Eclipsa de lună, varză călită şi revelaţii personale

Sâmbătă aşa cum se ştie deja a avut loc o eclipsă de lună. Citisem în diferite articole că în această perioadă este indicat să stai cât mai aproape de sinele tău, să încerci să fii singur şi să comunici cu tine însuţi. Nu ştiu dacă aşa trebuia să fie, dacă mentalul meu a programat astfel dar s-a nimerit ca sâmbătă să am program administrativ şi să rămân singură acasă.

Cum strategia de supravieţuire familială cerea imperios includerea gătitului în programul administrativ m-am decis să pregătesc varză călită. De multe ori obişnuiesc să pun un fond sonor atunci când gătesc. Am ales filmul făcut de Paul Barbă Neagră „ Mircea Eliade et la redécouverte du sacré”. Oricât de trăsnit şi ilar ar părea îmi place să „filosofez” atunci când gătesc. Pe măsură ce solzii de varză ajungeau în cratiţă şi episoadele se succedau, în mintea mea au început să se deruleze imagini trăite, imagini citite, imagini din discuţiile cu alte persoane.

Mi s-a impus evidenţa oscilaţiei personale între sacru şi profan, între influenţele sociale, familiale sau ale anturajului de-a lungul vremii pe care am trăit-o în două regimuri sociale diferite din punct de vedere al libertăţii religioase.

Încă din copilăria timpurie îmi apare dualitatea între imaginea bunicii, fiinţa unică din familie ce m-a îndrumat spre sacralitate şi care mi-a pus într-un mod solemn o iconiţă în jurul gâtului, ca într-un gest asemănător consfinţirii cavalerilor şi mustrarea publică a învăţătoarei care s-a indignat în faţa întregii clase cînd a descoperit iconiţa pe care o purtam sub uniformă. A urmat perioada în care mă închinam în gând când treceam pe lângă o biserică şi susţineam originea ştiinţifică a vieţii pe pământ în orice tip de discuţii.

A fost apoi întâlnirea cu tot mai multe persoane care au legături strânse cu religia.

În prezent nu mă consider un creştin ortodox practicant dar ascultându-l pe Mircea Eliade vorbind despre cele două ipostaze existenţiale asumate ale omului „sacru” şi „profan”am înţeles că în interiorul fiinţei mele sunt dintotdeauna ceea ce se cheama „homo religiosus” şi că chiar şi inconştient am urmat calea impregnată de sacralitate. Într-un sens mai larg, pentru mine sacralitatea are semnificaţie, şi ritual, gânduri bune, şi inimă deschisă , împăcare. Are mister şi rost. Are continuitate şi revelaţie.

Sacralitatea pentru mine înseamnă tot ceea ce fac cu bucurie, orice muncă ce îmi dă sentimentul creaţiei, orice plimbare în care mă identific cu natura, orice act de iubire magic, orice pătrăţică de gresie pe care o fac să lucească, orice plantă ce apare din seminţele pe care le pun, îmbrăţişările focoase ale fetelor mele şi dansurile noastre în trei şi cântecele care sfărşesc cu râsete, şi mâncărurile ce au gust de iubire, şi discuţiile cu prietena mea cea mai buna la un pahar de vin roşu, sărbătorile la biserică şi zăpada albă în jurul saniei, ramurile înflorite şi aerul curat. Primele rândunici primăvara şi nuanţele de verde de-a lungul anului. Sacralitate este mai ales atunci când oamenii sunt sinceri cu ei înşişi , cu ceilalţi şi atunci când îşi dau mâinile şi îşi ating sufletul. Sacralitaea este când vedem ce e frumos în celălalt şi acceptăm cu înţelegere să îşi urmeze calea sa.

Sacru înseamnă a trăi frumos.

http://www.youtube.com/watch?v=6Z2vtiRcHLs
 

 
 

ACASA MEA... AIUREA

Trăim, ne bucurăm, suferim, căutăm, dorim. Renunţăm, ne revoltăm, o luăm de la început, trudim, strălucim, ne şifonăm. Ne doare, ne alină. Ne miră. Zâmbim.

Ne grăbim ... ignorăm. Ne trezim singuri. O amintire a ceva necunoscut încă ne cheamă. Căutăm iar, ne e dor, curg şi lacrimi în răstimpuri. Grăbim ritmul , parcurgem şi mai multe distanţe, tot mai departe.

Din când în când ne îndrăgostim ...e bucurie , calm , frumos, râset, luciri în ochi şi în fiinţa noastră toată. Toţi am ajuns aici. E o răspântie de unde pornesc două drumuri: unul e al cunoaşterii de sine, celălalt al ocultării sinelui. E ca în povestea cu Oraşul bucuriei: atâta timp cât vom ignora interiorul nostru, cât nu vom reuşi să ne cunoaştem deplin, vom merge pe cărarea cenuşie. Poate că de fapt e o iubire minţită, şi constatăm cu surprindere că se repetă aceleaşi scenarii triste. Alţi oameni, aceleaşi finaluri.

