Taine 48

 dragostea mea

este mută

prea des

te iubesc

în tăcere

și asta

îmi aduce

bucurie

cred că

de fapt

tu nici 

nu știi

cât de 

tăcută 

este 

dragostea mea. 

O altfel de privire-376- Albastrul fiecăruia...

 Albastrul îmi pare culoarea cu sensuri atât de diferite încât pot spune că există un albastru pentru fiecare dintre noi.

Pentru mine, albastrul limpede al cerului este cel pe care l-am cunoscut mai întâi.

A venit apoi albastrul din texturi, ori haine, drapele, coperte; albastrul unor cerneluri ce lăsa urme migălite în multiplele  ore de studiu.

Am aflat mai apoi că albastru este un sentiment de tristețe, sau de durere, sau de spleen; există cântece de „inimă albastră” sau melodii „blue” pe care le-am ascultat ca să-mi potențeze  stările sau dimpotrivă, să le topească. 

Albastrul mi-a apărut cândva ca aerul lumii dintre două priviri, ca florile de miozotis, ori zorelele unor tărâmuri din vis.

La un anumit soroc, am aflat albastrul ca fiind o liniște mult mai mare decât albul și chiar l-am văzut adeseori  colorând zăpada. 

Material mi-a apărut brusc în praful din airbagul ce  s-a deschis  la impactul neașteptat dintr-o zi de martie spre prânz și adeseori reprezintă o chemare către un alt ținut. Într-o vreme porneam repetat la drum, mergeam ore bune, doar ca să văd un anume albastru de cer, care se vede doar în acel loc din țară și care îmi vorbea într-o limbă de care sufletu-mi era însetat. 

Albastru este casa noastră, a tuturor, Pământul văzut din spațiu și tot albastru este Marea Chemare.

O altfel de privire-375- Rejuvenarea...

 Cred că dintre multele minuni pe care le trăiesc, mă simt cu adevărat binecuvântată atunci când am șansa unei discuții oneste cu cineva drag. Recent s-a întâmplat să discut cu fata mea ce mică despre ceea ce simte fiecare dintre noi legat de ceea ce trăim, despre viața noastră, dorințe, trecerea timpului...

În toiul conversației a apărut de niciunde o afirmație, ceva de genul, îmi e greu când văd că sunteți în vârstă... la tine nu așa de mult, dar la ceilalți mai mult. 

În ce sens, o întreb, ca bătrân? da, îmi zice, e nevoie să fac eforturi în preajma voastră, să mă comport cu răbdare : vorbește puțin mai tare, că nu aud; ce scrie aici?; poți să îmi dai mâna; etc.

Mi se pare foarte valoroasă acestă împărtășire la care nu mă gândisem și i-am spus că noi toți, fiecare dintre noi, trăiește această transformare cu sine însuși. La un moment dat, de nicăieri, apare prima pereche de ochelari, apar primele fire albe, primele ezitări în gesturi, primul tremurat al mâinilor, ori al corpului, sau al capului, primele „căderi” de mușchi, ori de piele, primele mesaje ale corpului care nu mai răspunde așa cum știai până atunci. 

     Ce îmi pare însă și mai important este să înțelegem că bătrânețea nu este atât o înfățișare fizică ci mai degrabă una emoțională și spirituală. Chiar i-am spus asta și faptul că sunt oameni tineri fizic care mă obosesc și pe mine mai mult și îmi cer mai multă răbdare decât unii oameni bătrâni fizic dar foarte agili și tineri în spirit. 

Cred că este necesar să ne uităm uneori la „ticurile” noastre cu onestitatea unei priviri proaspete, tinere, rejuvenate. Și apoi să luăm aminte la focul ce încă mocnește pe sub tăciuni. 

O altfel de privire-374- Retrospectiva...

    Când merg în drumeții, sau în excursii mai lungi de două zile, am învățat să îmi măsor bucuriile după zâmbet. Uneori, fără vreun semnal anume, simt cum îmi răsare brusc un zâmbet în ființă și atunci rămân acolo, în acea contemplare până se conturează un sens a ceea ce trăiesc în acel moment. Cel mai des, acel zâmbet apare de mână cu recunoștința, gratitudinea și deschiderea inimii până la nesaț. 

