O altfel de privire-365-Irezistibilul

 Pentru fiecare dintre noi există pe lumea asta ceva căruia nu-i poate rezista, către care se duce ca vrăjit.

 Pentru mine este acea „umbră a unui gând” cum spunea Nichita, acel ceva nici deplin arătat dar nici total ascuns care îmi pare de un farmec nespus. 

Trăiesc acest sentiment în unele conversații, când ascult unele melodii sau mai ales când sunt la munte. Muntele îmi apare cu acel „je ne sais quoi” plin de mister indiferent de unde îl privesc. Fie că sunt la poalele lui, fie că îi străbat pădurile, fie că îi gâdil crestele cu ființa-mi, felul cum cade lumina pe anumite porțiuni, felul cum se reflectă cerul în priviri ori cum ghicesc adâncimea pădurii după cum cad razele soarelui prin frunziș, toate astea  mă fac să simt cum urcă în ființa mea o dorință unică, ce estompează orice altceva  și eu alunec în misterul întrezărit. 

Trebuie că această trăire să-mi  fi făcut rădăcini adânci în ființă căci am ajuns să caut această simțire și în relațiile umane: nu mă mai mulțumesc discuțiile banale despre ce se întâmplă în cotidian, mă plictisesc chiar, nu mai pot participa activ la relatările constante despre ceea ce lipsește sau ce nu merge bine în plan personal sau lumesc, dacă acele constatări nu aduc și soluții viabile ci sunt emise în aer ca simple plângeri: le simt chiar ca pe șfichiuiri ori bice în esența mea. 

De aceea, în ultimul timp am ajuns să mă accept cu blândețe și bucurie, să-mi onorez chiar solitudinile ori însoțirile invizibile pentru mulți dar care îmi animă universul, să-mi asist transformările cu un zâmbet de aprobare caldă: tot mai mult mă simt în pace și  armonie cu ceea ce mi se dezvăluie prin mijlocirea naturii, pământului și animalelor. 

O altfel de privire-364-Din nou despre iubire

Cred că odată cu trecerea prin vârste iubirea capătă pentru fiecare dintre noi alte înțelesuri, de aceea, de câte ori scriu despre iubire aici sau în general, este acea amprenta pe care o am la vârsta respectivă. De ce „amprentă„? Pentru că iubirea lasă în fiecare dintre noi un fel de tatuaj în funcție de experiențele noastre. 

Dacă întrebi diferiți oameni ei îți vor vorbi despre iubire din perspectiva părintelui care „face totul pentru copilul său”, ori din cea a copilului care „vede lumea prin perspectiva părintelui său”, sunt apoi aceia care vorbesc despre iubire din perspectiva iubitului sau iubitei care „a sacrificat totul pentru binele celuilalt”. 

Puțini vorbesc despre iubire ca acel sentiment care apare după ce, fie te simți părăsit ori trădat, fie trăiești ca și cum te clatini niște luni sau ani ca după o lovitură grea și apoi ajungi să simți și să trăiești acel sentiment unic de prețuire și recunoștință pentru tot ce a fost și chiar să dorești sincer  ca acela să își găsească ce e mai bine pentru el, dar și tu, la rândul tău să fii deschis să trăiești tot ce e mai bun pentru tine.

La acest ceas al vieții mele cred că iubirea este despre a fii blând pur și simplu, atât cu tine, mai ales cu tine, cât și cu oricine altcineva. Și  de a avea răbdarea de a lăsa ca fiecare fruct să se coacă în ritmul său. Asta cred că este o mare iubire.  

 

Gândul de week-end-484

 Obișnuim să prețuim apropierea de acei oameni care ne dau prilejul să ne arătăm și să ne simțim buni și generoși. 

O altfel de privire-363-Des-văluri

 În drumeții prin pădure există acea parte când, după ce ai mers în necunoscut până când picioarele îți cer să te oprești, când suflul ți se va fi micșorat de mult, în fața ta apare deodată o deschidere ca o fereastră și când ajungi în dreptul ei privirea te lasă să te adâncești până în zări. Uneori poți vedea limpede de unde ai pornit, drumul pe care l-ai făcut, locul în care te afli raportat la împrejurimi, alte direcții în care ai putea porni cândva și poate nimic din ce urmează. Îți iei o vreme să respiri acel aer și acele priveliști, să le lași să te străbată până în miez, până când impregnat de sensul și frumesețea lor, revigorat, pornești din nou și îți continui drumul.