Cărarea cealaltă ne poate aduce surpriza armoniei depline. Ştiind cine suntem noi cu adevărat în toate ale noastre, ştiind ce nevoi avem în plan spiritual, fizic şi sufletesc vom afla şi care ne este jumătatea. Există iubiri fericite pe termen nelimitat.

ACASA MEA este sentimentul de armonie deplină. Îmi apare sporadic în momente în care una din nevoile fiinţei mele este satisfăcută şi îi spun fericire. O caut adeseori aiurea: în ceea ce vine din afară şi îmi bucură simţurile , sau spiritul, sau sufletul. O singură dată am avut sentimentul că acasa mea este într-un alt suflet. De multe ori până atunci era echivalentă cu toate victoriile asumate. Şi nu înţelegeam noima când dura puţin şi iar mă trezeam pribegind pe un drum vitreg spre ACASA MEA.

Dar dacă greşeam tocmai căutând şi pribegind AIUREA? Dacă noi toţi suntem cumva ca într-o „deplasare spre roşu” perpetuă îndepărtându-ne de noi înşine? Dacă ceea ce căutăm nu este în alte galaxii, în alte civilizaţii, în alte ţări, în alte oraşe, în toţi oamenii? Dacă ACASA NOASTRĂ este în noi înşine? Dacă atunci când ne vom cunoaşte pe noi cu adevărat vom  fi alături de fiinţa noastră geamănă în ACASA NOASTRĂ?

Dacă tocmai astfel , pornind de la fiecare dintre noi, de la fiecare ACASĂ găsită la nivel individual, am întregi ACASA natală a întregului Pământ?

 Chez moi....ailleurs

On vit, on se réjouit, on souffre, on cherche, on désire. On renonce, on se révolte, on recommence, on peine, on brille, on se fâche. On a mal, on est apaisé. On s’étonne. On sourit.

On se presse…on ignore. On se retrouve seul. Un souvenir de quelque chose encore ignoré nous appelle toujours. On recommence la recherche, on a le cafard, on pleure de temps en temps. On accélère le rythme, on parcourt plus de distances, plus loin encore.

Parfois on tombe amoureux… c’est la joie, le calme, la beauté, le rire, des éclats dans les yeux et dans tout notre être. Nous y sommes arrivés tous. C’est un carrefour d’où commencent deux voies : celle de la connaissance de soi-même et l’autre de l’occultation de soi-même. Comme dans le conte sur La Ville de la joie, tant qu’on ignore notre intérieur, tant qu’on ne réussit à se connaitre pleinement, on parcourt la voie grise. C’est peut être un autre amour faux et on arrive a constaté de nouveau les mêmes scénarios tristes : d’autres personnages, les mêmes dénouements.

L’autre voie peut apporter la surprise de l’harmonie complète. En apprenant ce qui nous sommes en toutes nos manifestations, en apprenant nos besoins sur le plan spirituel, physique, affectif on va trouver son âme sœur. Il existe des amours heureux à long terme.

CHEZ MOI est le sentiment d’harmonie complète. Je la ressens rarement dans des instants où l’un des besoins de mon être est accompli, et je l’appelle bonheur. Je la cherche souvent ailleurs : en ce qui m’arrive de l’extérieur et qui réjouit mes sens, ou mon esprit, ou mon âme. Une seule fois j’ai eu le sentiment que chez moi se trouve dans une autre âme. Beaucoup de fois, jusqu’à ce moment-là, était le synonyme de mes victoires assumées. Et je ne comprenais toujours pas à quoi rimait tout cela quand je me retrouvais errant de nouveau sur un chemin hostile vers CHEZ MOI.

Et si je commettais une erreur rechercher et errer AILLEURS ? Et si nous sommes tous comme dans une « fuite vers le rouge » permanente en nous éloignant de nous-mêmes ? Et si tout ce que nous cherchons ne se trouve pas dans d’autres galaxies, dans d’autres civilisations, dans d’autres pays, dans d’autres villes, dans tous les hommes ? Et si CHEZ MOI se trouve à l’intérieur de chacun ? Et si quand on se connait vraiment soi-même on sera auprès de notre âme sœur CHEZ NOUS ?

