină culorile, am să îmi cânt cântecele din suflet şi am să pornesc din nou la drum...eu am să îmi scot mantia de pe dinăuntru şi am să mă îmbrac cu ea pentru ca El să mă  recunoască  şi să mă cunoască de adevărat. 

*** 

Iar tu... ca şi el, ca şi el... nu ai să ştii niciodată  ce ar fi putut să fie...

Gândul de week-end-84

 Cel mai mult rămâne  în viaţă şi te doare clipa în care l-ai judecat pe cel pe care îl iubeai, pentru că ea a rămas în inimă şi oricât vei încerca să uiţi de gândurile tale, inima  ştie că exact atunci nu ai iubit.