El Camino

Cu ceva ani în urmă, în seara de sfârşit de an, timp de câteva ore mi-am imaginat cum o dorinţă dragă devine realitate. Îmi doream de ceva timp să merg pe Camino de Compostella şi în seara aceea am făcut o bună parte din drum în imaginaţie. Am simţit atunci în acele ore cum ar fi fost să merg pe jos aproximativ opt sute de km pe orice tip de vreme, eu cu mine, cu gândurile mele, cu emoţiile, cu stările. M-am văzut în situaţii necunoscute, neplăcute, m-am văzut trecând prin momente lipsite de un minim confort; am parcurs singură o mare parte din Camino de Compostella şi pe lângă perioadele ademenitoare mi-am cunoscut fricile care s-ar fi manifestat şi care se manifestaseră şi până atunci în diferite împrejurări.

***

Apoi, într-o altă seară am trăit revolta aşteptării unui suflet drag şi atunci i-am spus în mintea mea toate câte se întâmplă în absenţa sa: toate trăirile la care nu va mai asista vreodată, toate schimbările pe care le ratează, toate modificările prin care trec, timpul ce schimbă înfăţişarea, structura, fermitatea, culoarea părului...

Mi s-au perindat prin faţa ochilor revoltaţi unghiuri de siluetă modiificate de trecerea lunilor, anilor..., mi s-au perindat zâmbete diluate de tristeţe, râsete atenuate de neîmpărtăşire şi toate acestea i le spuneam în acel moment de comunicare imaginară.

***

Într-o altă străfulgerare am revăzut parcursul alături de un om care nu a observat nimic din toate astea deşi a fost alături: Prezenţa sa nu a făcut ca momentele amintite mai devreme să fie atenuate ori să se risipească : ele au existat atât în prezenţa cuiva  cât şi în absenţa altcuiva.... Şi într-un alt moment scurt mi-am dat seama că de fapt Camino este drumul vieţii însăşi, cu toate confruntările cu fricile personale, cu limitele şi barierele trasate vreodată, cu toate momentele de insecuritate, disconfort ori retrageri şi izolări, cu toate transformările obligatorii.

Pe drumul vieţii mergi cel mai des singur deşi în acelaşi timp merg mulţi alţii...pe drumul vieţii eşti tu, cu tot ce ai în tine. La un moment dat, atunci când începi să înţelegi, când îţi dai seama că ceea ce trăieşti ai fi trăit oricum pentru că ţine de intimitatea ta, începi să  parcurgi distanţe mai mari alături de alţi pelerini şi încet, încet barierele personale încep să dispară: abia de atunci  se creează o comuniune frumoasă cu ceilalţi, abia de atunci simţi frumuseţea drumului, miracolele lui şi bucuria trecerii pe acolo. 

A iubi, aceasta vine.....

Mi s-a făcut iar de iubire,  visam printre maldărele de hârtii, dosare, caiete... Lucrează acum, învaţă, mă forţau examenele tuturor şcolilor parcurse.

Mi s-a făcut să iubesc, mă tânguiam în zilele pustii...Munceşte, exersează, practică  mă zorea ziua încărcată.

Mi s-a făcut un door mare să iubesc, murmuram în verile lungi... Curăţă, purifică, roagă-te mă îndemna cerul senin.

Mi s-a făcut de-a iubirea, de-a iubirea, strigam spre zarea albastră... Alină, înţelege, vindecă îmi spuneau oamenii ce mi se arătau aievea.

Mi s-a făcut de-o maare iubire, mare,  îmi luceam soarele din inimă.... Mergi în tine, află, scrie mă obligau iubiţii iubiţi.

Mi s-a făcut să-ţi spun cât de mult te iubesc, Doamne...simte, mi-ai spus   şi am crezut că nu pot rezista la a ta iubire... m-am topit în  lacrimi mari perlate ce  curgaeu nebune spre inima de sub trăiri. Râdeam şi plângeam şi ochii sufletului meu te întrebau: de ce?

Îţi e a iubirea  tocmai pentru ca să mă găseşti în tot ce faci, mi-ai spus  în intimitatea de duh şi suflet şi atunci m-am întors spre toate zilele, şcolile, oamenii, iubiţii şi în sfârşit m-am bucurat firesc pentru că am avut prilejul  să-mi arăt iubirea  de tine în fiecare clipă. 

Iubeşte şi mergi mai departe!

- Nu mai vreau să mă nasc, nu mai vreau! strigai la soroc.
- De ce, m-a întrebat îngerul mirat... de ce? E rândul tău să te naşti, hai!
- Nu mai vreau, îngere, nu mai merg iar la viaţă... mă vor păcăli, mă vor amăgi... vor mima trăirea şi simţirea, nimic nu va fi aievea, e doar o reflexie.... nu mai vreau...
- Te doare, ţi-e jale, ţi-e a plictisul? de ce, m-a întrebat iar îngerul, de ce?
- Da îngere, doare, şi e de-a neînţelesul... voi îmbrăca o haină căreia ei  îi vor spune corp şi  iar nu voi şti cum să mă port după uzanţele lor, iar nu voi fi auzit, iar nu voi fi înţeles... iar nu voi fi iubit....
- Hai, naşte-te, mi-a spus îngerul, naşte-te, iubeşte şi mergi mai departe, iubeşte tu şi pentru celălalt, simte tu tot ce vrei să trăieşti, arată tu ce vrei să fie pe lume, iartă tu, iubeşte  şi mergi mai departe...
- Până când, îngere, până când?
- Până când vei vrea să te naşti iar, până când cercul înţelegerii se va fi închis din nou.