Et si justement comme ça, à partir de chacun d’entre nous, de chaque CHEZ SOI retrouvé individuellement, on retrouvera le CHEZ NOTRE PLANETAIRE ?

http://www.youtube.com/watch?v=9_ALElMLpRA

iubirea de sine

Mă iubesc atunci când îmi las fiinţa să trăiască liniştea.
Mă iubesc atunci când îmi zâmbesc şi când mă las să-mi cunosc trăirile.
Mă iubesc atunci când sunt bună cu ceilalţi şi cu mine.
Mă iubesc atunci când râd cu poftă, când dansez, când trăiesc bucurii.
Mă iubesc atunci când iubesc pe Cineva.
Mă iubesc atunci când mă trezesc şi zâmbesc zilei care începe ori, înainte să adorm, celei ce a trecut.
Mă iubesc atunci când sufletul meu se înfioară când primeşte sentimentele calde de la ceilalţi.
Mă iubesc atunci când înţeleg că nimeni nu are nici o vină pentru ce mi se întâmplă mai puţin bun şi că de fiecare dată puteam alege să fie altfel.
Mă iubesc şi mă înduioşez pentru dorinţele mele încă în aşteptare.
Mă iubesc pentru licărul din ochi atunci când mai descopăr o minune a vieţii şi pentru că mă bucur să trăiesc.
Mă iubesc pentru că îmi iubesc fetele.
Mă iubesc când mă descopăr şi mai frumoasă decât altădată şi când înţeleg că pot iubi mai puternic cu trecerea timpului.
Mă iubesc când găsesc alte nuanţe în vechile idei şi când simt adierea vântului.
Mă iubesc cel mai mult când ştiu că îmi sunt prietenul cel mai apropiat.
Mă înţeleg pentru toate trăirile şi gândurile şi mă iubesc pentru că le înţeleg.
Mă iubesc pentru că ştiu să mă îndrăgostesc de iluzii, pentru că trăiesc visurile ca şi cum ar fi aievea, că realitatea nu mă întristează, că văd frumuseţea din orice om.
Mă iubesc pentru că am regăsit bucuria în ceea ce fac şi sentimentul creaţiei.
Mă iubesc pentru că nu mă mai întristează amurgul , nici luna mai , nici toamna, nici melodiile triste şi pentru că nu mă mai simt singură.
Mă iubesc atunci când înţeleg că dacă un om minte, înşeală, trişează, răneşte e pentru că încă nu ştie să se iubească şi este nesigur pe el.
Mă iubesc de câte ori văd reflecţia acestei iubiri în tot ce trăiesc.
Mă iubesc pentru că am înţeles că exteriorul se modifică perpetuu şi că certitudinea siguranţei, liniştii, bucuriei nu vine decât din mine.
Mă iubesc pentru că am dorit să fiu eu însămi schimbarea de care aveam nevoie în jur.
Mă iubesc mai ales atunci când nu mă mai iau aşa de tare în serios.

A toutes celles que je n’ai pas été …

Din punctul de vedere al pietrei sunt o apăsare lină în trecere grăbită sau în aşteptare cuminte...

Din punctul de vedere al aerului sunt o trecere dulce prin inima sa ori un răgaz ...

Din punctul de vedere al unui bărbat anume nu sunt femeie cum ar trebui; altui bărbat îi par mult femeie ...

Din punctul de vedere al copiilor mei sunt iubirea blândă sau aspră ; altor copii le sunt prezenţă vie ...

Din punctul de vedere al oamenilor ce mă cunosc sunt pe rând simpatică, liniştitoare, neliniştită, iresponsabilă, serioasă, fidelă, inconstantă, zăpăcită, matură, ingenuă, apropiată, distantă, rezonantă, realistă, idealistă, cu capul în nori, rece, caldă, harnică, leneşă, deşteaptă, fraieră, bună, rea, misterioasă, deschisă, pasională, calculată, rebelă, ...

Din punctul de vedere al minţii mele puteam fi mult mai multe, puteam să nu ratez în alegerile făcute, puteam să învăţ răbdarea şi reflexivitatea, puteam să am mai mult curaj şi să mă avânt mai mult, puteam să fiu oricare din variantele mai bune ale mele...

Din punctul de vedere al inimii mele sunt mereu EU cu toate acelea care nu am fost şi cu toate acelea care am vrut să fiu. Inima, EA ştie tot despre mine şi îmi şopteşte constant „ să ne bucurăm în cinstea tuturor acelora care ai fost şi eşti. Mai ales în cinstea a tot ce ai considerat greşit, ratat şi lipsit de valoare în viaţa ta. În cinstea a tot ceea ce prin aparenta ratare ţi-a adus dorinţa de a fi altfel, de a fi mai aproape de esenţa ta adevărată. Tot ceea ce ţi-a adus tristeţe şi eşec. A toutes celle que tu n’as pas été.”

Din punctul de vedere al Divinităţii sunt una dintre toate fiinţele frumoase de pe Pământ; îmi repetă mereu prin şoaptele inimii.