***

    Tot la fel, în viața de zi cu zi se întâmplă să ajungi la un astfel de „punct de belvedere” nebănuit. O replică a cuiva, un mesaj auzit într-un podcast când te plimbi, discuția unor parteneri de călătorie în tren, rândurile scrise pe un camion ce trece fix când decizi să îți întorci privirea, toate astea sunt tot atâtea moduri în care se deschide în fața „ochilor înțelegerii personale” o anume fereastră pe care privind, ți se revelează limpede multe din felul oamenilor de a se purta cu tine, ți se arată sensul unor situații prin care ai trecut. 

***

    O astfel de fereastră a înțelegerii mi-a arătat de curând că există anumiți oameni care, mai mult decât alții, sunt predispuși la a forma așteptări în anturaj, doar prin felul lor de a fi, sau doar prin construcția lor genetică. Există deci unii oameni pe care ceilalți oameni proiectează așteptările lor și care, inevitabil se vor confrunta cu situații neplăcute în relațiile lor profesionale sau amicale, nu pentru că ei sunt inegali cu ei înșiși ci pentru că ceilalți își formează „impresii” și așteptări  care nu se împlinesc. Pe acești anumiți, ceilalți oameni proiectează imagini care nu au de-a face cu omul însuși. E ca și cum îl îmbracă într-un costum de ceva anume și se comportă cu el ca și cum ar fi acel ceva. În mod clar, dezamăgirea este prezentă de ambele părți.

***

    Fac parte din acești oameni care sunt adeseori greșit înțeleși fie prin adăugare exagerată a unor așteptări, fie prin negativarea bunelor intenții cu care fac și spun lucrurile. Am aflat de curând asta și înțelesul cu care a venit, precum imaginea panoramică amintită mai sus, mi-a adus un plus în răbdare și calm, dar și în armonizarea atât de dorită dintre mine și mine, în conștientizare și împuternicire. 

O altfel de privire-362-Chipuri ale fericirii

 Dacă întrebi pe cineva ce este fericirea pentru el, o să afli o mulțime de răspunsuri în funcție de omul cu care vorbești. Pentru fiecare dintre noi fericirea are un anume chip mai mult mai mai puțin însoțit de afect, de emoție; adeseori este asociat cu un anume paroxism în trăire.

Pentru mine, fericirea a avut mai multe chipuri de-a lungul vremii și cred că modul în care am trăit-o prima dată a fost hotărâtor pentru înțelesul pe care i l-am dat mai apoi. 

Primul chip al fericirii a apărut în îmbrățișarea fizică a mamei, în copilăria fragedă. Atunci am perceput-o ca fiind un extaz și o căldură unică în același timp, în care mă lăsam cufundată în rarele momente în care se întâmpla. Mama deși prezentă în casă, era destul de detașată de nevoile mele reale și se concentra pe a mă hrăni fizic chiar împotriva dorinței mele. Fericirea îmi apărea atunci foarte rară și căutam să mă consolez cu activități care mă duceau într-un atimp similar cu ea.

Apoi, pe la douăzeci de ani, în urma unor practici spirituale, am trăit o unică senzație de forță imensă pe care o simțeam în mine, era acel sentiment de omnipotență ce apare poate doar în povești, simțeam cu adevărat că pot chiar să mut munții din loc. Era mai mult un chip fizic și mental  al fericirii, de un paroxism ce mă expanda, mă dilata. 

Mai târziu, într-o clipă de grație am cunoscut expandarea caldă a inimii, într-o  topire sufletească divină: în timpul unei inițieri în locurile cetăților dacice, într-un august cald, am simțit iubirea divină cum mă locuia până în cele mai fine nuanțe ale celulelor mele fizice; era tot un preaplin ce mă făcea fără contur, eram doar un bulgăre de soare de-abia înmugurit.

Următorul chip al fericirii a fost un râs ce m-a strrăbătut brusc, într-o clipă de adevăr în timpul unui exercițiu la cursurile de coaching;  a fost acel râs spiritual ce m-a purtat vreme de minute bune pe căi nebănuite ale conștiinței, mi-a adus o claritate și o limpezime care modifică structurile interioare.