      

    Prin urmare, când îmi iau răgazul de retrospective, caut mai întâi acel zâmbet și mă uit cu atenție la situația în care a apărut. Acea situație anume are sens de adevăr pentru mine, de bornă pentru Calea vieții pe  care o trăiesc acum și de asemenea de punct de verificare. Dacă într-o situație anume simt cum corpul mi se lasă în voie, cum mușschiul minții se relaxează iar de undeva de sub coaste se lățește un zâmbet senin, atunci omul, lucrul, gândul care sunt martori, au acel sens de adevăr pentru mine. 

        De la o vreme m-am obișnuit să îmi măsor bucuriile și împlinirile în zâmbete. 

O altfel de privire-373-Dialogul

 Sunt momente când prind de undeva, de nicăieri sau dintr-un loc anume, o imagine și o contemplu până își lasă un înțeles în ființa-mi.

Deunăzi am trăit un astfel de moment în care am „aflat” că fiecare dintre noi trăiește un fel de dialog între tot ce este în viața asta și un ceva anume, ca un cod, din el însuși. Vorbele pe care le auzim, rândurile pe care le citim, chiar gândurile ce ne parcurg sunt partea „vieții” care se exprimă prin noi.  De cealaltă parte este  Marele Prezent care aprobă sau nu aceste informații, cunoștințe, „adevăruri”, le așază alături de „codul interior” al fiecăruia și le dă valoare de „potrivire” sau „adevăr” ori, dimpotrivă, le respinge ca fiind „neadevărate” ori „nepotrivite” pentru ființa care suntem în această viață. 

Potrivit acestei înțelegeri, nimic nu este într-un fel sau altul ci doar „potrivit” sau nu pentru parcursul fiecăruia și prinde viață sub forma unei chemări interioare pe care doar inima  o cunoaște. Acest cod unic interior a fost presărat pe drumul vieții noastre și este limbajul specific al sufletului nostru. Mulțumirea, liniștea, fericirea sunt confirmări ale trăirii potrivite cu acest cod personal. 

O altfel de privire-372- Cochetării...

     Atunci când ceea ce trăiești ți se pare prea mare sau prea serios ori prea grozav ca să o recunoști în dimensiunea sa, spui „cochetez cu ideea de...”. Astăzi mă opresc la „cochetez cu ideea de depresie” pe care o încerc uneori mai rar, alteori mai des. 

***

    Cu ceva timp în urmă o numeam izolare, acum însă îi dau alt sens; cred că trăirea aceasta a mea vine din punerea alături a ceea ce sunt și ceea ce trăiesc sau ceea ce se așteaptă de la mine în diferite situații. Din această discrepanță apare o presiune care uneori mă duce spre anumite extreme interioare greu de dus și atunci, brusc, apelez la izolare ca singurul mod direct de depresurizare. Cu ceva timp în urmă am descoperit că pot sta liniștită  o zi întreagă fără să vorbesc cu nimeni și fără să mi se vorbească, în comunitate fiind și făcând activități împreună cu acel grup; a fost atunci   o revelație a faptului că cel mai mult mă influențează nu atât vorbele oamenilor ci energia cu care ele vin și că adeseori aceste energii mă copleșesc dacă nu întrerup contactul direct. Și pe munte prefer să parcurg urcușul singură, fără să mi se vorbească ori să vorbesc. 

***

    Apoi în alte circumstanțe am observat aceste stări de „depresie” atunci când ceva sau cineva mă lăsa să înțeleg că nu sunt de ajuns (cu timpul am aflat acest gând și în mine însămi) sau când spunându-mi cum mă vedea, nu mă recunoșteam deloc. Prin urmare, acest nu sunt de ajuns sau acel nu sunt așa cum crezi, mă făcea să fac și mai multe în acea direcție ca să fiu „suficientă” sau autentică acelei situații până când cunoșteam o epuizare ce mă pustia. 

    Am străbătut acest pustiu în mod repetat până când am cunoscut depresii profesionale, sociale, de cuplu, de familie, de trib, spirituale. Și am decis să mă liniștesc, să mă opresc din a demonstra. Apoi m-am oprit și din a dori să modific locul unde mă aflam căci am înțeles că simpla mea prezență o face în mod „suficient”. 

    Acum știu că ceea ce m-ar putea ispiti ca umbra unei depresii într-o direcție este de fapt neîmplinirea mea ca sens acolo. Și  „sensul” acesta  este o nevoie esențială a mea; pe unii oameni  acest „sens” nu îi tulbură mai deloc, pe alții îi „arde” pe dinăuntru până îl găsesc. În ceea ce mă privește, mă sperie lipsa de sens, de rost într-un context. De aceea mi-am luat roluri care să mi-l confirme, ca și cum simplul rol de om viu nu mi-ar fi fost liniștitor. 