 
 
http://www.youtube.com/watch?v=4XG9mkhIIHc&feature=related

A AVEA- A FI

A avea un copil – a fi un copil
A avea un vis - a fi un vis
A avea o dorinţă – a fi o dorinţă
A avea pe cineva – a fi cu cineva
A avea o casă- a fi o casă
A avea un timp- a fi un timp
A avea inspiraţie- a fi inspiraţie
A avea un regret- a fi un regret
A avea linişte- a fi linişte
A avea un zâmbet- a fi un zâmbet
A avea bucurie- a fi bucurie
A avea frumuseţe – a fi frumuseţe
A avea un fruct-a fi un fruct
A avea iubit- a fi iubit
A avea succes- a fi succes
A avea o întrebare – a fi o întrebare
A avea un răspuns- a fi un răspuns
A avea aripi- a fi aripi
A avea un eşec- a fi un eşec
A avea mult - a fi mult
A avea credinţă - a fi credinţă
A avea valoare - a fi valoare
A avea un reper- a fi un reper
A avea prieten- a fi prieten
A avea un dor- a fi un dor
A avea o pereche - a fi o pereche
A avea suflet- a fi suflet
A avea iubire- a fi iubire



Am?
SUNT


http://www.youtube.com/watch?v=eEnx8QQJPTY&feature=related

THE EYE OF THE TIGER

Revăd imagini din copilaria mea , imagini cu tata jucând singur şah sau urmărind cu pasiune meciurile de box. Sunt o persoană paşnică şi multă vreme nu am înţeles ce poate să placă cuiva în a urmări un astfel de sport. Vedeam doar violenţa şi respingeam din start orice încercare de înţelegere.

***

Mă trezesc uneori cu o melodie în minte fără să ştiu de unde vine. Astăzi pe drumul spre casă fredonez „The eye of the tiger” fără vreun motiv anume. Deschid calculatorul şi caut un clip al melodiei. Primul este cu Rocky şi îl las să se deruleze. Hm . Box... Caut cuvintele cântecului ...îmi plac mult.

***

Boxul...doi oameni închişi într-un ring, se înfruntă direct sub supravegherea unui al treilea. Sunt multe runde; sunt lovituri grele; e strategie; e dans; e graţie; e teamă; e bărbăţie; e curaj; e victorie.

***

De mult timp am remarcat natura mea duală: m-am perceput mereu ca fiind EU – îmbinare între Efemer şi Universal; de multe ori am oscilat între pasiune şi glorie, între datorie şi libertate, între morală şi plăcere. De multe ori am fost în ring: E şi U în înfruntare deschisă. În răstimpuri era antrenamentul: cărţi, spiritualitate,concerte, creaţie, bârfe ieftine, lene extremă, frică, amânare. Uneori câştiga E alteori U. Mereu celălalt suferea o vreme de la pierderea bătăliei.

De fiecare dată aveam sentimentul că arbitrul era prezent : ochiul divin ştia cine era mai bine antrenat pentru acea repriză. Ştiam şi EU cine va câştiga şi din cauza asta spun că sunt situaţii în care nu mă plac.

***

Astăzi , acum, am înţeles de ce urmărea tata boxul cu pasiune; de ce există acest sport. Acum ştiu că şi fără să ne dorim, noi toţi suntem în ring şi ne luptăm direct, zi de zi cu ceea ce ne face să nu simţim permanent sufletul în bucurie: sunt meciuri cu runde mai multe sau mai puţine; sunt adversari mai puternici sau mai slabi; dar „Ochiul Tigrului„ există şi e râvnit de fiecare dată. Deasupra lui, dar tot în ring, lângă noi e ochiul divin care ne desparte când încleştarea e prea strânsă, care ne scoate din corzi, care ne înnumără când suntem la podea, care declară meciul încheiat.

Ochiul tigrului e comoara, aceea despre care se spune într-un verset biblic : „acolo unde e comoara ta , e şi inima ta”. Iar de la box am aflat că dacă ti-o doreşti din tot sufletul o vei obţine chiar şi dacă va fi nevoie să ai arcada spartă pe parcurs.

http://www.youtube.com/watch?v=p7CaiWxKYBo

Zorba din noi

Eram în maxi taxi în una din zilele începutului de an cu ger cumplit. Maşina era mai mare şi nu se încălzea cum mi-aş fi dorit. A pornit motorul, muzica s-a oprit brusc şi s-a auzit o voce bărbătească: „Ce faci? Eşti bine?Măi chiar aşa să îţi ia toţi banii...”; am înţeles că şoferul vorbea la mobil, nu îmi dădeam seama de ce trebuia să se audă şi în boxe, dar cum nu aveam altă opţiune ascultai conversaţia...”Şi câţi bani erau? 2000 roni ? E o sumă...Şi te-a adormit şi a dispărut cu portofelul? Aaaa. Nu te-a adormit. Vorbeaţi....şi a zis că se duce să-ţi ia o cafea...şi n-a mai venit...şi te-a încuiat pe dinafară...Şi cum te-ai descurcat? Aha! Eu am crezut că te-a adormit după...Înţeleg... Dar ştii ceva? Dacă ţi-a făcut şi masaj să nu-ţi pară rau, merită!!!”