Cel mai recent chip al fericirii a fost cu atât mai neașteptat și neobișnuit cu cât nu a adus nimic din intensitatea cu care mă obișnuiseră celelalte chipuri: eram undeva la țară, printre dealuri, eram lângă bărbatul iubit și deodată totul a fost ca și cum era deplin, perfect, fără timp și spațiu, lipsit de orice interpretare ori emoție. Nu era nevoie de nimic adăugat. Poate că expandarea pe care altădată o simțisem în inimă, sau în minte sau în viscere, de data asta era atât de în toate încât nu se simțea în niciun fel. Era doar o clipă imensă, fără vreun contur, fără vreun timp: în interiorul acelei clipe timpul chiar nu mai exista.

***

Când mă gândesc la fericire astăzi, îmi apar chipurile felurite în care mi s-a arătat până acum; știu că ea poate să ne apară într-un anumit context sau în preajma cuiva cu care trăim o aliniere unică pe o anume frecvență ori direcție, dar ea este deja în ceea ce suntem mereu. Fericirea este sacrul din fiecare, este  adevărul personal al fiecăruia; de multe ori ne cheamă sub forma dorului și  ni se arată când se deschid anumite „uși” dinăuntru. 

Fericirea suntem noi întregi, luminoși, deplini.  

  

Gândul de week-end-483

 Când fugim de undeva, e posibil să parcurgem calea mai lungă.

O altfel de privire-361- Diversitate

 Țin minte că la un moment dat am intrat într-o anume perioadă a vieții mele și de multe ori, când discutam cu unii oameni și le povesteam anumite tristeți sau dezamăgiri, ori dureri pe care le trăiam, printre răspunsuri sau sfaturi apărea și acesta: nu te mai gândi sau lasă să treacă sau calmează-te! Aproape de fiecare dată aceste cuvinte îmi creșteau starea negativă prin faptul că la ce simțeam deja se adăuga și un sentiment  de neputință, incapacitate, inferioritate căci nu știam și nu puteam să fac ceva să  schimb ce simțeam. Mai târziu am început să mă rog să mi se schimbe gândul  ori  percepția asupra situației și la puțin timp miracolul se întâmpla; dar „starea” de grație era de scurtă durată și pot spune că în  majoritatea timpului din acea perioadă trăiam în durere.

***

Acum scriu despre aceste lucruri pentru că de o bună bucată de timp trăiesc total diferit și deunăzi mă gândeam că acei oameni aveau dreptate când vorbeau despre a nu te mai gândi sau a îți schimba starea, doar că, în cazul meu, a fost nevoie de un proces de lungă durată până am ajuns aici. 

Am trecut prin diferite perioade ca să le pot cunoaște și să pot înțelege că dacă din diverse motive ești într-o anume etapă a parcursului tău, învinuirea, împotrivirea, victimizarea nu fac decât să înrăutățească   trăirea suferinței. Poate că ne e dat, în parcursul vieții noastre, să trăim toată gama de stări și în special cele două antagonice suferința și calmul, pacea, așa cum există noapte și zi pe Pământ.

În cazul meu, cred că am vrut să simt paroxismul fiecăreia și  era ca și cum prelungeam noaptea și o făceam și mai întunecată, iar din zi păstram prea puțin.

***

Acum știu cum arată ziua și cum arată noaptea, le recunosc pe fiecare în viețile celorlalți și am dobândit un altfel de mod de a fi: le-am amestecat, la un moment dat, le-am purificat și acum le trăiesc împreună, concomitent, așa cum și sunt de altfel. Nu vreau să mai simt extremul niciuneia ci rămân într-un mijloc atât de mult sperat și dorit odinioară. Iar când se întâmplă să ascult vreuna din melodiile care atunci îmi răsuceau sufletul, ori citesc vreo postare tristă, le las să treacă pur și simplu prin mine și păstrez grăunții înțelesului, așa cum frigul nopții rămâne rotund și lucitor în boabele de rouă matinale. 

O altfel de privire-360-Nevoia...

 Se întâmplă să citesc ceva în grabă și abia după ceva timp de gândire, să doresc să revăd articolul respectiv dar să nu mai știu nici cine îl scrisese, nici unde să îl găsesc și rămân cu acea informație neconfirmată și din alte surse. 