***
_ Îngere, trăiesc  .... m-am născut,  iubesc şi merg mai departe!

Calea...

Sunt momente  când în mod paradoxal simţi că eşti îndrăgostit cu o dragoste anume de calea ta în viaţă... chiar dacă nu ştii foarte exact care este aceea sau mai precis unde te duce, simţi că eşti legat cu nişte legături sufleteşti aparte de ea, că îi aparţii şi că dacă ai fi pus în situaţia de a alege nu ai putea să o părăseşti... Sunt momente când calea ta se simte ca şi cum este parte din fiinţa ta, ca şi cum ea însăşi este însufleţită, îţi vorbeşte cu vorbe auzite doar de urechile unui altfel de trup al tău, te cheamă şi te ţine de o altfel de mână, nevăzută a ta... sunt momente când calea ta, deşi invizibilă este irezistibilă... este ca şi cum te trezeşti deodată că toate ale tale sunt părţi din ea şi că nu ai avea cum să porneşti pe altă cale, pentru că pur şi simplu nu ai mai fi TU.

Sunt momente când înţelegi că mai presus de orice e nevoie să îi fii credincios ei, Căii tale, căci ea este unica din manifestările pământene care te însoţeşte permanent...ea este cea care a apărut odată cu tine şi va dispărea când şi tu vei pleca din material.

Ruga

Ajută-mi, Doamne ca astăzi, toată ziua să manifest bunătate şi  blândeţe faţă de toţi cei pe care îi întâlnesc şi faţă de sufletul meu
Ajută-mi să  mă feresc  de a  tulbura celelalte suflete şi de a le da prilej de rătăciri deşarte ,
Fă astfel încât  să ştiu, să simt, să aflu cum să vindec şi să alin, cum să mângâi cu folos,
Fă TU, cu infinită înţelepciune să TE aflu în fiecare manifestare a TA şi să TE recunosc,
Arată-mi frumuseţea şi adevărul şi dă-mi puterea să le împărtăşesc tuturor pe care îi întâlnesc azi,

Fă să TE cunoaştem şi să-ŢI  acceptăm iubirea la fiecare bătaie a inimii, în fiecare clipă, cu  fiecare respiraţie.

Dansul

Atât  timp cât trăim, ritmul este modul cel mai intim de a fi ... la început ritmul există fără ca noi să îl percepem conştient apoi, din ce în ce mai mult  se manifestă prin noi până când la un moment dat îl lăsăm liber, ba chiar putem face să aibă un parcurs anume ... până când, la un moment dat îl putem  genera chiar noi înşine.

***

În forma sa cea mai artistic umană  ritmul este dans, graţie, pasiune, întâlnire dintre mai multe spirite: cel al melodiei şi cele ale sufletelor celor ce se unesc în dans.

***

De-a lungul acestei vieţi dansul a fost cel care mi-a arătat cel mai fidel felul în care exist, în care sunt cu adevărat în nudul sufletului.

La o anume vârstă ritmul din interior s-a făcut preaplin şi a început să îmi mişte corpul... erau perioadele când dansam singură prin camere goale, în lipsa celorlalţi, când simţeam cum ritmuri din vremuri ancestrale se manifestau prin emoţii ce trăiau în legănarea anume a trupului fizic.

A apărut apoi primul dans cu tata, în care trupul stângaci şi torturat de toate emoţiile posibile, se căznea să realizeze o continuitate armonioasă a mişcării... ritmul aluneca ades pe lângă gesturile obtuze ori ascuţite, lăsate suspendate printr-un colţ de minte chinuită  de privirile celorlalţi.

Multă vreme am trăit frumuseţea dansului în solitudine.

Au urmat apoi dansurile cu parteneri de toate felurile, dansuri de convenienţă sau de moment, dansuri inspirate sau dimpotrivă, dansuri cu iz de cer violet ori dansuri terre a terre.

Prin toate dansurile am simţit apropierea sau depărtarea de armonia sacră: există o graţie anume care se manifestă când dansezi şi cu care armonizezi sau nu, indiferent dacă eşti singur, cu un partener sau în rotundul unei hore. În dans nu se spun cuvinte, nu există decât ritmul: cel din acordurile melodiei, din bătăile de inimă, din trăirea sufletului şi din întâlnirea unică a tuturor.

Şi mai există şi dansuri care se dansează atunci când trupurile nu se întâlnesc....e cântecul, violonistul şi cei doi ce dansează în lumile celeste cea mai fabulosă sârbă punctată vreodată de ritmul paşilor astrali.