                                                                    

                                                                            ***

În ziua în care era zăpada de un strat impresionant şi a început să plouă peste zăpadă, am fost nevoită să ies de dimineaţă cu maşina: bineînţeles că parbrizul era îngheţat, că ştergătoarele nu reuşeau să îndepărteze stropii ce curgeau ca în ploile de vară, normal că semafoarele nu funcţionau şi că în centrul oraşului un autobuz, un troleu şi un camion stăteau în şir indian fix în calea maşinilor din sensul de unde veneam şi eu. Ok îmi zic, se vor da la o parte şi o să trec. Merg mai deprte, e nevoie să parchez, găsesc cu greu un loc şi mă amestec în zloata de afară. Constat că umbrela şi pachetele cu care mă încarc progresiv la cumpărături sunt incompatibile, că ploaia devenită lapoviţă intră perfid pe lângă gât şi că cizmele capitulaseră demult aşa încât tălpile mele se simţeau ca în piscină. Începeam să simt tristeţea şi răcoarea zilei cenuşii când deodată văd cum exact în faţa mea, venea spre mine un ţigan între două vârste, singur, ţinând semeţ o umbrelă şi având pe faţă un zâmbet lăţit imens. De obicei ţiganii pe care îi văd sunt morocănoşi, mereu supăraţi pentru ceva ancestral, înjură şi sunt respingători. Ei, ţiganul ăsta era singur şi fericit, ba chiar aproape râdea. Brusc m-a pufnit râsul, am închis umbrela, mi-am eliberat mâinile şi am pornit cu bucurie copilărească prin zloată până la maşină. Vorba prietenei mele „Ţi-a luminat ţiganul ziua!”

***

De curând am intrat într-o intîmplare specifică personajului Bridget Johnes din cartea şi filmul ce îi poartă titlul. Era o situaţie cel puţin stânjenitoare dar cu un ajutor de nădejde minimizez zic eu consecinţele. Şi cum stăteam aşa şi mă gândeam, la un moment dat îmi amintesc scenele cu Bridget : mai întâi cea în care ajunge la o petrecere unde toată lumea era îmbrăcată sobru şi din cauza unei neînţelegeri numai ea era în costum de iepuraş playboy, şi apoi cea în care plină de intenţii bune transmite reportajul de la sediul pompierilor şi îşi dă drumul pe bară în jos exact atunci când camera se fixează pe dosul ei şi se transmite în direct în toată ţara. Şi încep să râd cu poftă.

***

Se întămplă să nu fim mereu pe fază, se întâmplă să „ne-o furăm”, se întâmplă să fim chiar noi personajul ridicul însă atunci când faptul e deja consumat, se trezeşte în suflet un Zorba gata să îţi desfacă braţele râzând, şi în timp ce dansează să îţi zică : „ Hei, Şefule, ai văzut vreodată o prăbuşire mai straşnică?” ...şi poate că dacă îl laşi pe Zorba să apară vei vedea că e un dans împărtăşit şi de altcineva.

http://www.youtube.com/watch?v=2AzpHvLWFUM&feature=related

HAIKU

În zbor e inima mea

Etern avril alb

Prins de ramura veche

"Hai , hai, hai Rai langa Rai, / Hai, hai , hai. hai sus pe cai!"

Eram in râu...apa crescuse; pietrele erau alunecoase în albie, şuvoiul avea putere. Primii au intrat cei doi puşti: unul de 7 ani , celălalt de 41 ... voiau să se scalde, să se joace. Se bucurau , stropeau , râdeau. Am vrut să intru şi eu...nu aveam ţinuta adecvată, amurgul era răcoros, dar mi-am promis să ajung la celălalt mal. Trebuia să trec obligatoriu prin şuvoiul din mijloc. M-am acomodat cu apa, cu pietrele, cu mâlul: înaintam prudent; cei doi erau goi în apă, se bălăceau, râdeau, intrau în vâltoare, inotau împotrivă. Am privit malul opus; între timp intrase şi puştoaica de 6 ani, ajunsese la mal, îşi lăsase hainele acolo şi se zbenguise pe pajişte.Acum era in apă din nou, lângă ceilalţi doi şi aveam şi o misiune clară: să ajung la mal, să recuperez hainele ei şi să revin la locul unde ne aşteptau ceilalţi care nu aveau chef sau nu îndrazniseră să intre în apă.

