În urmă cu câțiva zeci de ani, când am citit „Străinul” lui Camus, am rămas mult timp cu gândul la acel moment anume de dinaintea apăsării pe trăgaci. Acolo era vorba despre o rază de soare care îi cădea în privire, despre acea căldură insuportabilă și acel moment anume de „nu știu de mine” în care aluneca atunci când a tras în arab.
Aceste momente se întâmplă oricui, fără veste, atât la nivel de individ cât și la nivel de grup, familie, popor. Există „o alunecare” de care nu suntem conștienți și pe care o traversăm într-o stare de somnambulism, ca și cum o parte din noi ar fi altundeva și abia după ce se consumă deplin acea secvență, revenim cu totul la noi.
***
Din când în când mi se arată încă și mereu vine cu o mare presiune, ca atunci când în același timp ești solicitat din mai multe direcții din care se vrea urgent ceva de la tine, simultan și repetat. E o anume sâcâială tocmai bună să te scoată din sărite, să „apeși pe trăgaci”.
De mult timp îmi doresc această măiestrie ca atunci când reapare acel moment să reușesc să domolesc clipa, să scad presiunea, să schimb starea.
Până la urmă, tot ce există este într-un anume fel tocmai pentru că există și felul său opus și poate că de fapt asta e tot ce contează: să înveți să trăiești lipit de axul tău tot ce ți se întâmplă.
De la o vreme încolo înveți să cunoști și să recunoști momentele de balans din viața ta: ele sunt asemănătoare datului în balansoar; o vreme urci până când se atinge un maxim și apoi, invariabil, cobori, fix atât cât ai urcat. La rândul ei, coborârea, ajunsă la maximum, determină o urcare egală.
***
În ceea ce mă privește, de multe ori înainte de acel maxim-sus aveam o anume presimțire, sau o „viziune” ce aducea după o vreme „coborârea”. Pe atunci obișnuiam să glumesc și ziceam că nu știam dacă presimțeam sau determinam ce avea să urmeze, astăzi știu că ambele sunt valabile: presimțeam ceea ce determinasem; tot eu eram de ambele părți, ca atunci când te afli simultan pe ambele maluri ale unui râu. Această simultaneitate cred acum, mi-a fost o mare binecuvântare, căci și astăzi încă obișnuiesc să o caut, să o aștept, în orice relație aș avea.
Această dublă perspectivă este acea stare de echilibru despre care tot auzim vorbindu-se, acel „le juste milieu” pe care îl așteaptă sufletul nostru și în care, ambele noastre părți, cea de sus și cea de jos, sunt prezente și trăiesc în curgere. La o privire mai atentă vedem că un râu are mereu malurile la aceeași înălțime, poate că râul se află mai jos de un mal mai înalt, dar marginile sale sunt mereu la același nivel; ca să poată înainta, el are nevoie de echilibru.
***
Viața fiecărui om este un râu în sine, și ca el să poată curge frumos este nevoie ca cele două maluri ale vieții omului să fie în echilibru. Omul între Cer și Pământ, caută acest „juste milieu” pentru deplina sănătate a ceea ce este. Orice exagerare într-o latură, duce invariabil la un balans tot atât de adânc pe cât a fost exagerarea dintâi iar „râul vieții” începe să se rotească în vâltoare.
Una din acele trăiri care au venit mereu cu bucurie a fost Înțelegerea; și aici mă refer la multiplele ei fațete: de la a înțelege un motiv până la a înțelege ce trăiește un om când face o afirmație, din ce străfunduri apare ea, dar nu așa cum cred eu că se întâmplă, ci așa cum trăiește el situația respectivă.
Pe lângă bucurie, înțelegerea a venit de fiecare dată însoțită și de o anume pace dată din acceptare, acea acceptare care nu seamănă deloc cu resemnarea ci mai degrabă cu fuziunea. De exemplu când ești cufundat în adâncul unei ape, e posibil să te revolți pentru presiunea pe care o simți, sau temperatura din acel mediu, poate pentru neclaritatea imaginilor, sau pentru cine știe ce alt motiv. Odată ce înțelegi însă că asta se întâmplă pentru că ești cufundat în acel mediu, se face o liniște în tine și apoi poți să îți lași în voie trupul să se bucure o vreme de acele senzații, fără să vrei să mai modifici nimic. Dacă e deja destul timp de când ești acolo și viața începe să îți fie pusă în pericol, decizi să ieși sau să te sinucizi, totul în deplină înțelegere, acceptare, fuziune cu ce trăiești.
***
Înțelegerile mele au venit după ce mi-am exprimat dorința ca acestea să se întâmple. În ultima vreme mă surprinde o trăire mai subtilă, aceea de a înțelege de ce oamenii merg spre situații care le fac rău: este doar din neștiința legilor acestei lumi, a funcționării propriului corp, din dorința de a hrăni o iluzie aparent benefică sau e altceva mai subtil care ne privește pe toți?
Iată, la acest moment al vieții știu limpede că există oameni care trăiesc la acel nivel al punerii la dispoziție a tot ceea ce sunt și cunosc, spre folosul colectiv fără a aștepta un câștig în schimb. Acest om a fost de exemplu Maica Tereza și ca ea, toți cei care înainte sau apoi, au avut acest țel.
Știu că la nivelul Existenței însăși doar asta contează și e important să afli că acest lucru, oricât de benefic ca intenție este în sine, este benefic dacă știi cum poți să te pui la dispoziția celorlalți fără a-ți micșora sursa de energie personală.
Ei bine, deși intenția mea a fost asta, de-a lungul vremurilor m-am aflat atât de epuizată încât am ales adeseori izolarea pentru a-mi reface resursele energetice personale. Deși am aflat pe propria piele că „aurul mereu va atrage hoții” am continuat să sper și să merg mai departe, cu o naivitate care astăzi mă înduioșează.