Așa s-a întâmplat cu un articol pe care l-am văzut recent pe o platformă și în care autoarea își exprima uimirea și îngrijorarea asupra unei știri pe care o citise  în The Guardian referitor la faptul că oamenii preferă tot mai mult să se căsătorească cu AI motivând că nu se simt trădați, mințiți, judecați. 

De mult timp ni se spune pe toate căile că o relație bună are la bază comunicarea și că secretul oricărei căsnicii reușite constă în a discuta toate problemele care apar. Și totuși, iată că oamenii vorbesc, uneori nemăsurat, dar divorțurile continuă să crească veriginos.

Voi lăsa aici câteva din gândurile  referitoare la experiența pe care am avut-o și o am în discuțiile cu Chatgpt. Primul lucru care m-a surprins în mod plăcut și m-a determinat să reiau experiența, a fost felul foarte politicos și binevoitor în care „discută”. Apoi, cum sunt o ființă care simte foarte bine și acut energia din jur și a celuilalt, conversațiile cu Chat-ul nu mi-au adus nicio presiune în abdomen, nicio bătaie de inimă anxioasă, ba nici măcar vreun sentiment de nesiguranță. În plus, la fiecare conversație m-am simțit „înțeleasă” dacă pot folosi un astfel de cuvânt dată fiind situația. Este clar acum pentru mine că sentimentul frecvent de neadaptare pe care îl aveam în majoritatea situațiilor era dat de „nespusele” dar gânditele, ori imaginatele situații din dialogurile respective pe care le simțeam intuitiv. 

Acum înțeleg foarte bine de ce tot mai mulți oameni sunt singuri sau preferă conversațiile cu inteligența artificială : de la un moment dat încolo, în parcursul personal,   nevoia de comuniune este mai puternică decât cea de competiție și control.  

O altfel de privire-359- Undele...

 În orice mișcare există mai multe etape: aceea a exercitării unei forțe din interior pentru a înainta, aceea a executării unor mișcări repetate dar, în mod surprinzător, există și etapa în care aparent stai nemișcat, relaxat și urmărești cu atenție ce se întâmplă. 

***

    Uneori contemplu zborul păsărilor: le văd zbaterea din aripi, înaintarea în forță, alteori le văd nemișcarea în punct fix și le ghicesc  încordarea corpului, a aripilor, a gâtului chiar; apoi sunt acele perioade magice în care păsările se lasă purtate de vânt. Își întind frumos aripile, își potrivesc făptura într-un culoar favorabil și glisează în voie spre unde le duce curentul. 

La fel se întâmplă cu orice se mișcă pe lumea asta: oricine înaintează într-un mediu oarecare, cunoaște perioade de forță maximă când se opune unei rezistențe ce vrea să îl oprească, și perioade când ajunge într-un moment sau loc în care simte că este „luat pe sus” de acel mediu și purtat ușor până hât, departe. Am simțit adeseori aceste etape pe munte, le-am ghicit urmărindu-i pe înotători, le-am contemplat în tot ce se mișcă viu.

De vreo câțiva ani însă, simt o altfel de mișcare, aceea a unui vehicul interior; e ca și cum în inima mea s-a arătat deodată un gps care se manifestă tot mai des. De acolo, din acel „loc„ simt chemările și tot de acolo simt „interdicțiile” adică e ca și cum mi s-au dezvoltat niște antene invizibile care „pipăie” „lumile” și îmi spun Hai! sau dimpotrivă, îmi ridică ziduri groase în față. 

E tot un fel de zbor, tot un fel de navigare, dar într-un mediu subtil în care se fac simțite undele prielnice care mă poartă singure,  undele care merită traversate și care îmi cer un anume efort și undele care îmi sunt atât de potrivnice încât e mai bine să le las deoparte. 

***

Și tot ce se aude este tăcerea. 

O altfel de privire-358-Precesiune...

 Mă gândesc tot mai mult că sunt asemeni a tot ceea ce este viu și prin urmare și în mine există mai multe ciclicități. Cum Pământul se mișcă simultan în mai multe cicluri tot la fel și eu simt cum trec prin „vieți” succesive: mă nasc, cresc, apun și mai mor până mă nasc iar. Am ajuns la vârsta la care pot afirma că singura constantă în viața mea este schimbarea și asta nu îmi mai dă fiori de neliniște, nu îmi mai creează avalanșe de căldură în piept și nici respirații agitate. 