Am ajuns la malul opus, am mers o vreme pe iarba scurtă şi aspră, am simţit aerul cum se schimbă, o clipă de neclintire, apoi am simţit vântul. Am privit sus pe cer, în spatele meu se adunau norii cenuşii, murdari, vineţii. Dinspre umărul drept soarele micsora măngîierea ca un rămas bun prelungit. S-a dat semnalul de adunare: cei trei din apă urmau să ajungă la mal de unde erau, eu aveam de străbatut tot râul în sens invers, în mîini cu hainele fetei, având grijă să nu mă ud prea tare căci nu aveam nimic de schimb la mine.

Am intrat din nou în apă: era mai rece şi mai rapidă; în mijlocul albiei m-a întâmpinat cu o putere neobişnuită, era o îmbrăţişare strânsă, puternică care mă ducea însă altundeva decât doream: aş fi fugit dacă aş fi putut; soarele m-a mai mângăiat încă o dată şi s-a acoperit cu un nor, urmând să răsară altundeva în lume. În ceafă simţeam vîntul tot mai iute, norii înaintau şi ei...mirosul de ploaie se adulmeca. Cei trei din apă au reuşit să atingă malul, îşi ştergeu pielea udă, îţi căutau hainele uscate râzând.

Eu eram prinsă în vâltoare, inima mi s-a zbătut uşor şi am înţeles deodată că ăsta e ...drumul; odiseea. Am mers incet, fără să ocolesc, prin apa ce crescuse, ce se forţa să mă abată, peste bolovanii care se schimbau brusc, prin nămolul alunecos şi vâscos... am trecut peste toate. Am ajuns la mal zâmbind şi cu luminiţe în ochi. Puştiul de 7 ani fericit, într-o stare de exaltare sufletească îmi zice:

„ Ai văzut, naşa, dincolo de toate cel mai frumos a fost BUCURIA!”

Te avânţi singur sau primeşti misiuni, eşti curios sau eşti trimis dinadins, îţi e greu, îţi e „ce mă fac?”, îţi e a infruntare deschisă, îţi e a renunţare, îţi e a „nu mai pot”, dar vine un moment când înţelegi că cel mai mult contează BUCURIA.

Am simţit nevoia să împărtăşesc această amintire astăzi, în această dimineaţă însorită şi caldă,să-mi deschid braţele spre lume şi să zâmbesc...

„E dimineata zori de zi
Uite pleaca dracii mii,
E dimineata zori de zi
Se coboara ingerii


Hei, hei, hei zei peste zei
Hei, hei , hei soare scantei


E dimineata adevarat
Sufletul fara pacat,

E dimineata in viata mea
Razele scalda inima.


Hai, hai, hai Rai langa Rai,
Hai, hai , hai , hai sus pe cai.



Caii mei cei albi,
Cai inaripati,
Langa mine frati.



Caii mei usori,
Liberi zburatori,
Se ridica-n zori.



E dimineata zori de zi,
Oamenii vad oamenii
Roua pe dealuri, peste flori,
Fericit deasupra zbori.



Hei, hei, hei zei peste zei,
Hei, hei , hei Soare scantei.


Hai, hai , hai , hai sus pe cai.”

http://www.youtube.com/watch?v=DA1agHT5kUA

Reflectii...

Lumina ...ea e singura în care noi oamenii putem vedea. Aşa cum suntem alcătuiţi, spre deosebire de alte vieţuitoare de pe Pământ, ochii noştri fizici văd doar în prezenţa luminii. O căutăm, o fabricăm, o modelăm. Ne-o proiectăm pe chip, ne îndreptăm spre ea. Amintirea ei ne încălzeşte: e suficient să o invocăm în minte şi simţim bucurie. Dacă pentru un moment imaginăm lipsa ei totală simţim frig şi tristeţe.

După cum suntem aşezaţi faţă de lumină, suntem mai mult sau mai puţin vizibili... apărem frumoşi şi calzi cu părţile noastre luminate; suntem nuanţe şi degradeuri ce se atrag. „Prietene, cum este albastrul tău?” întreba Enghidu în poemul lui Nichita...

Ne apropiem de ceilalţi cu mirarea şi dorinţa de a afla. Ne interesează poate tocmai ceea ce la noi stă în umbră şi ne fascinează cum în ea, sau în el apare la lumină.

Şi TU, şi EA şi EU... NOI suntem la fel... numai locul nostru faţa de lumină diferă, şi ...nuanţele...

Prietene, cum este verdele tău?

We were born to shine...

Întotdeauna am recunoscut faptul că mi se întâmplă să port o discuţie cu cineva şi abia  după o perioadă de timp de la încheierea conversaţiei să ştiu ce cuvinte ar fi fost potrivite. Probabil că este o caracteristică omenească, nu ştiu daca are o denumire în patologie dar putem să o denumim replay-ită, deoarece fragmente de replici se perindă într-un replay sonor mintal până când deţin conturul clar.