Știu că fiecare dintre noi este unic în felul său și că toți suntem asemenea și de aceea, astăzi aleg să celebrez și să onorez ființa care am ales să fiu la trecerea dintre evuri, felul uneori vetust în care am ales să înțeleg onoarea și fidelitatea, felul neînțeles de a mă exprima sau de a nu spune nimic atunci când toți au ceva de spus.
Voi celebra felul în care las prea des din ceea ce sunt în numele iubirii, felul în care uit de sine, și felul în care îi duc mai departe pe toți cei pe care îi iubesc încă, chiar dacă ei nu știu.
Cred că m-am născut doar ca să îți spun că nu ești singur pe pământul ăsta și pentru ca să înțeleg asta am trăit singurătatea, am trăit dezamăgirea și trădarea, dar da, am aflat și știu cu deplină certitudine, nimeni, absolut nimeni nu e singur, oricât de mult ne-ar amăgi viața să credem asta. Știu însă că fiecare are felul său de a iubi, felul său de a înțelege ceea ce trăiește, chiar dacă doi oameni trăiesc simultan același lucru și că mai ales, contează intenția proprie cu care intră în orice experiență.
Am plecat în acea excursie cu un puternic sentiment de împlinire și bucurie. De cum am pornit am simțit cum melodia ce se auzea îmi creștea și îmi umplea sufletul cu o bucurie de o puritate imensă. La prima oprire am intrat în acea benzinărie să caut o înghețată și așteptam să vină casierița. Părea că nu se grăbește, fiind ocupată cu un alt client. Apoi a venit în dreptul meu și a început să vorbească. Am privit-o și brusc mi-au revenit amintiri legate de ea. Am întrebat-o dacă e de multă vreme acolo. Mi-a zis că de la șapte...: Am întrerupt-o și am zis: nu, sunteți de mai mulți ani aici? M-a privit apoi și zâmbind a zis, da, dar am și lipsit vreo doi ani. Atunci i-am spus că o știu de mai bine de zece ani, că am fost acolo în ziua în care adusese prăjituri de acasă și le împărțea clienților. Că umplea cu bucuria ei tot spațiul și lăsa să crească o lumină frumoasă în timp ce vorbea. Deodată a reapărut acea lumină, s-a însuflețit și m-a întrebat dacă chiar îmi amintesc acea vreme. I-am confirmat, mi-am plătit înghețata și am mers lângă partenerii de drum să stau cu ei cât își mâncau sandvișul. Am simțit cum o mână mă cuprinde după umeri, m-am întors și am văzut-o pe acea vânzătoare ce venise lângă mine și a început să îmi povestească tot ce a trăit în acești zece ani. Mi-a zis și că acum e puțin diferit la ea în suflet. I-am spus ce simțeam și că e diferit pentru că acum e altceva; am văzut-o iar zâmbind. Când am plecat am trecut să o salut, am întrebat-o ce prenume are, i l-am spus pe al meu, ne-am zâmbit și când să plec mi-a spus că întâlnirea noastră i-a adus energie, bucurie. I-am spus că știu, că simțisem la fel. Am plecat cu mult senin, simțeam o anume fericire.
***
Sunt pe lumea aceasta unele întâlniri în care sufletele se recunosc. Nu știi nimic despre omul din fața ta și în același timp știi tot ce contează și atât timp cât durează întâlnirea sufletele simt acea bucurie a dez-văluririi, a arătării de sine și fericirea acceptării depline a acelei dezgoliri. Am continuat acea excursie trăind o dospire a fericirii și o incandescență crescută a înlăuntrului ce m-a încălzit toată ziua. Și știu că și de partea cealaltă s-a produs o limpezire și o repunere în rost.
Pentru fiecare dintre noi există pe lumea asta ceva căruia nu-i poate rezista, către care se duce ca vrăjit.
Pentru mine este acea „umbră a unui gând” cum spunea Nichita, acel ceva nici deplin arătat dar nici total ascuns care îmi pare de un farmec nespus.
Trăiesc acest sentiment în unele conversații, când ascult unele melodii sau mai ales când sunt la munte. Muntele îmi apare cu acel „je ne sais quoi” plin de mister indiferent de unde îl privesc. Fie că sunt la poalele lui, fie că îi străbat pădurile, fie că îi gâdil crestele cu ființa-mi, felul cum cade lumina pe anumite porțiuni, felul cum se reflectă cerul în priviri ori cum ghicesc adâncimea pădurii după cum cad razele soarelui prin frunziș, toate astea mă fac să simt cum urcă în ființa mea o dorință unică, ce estompează orice altceva și eu alunec în misterul întrezărit.
Trebuie că această trăire să-mi fi făcut rădăcini adânci în ființă căci am ajuns să caut această simțire și în relațiile umane: nu mă mai mulțumesc discuțiile banale despre ce se întâmplă în cotidian, mă plictisesc chiar, nu mai pot participa activ la relatările constante despre ceea ce lipsește sau ce nu merge bine în plan personal sau lumesc, dacă acele constatări nu aduc și soluții viabile ci sunt emise în aer ca simple plângeri: le simt chiar ca pe șfichiuiri ori bice în esența mea.
De aceea, în ultimul timp am ajuns să mă accept cu blândețe și bucurie, să-mi onorez chiar solitudinile ori însoțirile invizibile pentru mulți dar care îmi animă universul, să-mi asist transformările cu un zâmbet de aprobare caldă: tot mai mult mă simt în pace și armonie cu ceea ce mi se dezvăluie prin mijlocirea naturii, pământului și animalelor.