***

    De ceva timp „cochetez cu ideea de totul e așa cum e cel mai bine să fie” și mă readaptez ei. 

O altfel de privire-371-Costumul

 Uneori primim în dar o haină, sau ceva de îmbrăcat care are o înfățișare plăcută. La început ne simțim  atrași deși e totuși ceva acolo care subtil ar vrea să ne spună și altceva. Alegem să acceptăm acel obiect și îl îmbrăcăm; deși pare puțin strâmt continuăm spunându-ne că fie vom slăbi puțin, fie se va mai lăsa el cu timpul. (mai ales în cazul încălțărilor)

Cu toate astea, în ciuda unor perioade mici în care nu suferim când le purtăm, în majoritatea cazurilor simțim o apăsare urmată de durere fizică, apar rosături, bășici, bătături, ori nu respirăm cum ne trebuie. Spunea cineva că putem să continuăm astfel până la un soroc când „înțelegem” și decidem să renunțăm. E valabil și pentru obiceiuri, situații, relații.

Uneori ceea ce ești tu e mai mare decât ceea ce porți cu tine și asta nu se poate măsura de la început pentru că dincolo de fizic, de potrivirea vizuală directă, mai există acea dimensiune spirituală care îți definește conturul adevărat. De aceea „nu ne potrivim” pentru că undeva în invizibil, suntem niște uriași care se străduiesc să încapă într-o lume liliputană a unei prietenii, a unei relații, a unui job, a unei vecinătăți, a unor obiceiuri. 

Cred că tot ce avem de făcut este ca mai întâi să ne „vedem” exact cum suntem, apoi să ne uităm și la ce ne înconjoară, în ce „stăm” dacă ni se potrivește cu adevărat sau este o continuă forțare în potrivire. 

E adevărat că în divorțuri este acceptat motivul „nepotrivire de caracter” și este o realitate de necontestat; tot la fel, în orice îmbinare e bine să luăm seama la „caracter” adică, după părerea mea, să ne uităm la „spiritul” acelei situații dincolo de imaginea materială, fizică.

 Astfel, cunoscându-ne pe noi cu adevărat, acceptându-ne „dimensiunile” ne va fi mult mai ușor să găsim „încălțări” pe măsura noastră pentru a străbate drumurile Vieții. 

Gândul de week-end-492

 Unii oameni iubesc, alții sunt iubire. 

Taine 47-Prin...

 Știu că sunt zile

când în repaus fiind

trec prin mine

generații, 

particule, 

timpul.

Sunt și zile când

în mișcare fiind

trec eu prin

 generații,

straturi,

timp.

Și mai este

 această zi

când de nicăieri

 simt simultan

că trupul meu,

sufletul

și acel ceva

ce sunt mereu

trece prin 

generații, particule 

timp 

care și ele

trec acum 

prin 

mine.

La urmă,

am  întrebat

dacă arsura 

ce a rămas 

ca un tatuaj

e din prea mult

 focu-mi

sau din multă

gheața lumii.

***

Am aflat

că e 

de fapt

pecetea-mi

de dinainte

de a trece prin...

O altfel de privire-370- Distragerea...

 În urmă cu câțiva zeci de ani, când am citit „Străinul” lui Camus, am rămas mult timp cu gândul la acel moment anume de dinaintea apăsării pe trăgaci. Acolo era vorba despre o rază de soare care îi cădea în privire, despre acea căldură insuportabilă și acel moment anume de „nu știu de mine” în care  aluneca atunci când a tras în arab. 

Aceste momente se întâmplă oricui, fără veste, atât la nivel de individ cât și la nivel de grup, familie, popor. Există „o alunecare” de care nu suntem conștienți și pe care o traversăm într-o stare de somnambulism, ca și cum o parte din noi ar fi altundeva și abia după ce se consumă deplin acea secvență, revenim cu totul la noi. 

***

    Din când în când mi se arată încă și mereu vine  cu o mare presiune, ca atunci când în același timp ești solicitat din mai multe direcții din care se vrea urgent ceva de la tine, simultan și repetat. E o anume sâcâială tocmai bună să te scoată din sărite, să „apeși pe trăgaci”. 

 De mult timp îmi doresc această măiestrie ca atunci când reapare acel moment să reușesc să domolesc clipa, să scad presiunea, să schimb starea. 