Spun asta pentru că aseară, am asistat la una din aceste conversaţii care mi-au lăsat o replică urmă în minte: „ce iubeşti tu cel mai mult pe lume?” a întrebat cineva pe unul dintre participanţii la discuţie. Întrebarea nu mi adresase direct însă am încercat un răspuns mintal. Ce m-a surprins a fost sentimentul de incertitudine: da, NU ŞTIU ce iubesc cel mai mult pe lume. Aş vrea să am certitudinea acelora care ştiu şi cred fără urmă de îndoială, numai că nu mi se pare omeneşte posibil. Însuşi Dalai Lama spunea că se teme nu de moarte ci de momentul trecerii dincolo, că nu va  reuşi să aplice întocmai tot ce a învăţat. Adică şi în cazul lui există incertitudini? Uf, e un sentiment de uşurare : chiar suntem toţi la fel.

Revenind la întrebarea de aseară m-am gândit la toate răspunsurile pe care le-aş putea da. Ştiu clar ce iubesc: iubesc în primul rând viaţa cu multele ei înfăţişări: munţii, plantele, cerul, stelele, căldura oamenilor, zâmbetul , luminiţele din pupile, trupul bebeluşului lipit de al tău, caii liberi, ochii unui cîine prieten, întrebările mute din privirile iubitului, ulciorul cu vin negru de la „hanul vechi de pe coclauri”. Iubesc apoi când pot să văd, când după ce am privit mereu la ceva, încă o privire în plus mă face să văd altfel : iubesc nespus această dezvăluire nebănuită în ceea ce credeam tocit de familiaritate şi cunoaştere. Iubesc cu uimire copilărească sentimentele împărtăşite, cele care se multiplică şi rezonează şi în alte suflete şi care se întorc jucăuşe şi aparent enigmatice.

Cel mai mult chiar nu ştiu ce iubesc pe lume: am înţeles că oricât de mult am iubi pe cineva, fiinţa noastră poate supravieţui pierderii aceluia. Am înţeles că ne putem obişnui cu orice până când nu se mai poate.

„Ce iubeşti tu cel mai mult pe lume? „- m-am întrebat iar astăzi şi ochii mi-au căzut pe o icoană agăţată frumos pe perete. Am deschis braţele laaarg uitându-mă în ochii lui Iisus din pictură, le-am lăsat aşa deschise şi am simţit cum inima îmi creşte, cum se umple de multă iubire şi atunci am înţeles cum ne-a îmbraţişat de pe cruce pe noi toţi. Ce iubesc eu cel mai mult pe lume? Nu ştiu.

Cred că doar Iisus a ştiut.

http://www.youtube.com/watch?v=Dnkdz6K5SFE

To all the boys I've loved before

Mi se întâmplă să ascult o melodie sau să văd un peisaj şi să-mi simt sufletul că se lipeşte acolo ca şi cum ar vrea să îmi spună ceva. De multe ori, sunt atentă la senzaţia pe care o încerc şi repet gestul asemeni personajului proustian, până când ştiu ce caut sau renunţ.

În urmă cu câteva zile am auzit întâmplător melodia care mi-a inspirat titlul postului de azi şi s-a produs aceeaşi alipire de acum familiară. Nu ştiam ce voi face ...până azi când m-am gândit să scriu despre ...bărbaţi. Despre bărbaţii pe care i-am întâlnit, plăcut, iubit până acum; aceia care au lăsat ceva în viaţa mea după ce au plecat.

Înţeleg astăzi că fiecare dintre ei a avut un rost, indiferent de ce am simţit sau crezut la momentul respectiv. Fiecare dintre ei este frumos şi minunat, chiar şi cei faţă de care am fost obligată să mă port radical. Fiecare dintre ei a ştiut să şlefuiască o faţetă a personalităţii mele; fiecare m-a îmbogăţit cu ceva.

Bărbaţii din viaţa mea au fost oricum numai lipsiţi de semnificaţie nu: mi-au făcut inima să bată şi sufletul să simtă în rogvaiv; m-au lăsat să trăiesc ce simţeam, m-au lăsat să descopăr ce nu ştiam. Chiar şi rupturile care m-au făcut să cred că voi rămâne sfâşiată au avut rostul lor ; au fost de fapt „winds of change”. Ce ştiu acum în plus este că ele oricum vin dar depinde de noi intensitatea lor- noi suntem cei care le lăsăm să ne spulbere ca o tornadă sau le lăsăm să se stingă de la sine şi să devină adiere de „La revedere”.

„To all the boys I've loved before” le trimit sentimentul meu de recunoştinţă şi mulţumire pentru calea făcută împreună. Mă bucur că au venit şi că am fost o vreme alături, mă bucur că ne ştim.