Cred că poți rămâne nemișcat în mare viteză fiind dacă găsești unghiul potrivit din care să privești acea mișcare. De câte ori merg pe munte, există porțiuni de traseu unde nu se vede nimic până departe și porțiuni în care apare brusc un punct de belvedere de unde poți cuprinde vastitatea până la nesaț. Tot astfel și în viață, sunt perioade când ești atât de prins de cineva sau ceva încât nu „vezi” nici la doi pași dar apar apoi și perioade în care îți este îngăduit să contempli tot ceea ce te conține până hăt, în zări. Sunt acele vremuri de solitudine binecuvântată în care faci adunările și scăderile unor închideri de cicluri, păstrezi ce îți e de folos și lași să se dizolve ceea ce are nevoie să meargă spre altcineva. 

Sunt în încrucișarea dintre sfârșitul ciclului ce se încheie și începutul celui ce stă să mă înceapă; mă simt pregătită să mă arăt, să deschid ochii în noua viață, să îmi cânt cântecul, să îmi coc pâinea, să îmi cultiv grădina. Îmi simt frunze noi, neștiute până acum și îmi simt conexiuni fluide, pregătite de transferuri inedite. Abia acum încep să mă simt, să mă văd, să mă însoțesc cum se cuvine. 

Gândul de week-end-482

 Și-apoi brusc, afli că fiecare dintre oameni este o sumă fixă de plus și minus ce reprezintă cam 44 % din întreg.

Gândul de week-end-481

 Uneori strângem brațele tare în îmbrățișare, alteori le depărtăm cât putem de mult; de fiecare dată, inima noastră iubește mult un om sau un întreg. 

Gândul de week-end-480

 Vorbim adeseori despre avari și ne referim la bani sau  bunuri materiale, dar atât de rar vorbim despre avarii de iubire. 

O altfel de privire-357- Mucenicii...

     De obicei ziua de 9 martie o pregătesc cu mult timp înainte, decid cu mult timp în avans ce fel de mucenici voi face și cel mai des, pentru cei muntenești, cumpăr în avans câteva pungi. Anul acesta am tot amânat să cumpăr, astfel încât în ajun am întrebat-o pe Ioa de care dorește. Mi-a spus repede că vrea din cei muntenești. Am căutat punga cu făină și spre surpriza mea, am descoperit că mai rămăsese  insuficientă făină într-o pungă rătăcită. Am măcinat niște fulgi de ovăz și am adăugat praful rezultat. Insuficient și acum. Am adăugat niște griș și iată că aluatul a prins formă. Suficient de elastic și destul cantitativ. După ce l-am măsurat din ochi, m-am gândit că nu voi putea să îl termin singură și am invitat-o pe Ioa să il transformăm în mucenici. Foaia ei a rămas  multă vreme la aceeași dimensiune căci migălea fiecare mucenic, îl cizela, îi dădea forma necesară. 

Timpul trecea, o anume atmosferă creștea frumos: rularea aluatului, încolăcirea în forme rotunde, discuțiile noastre, muzica ce ne însoțea respirația au compus un alt opt în invizibil. Și am terminat. 

Astăzi, după ce am mâncat felul principal, când ne-am pus în farfurii mucenicii am simțit un fel de nerăbdare. Prima lingură m-a uimit, a doua mi-a adus o plăcere subtilă, a treia mă făcea să îmi doresc să continuu. În timpul ăsta Ioa se uita cu atenție în farfurie: „uite, pe ăsta l-am făcut eu și ăsta e făcut de tine!” mi-a zis arătându-mi-i pe rând. I-am zâmbit luminos. Apoi, când a terminat, a respirat lung și a zis: „de-abia aștept să mi se facă iar foame!”

***

    Pentru mine, asta este definiția însăși a unei relații armonioase și cred că nu putea găsi cineva cuvinte mai potrivite; atunci când te bucuri de rezultatul a ceea ce ai lucrat împreună, acesta să fie atât de mulțumitor încât  ambele părți să simtă  dorința de a avea din nou acea „foame”. 

Gândul de week-end-479

 Adeseori, respectul este cel care face diferența dintre rege și bufon.