Până la urmă, tot ce există este într-un anume fel tocmai pentru că există și felul său opus și poate că de fapt asta e tot ce contează: să înveți să trăiești lipit de axul tău tot ce ți se întâmplă. 

 

O altfel de privire-369-Momentul de balans

 De la o vreme încolo înveți să cunoști și să recunoști momentele de balans din viața ta: ele sunt asemănătoare datului în balansoar; o vreme urci până când se atinge un maxim și apoi, invariabil, cobori, fix atât cât ai urcat.  La rândul ei, coborârea, ajunsă la maximum, determină o urcare egală. 

***

    În ceea ce mă privește, de multe ori înainte de acel maxim-sus aveam o anume presimțire, sau o „viziune” ce aducea după o vreme „coborârea”. Pe atunci obișnuiam să glumesc și ziceam că nu știam dacă  presimțeam sau determinam ce avea să urmeze, astăzi știu că ambele sunt valabile: presimțeam ceea ce determinasem; tot eu eram de ambele părți, ca atunci când te afli simultan pe ambele maluri ale unui râu. Această simultaneitate cred acum, mi-a fost o mare binecuvântare, căci și astăzi încă obișnuiesc să  o caut, să o aștept, în orice relație aș avea. 

Această dublă perspectivă este acea stare de echilibru despre care tot auzim vorbindu-se, acel „le juste milieu” pe care îl așteaptă sufletul nostru și în care, ambele noastre părți, cea de sus și cea de jos, sunt prezente și trăiesc în curgere. La o privire mai atentă vedem că un râu are mereu malurile  la aceeași înălțime, poate că râul se află mai jos de un mal mai înalt, dar marginile sale sunt mereu la același nivel; ca să poată înainta, el are nevoie de echilibru. 

***

    Viața fiecărui om este un râu în sine, și ca el să poată curge frumos este nevoie ca cele două maluri ale vieții omului să fie în echilibru. Omul între Cer și Pământ, caută acest „juste milieu” pentru deplina sănătate a ceea ce este. Orice exagerare într-o latură, duce invariabil la un balans tot atât de adânc pe cât a fost  exagerarea dintâi iar „râul vieții” începe să se rotească în vâltoare.

O altfel de privire-368- Înțelegerea

 Una din acele trăiri care au venit mereu cu bucurie a fost Înțelegerea; și aici mă refer la multiplele ei fațete: de la a înțelege un motiv până la a înțelege ce trăiește un om când face o afirmație, din ce străfunduri apare ea, dar nu așa cum cred eu că se întâmplă, ci așa cum  trăiește el situația respectivă. 

Pe lângă bucurie, înțelegerea a venit de fiecare dată însoțită și de o anume pace dată din acceptare, acea acceptare care nu seamănă deloc cu resemnarea ci mai degrabă cu fuziunea. De exemplu când ești cufundat în adâncul unei ape, e posibil să te revolți pentru presiunea pe care o simți, sau temperatura din acel mediu, poate pentru neclaritatea imaginilor, sau pentru cine știe ce alt motiv. Odată ce înțelegi însă că asta se întâmplă pentru că ești cufundat în acel mediu, se face o liniște în tine și apoi poți să îți lași în voie trupul să se bucure o vreme de acele senzații, fără să vrei să mai modifici nimic. Dacă e deja destul timp de când ești acolo și viața începe să îți fie pusă în pericol, decizi să ieși sau să te sinucizi, totul în deplină înțelegere, acceptare, fuziune cu ce trăiești. 

***

Înțelegerile mele au venit după ce mi-am exprimat dorința ca acestea să se întâmple. În ultima vreme mă surprinde o trăire mai subtilă, aceea de a înțelege de ce oamenii merg spre situații care le fac rău: este doar din neștiința legilor acestei lumi, a funcționării propriului corp, din dorința de a hrăni o iluzie aparent benefică sau e altceva mai subtil care ne privește pe toți?  

Gândul de week-end-491

 Viața are felul ei anume de a face să se dizolve minciunile din viața noastră. 

Gândul de week-end-490

 Când într-o relație unul pune în comun bani și celălalt suflet, va fi dificil sa existe echilibru. 

Gândul de week-end-489

” Iubirea nu e de ajuns” e o etapă a vieții; apoi știi că nu a avut legătură cu  iubirea ce ai trăit  și ești bucuros că ai putut iubi în tot acel timp.