Am un singur regret : că mi-a luat atâta timp să înţeleg. Dar şi asta face parte din mine şi din noi toţi.

http://www.youtube.com/watch?v=_YoQbKWTNLo

La lumiere jaillira...

Lumina...mă surprinde de ceva zile o stare pe care o trăiesc... e ca şi cum priveşti soarele cu ochii goi şi apoi când îţi întorci privirea spre ce e în jur, o vreme vezi doar strălucire până când treptat, treptat apar contururi şi apoi detalii. Acesta e fenomenul fizic pe care îl trăiesc dar gândul mă poartă apoi spre jocul real-ireal pe care mi-l sugerează.

La fel intrăm şi în viaţă sau în iubire sau în căsnicie: mai întâi e o lumină puternică, orbitoare, fascinantă; orbita aproape că suferă dar nu se poate dezlipi de această lumină care topeşte totul. Şi privim lumina cu sete, fuzionăm cu ea, ne lăsăm vrajiţi de puritatea ei. Mai apoi, de durerea privitului la incandescent căutăm umbre pe care să se aşeze retina, care să o fure în odihnă şi atunci ne forţăm să identificăm sau ochii noştri zăresc cu adevărat contururi. E o vreme în care coexistă cele două imagini: lumina şi umbra sunt simultane, iar ochiul se mişcă între cele două cu nedumerire oarecum sfîşiat între curiozitatea descoperirii formei abia întrezărite şi dorul după incandescenţa ce moare uşor.

Şi apoi, fără să ştii exact când anume, se întâmplă: lumina s-a retras uşor şi au rămas obiectele, conturate acum de umbra ce devine lumină la rândul ei. Acum e momentul când se face diferenţa : acum apar recţiile diferite şi în funcţie de ele se conturează un alt parcurs.

În mod cert obiectele care se văd acum clar au o formă, o substanţă, o aparenţă. Observarea lor atentă scoate la iveală detalii care pot stârni repulsia: ceea ce vedem nu este strălucitor, poate are pete, sau suprafaţa este scorojită pe alocuri, poate praful stă neclintit pe margini de oglindă, poate au fost şi insecte care au stricat formele impecabile de la început.

Ce facem atunci? Putem să strigăm că am fost înşelaţi, că ni s-a prezentat puritatea luminii mai întâi ca să fim minţiţi cu neruşinare după aceea.

Putem de asemenea să ne amuzăm pe seama noastră şi să zicem : aha, ce efecte vizuale putem produce, mai ceva ca la 3D.

Ar mai fi o variantă: să înţelegem că e firesc să nu vedem de la început, că ceea ce a rămas după exerciţiul adaptării retinei poate avea farmecul său şi lumina pătrunde şi aici. Că am intrat singuri în acea încăpere, că ne-am dorit şi că orice alt loc am fi ales am fi parcurs acelaşi proces. Singura deosebire ar fi fost în privinţa conţinutului: dacă ceea ce descoperim ne poate afecta personal ( nu putem respira aerul, sau mucegaiul existent ne afectează fizic, ori orice altceva ne dăunează, atunci nu ne obligă nimeni să continuăm să rămânem.

Ceea ce contează este că ştim că lumina pură există şi am văzut cum umbrele dispar în prezenţa ei dar e important să reţinem şi că trăim printre obiecte, care sunt aşa cum sunt şi nu au nici o vină că noi le-am atribuit o strălucire falsă. Noi insine avem luciri incandescente in ochii celorlalti.

Tocmai am descoperit ca blogul pe care scriu a primit  premiul de mai sus din partea lui Mihai Enachi, un astrolog2you inimos; premiu pentru care ii multumesc si care ma onoreaza si ma bucura in egala masura.(http://astrolog2you.blogspot.com/)

Regulamentul spune:

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blog-ul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care ne explica ce este cu premiul;

4. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blog-ul lui.

 cei cinci prieteni ai  mei bloggeri speciali  sunt:

1. Solarris pentru ca a gasit drumuricatretine si le arata si celorlalti (http://drumuricatretine.wordpress.com/)

2. Strong Hart pentru dragostea cu care ne invata putereaprezentului (http://putereaprezentului.wordpress.com/)

3. GabyS pentru staruinta cu care cauta dincolo-de-materie  (http://dincolo-de-materie.blogspot.com/)

4. Nicola Florina Ionela pentru ca are idei pline de creativitatea (http://www.creativitatea.com/blog/)

5. Angel pentru ca da  forma vizuala  si acustica unui balsampentrusuflet  (http://balsampentrusuflet.blogspot.com/)

iMA High Yellow

Tips on how to get to know me better

• Be flexible
• Be quick paced
• Be positive
• Be open
• Be generous with your praise
• Be supportive of my ideas
• Have fun!

Pentru a  vedea ce tip de culoare sunteti, faceti click pe omuletul galben din piesa de puzzle.