Există dansuri ... exită întâlniri ...există ritmuri ..există revelaţii unice şi perfecte prin irepetabilitatea lor.

Când nu mai e un pas...

Suntem obişnuiţi să pornim pe un drum, să parcurgem, să străbatem, avem adeseori noţiunea avansării spaţiale, sentimentul că e necesar să ne deplasăm ca să ajungem undeva. Într-un anumit sens, acest lucru este adevărat atâta timp cât considerăm că există distanţe între repere, că tu eşti undeva, iar celălalt este altundeva, la depărtare de tine. Străbatem distanţele şi parcurgem kilometri, drumuri, căi, autostrăzi, ne petrecem, ne trecem, ne ducem, ne retragem...

La un moment dat înţelegem că oricât de mult am merge spre celălalt mereu rămâne încă  un pas, mai e ceva  între noi, de trecut, de parcurs, de mers înspre. Întotdeauna e o mică distanţă la care rămânem până la aproape- atingerea. 

Dar vine apoi acel moment în care ne apare certitudinea că oriunde am fi în spaţiul fizic putem să îi simţim pe ceilalţi în inima noastră simultan. Mai întâi e ca şi cum ei ar trăi în acelaşi timp  în interiorul nostru, în inima mai precis şi atunci când ne gândim la ei îi simţim vii, calzi  şi inima noastră se face şi mai mare şi îi cuprinde cu dragoste. Apoi, din această împreună fiinţare în inimă, apare sentimentul că  suntem uniţi, că  suntem perpetuu împreună orice am face ori am crede, că oricât de mult am declara că suntem despărţiţi, oricât de mult am crede că suntem aparte, în realitate suntem toţi dar absolut toţi în aceeaşi esenţă, că respirăm şi expirăm aceeaşi substanţă care ne conţine pe toţi, că suntem incluşi în ceva mai mare care ne fiinţează, că toţi suntem la rândul nostru respiraţi de o suflare divină care ne trece prin Sine. 

***

Prin urmare dau jos haina tristeţii despărţirilor, a suferinţei părăsirii, a frământării distanţelor, pentru că ştiu că ele nu există, pentru că în certitudinea atoatecuprinderii laolaltă ar fi lipsit de sens păstrarea lor în fiinţă.

La revedere, Ioana...

Îmi umpleam privirea, auzul, sufletul cu aerul de acolo, din vîrful munţilor... priveam din când în când cerul de sus şi din zare şi ascultam zumzetul uman ce tulbura liniştea locului. Încercam să aud muntele dincolo de acel bruiaj uman ... am vrut atunci să mergem mai departe, pe traseul indicat de dungile verticale in alb şi galben . Am ieşit uşor din atmosfera pestriţă, am trecut dincolo de Sfinx şi a fost ca şi cum am intrat în alt tărâm unde se întindeau porţiuni încă  mari de zăpadă. 

- Ce frumoos, zise Ioana, aici e mereu, Moşul..

_ Ce Moş, Ioana?

- Moş Crăciun: 

- Da, Ioana, sunt zâne şi spiriduşi peste tot aici şi aduc multe daruri oamenilor, dar sunt din acelea care nu se văd. 

A acceptat cu uşurinţă vorbele mele şi am pornit prin noul tărâm.

***

Peste vreo căţiva paşi, un bărbat jovial îmbrăcat în roşu, lângă o tânără femeie neobişnuit de tăcută şi absentă, însufleţea aerul pe o porţiune destul de mare în jurul său: figura luminoasă, barba mică şi albă, fesul de un roşu exotic, făptura toată umpleau un spaţiu dincolo de fizicul pe care îl ocupa. Apăruseră brusc în faţa noastră şi el a întrebat cât este ora. I-am răspuns la fel de brusc fără să mă uit la vreun ceas, apoi am adăstat unii lângă alţii cât să verificăm dacă într-adevăr era cât am spus. Când a avut şi confirmarea ştiinţifică a orei o explozie de bucurie s-a manifestat deoarece crezuse că era mai târziu cu două ore bune. Apoi, deşi am pornit în aceeaşi direcţie, ritmul diferit ne-a despărţit.

***

Ne întorceam deja când, la un anumit loc unde munţii ofereau imaginea divină a întinderilor   i-am zărit pe cei doi părăsind poteca şi mergând până în faţa panoramei, unde s-au aşezat să privească zările nemărginite.

Ioana i-a văzut de departe şi a fugit spre ei. Le-am văzut bucuria reîntâlnirii, le-am auzit vocile vesele ce creşteau pe măsură ce ne apropiam de ei. Încet, încet cuvintele începeau să capete sens

_ Pentru că aşa se întâmplă când se întâlnesc doi oameni... ceva din tine  rămâne în celălalt .. o să înţelegi mai târziu... îţi va explica mama ta... spunea bărbatul în roşu.

Am devenit atentă, m-am apropiat jovial şi am zis:

- Ioana era bucuroasă când v-a revăzut, a zis că merge să vorbească cu Moşul... Moş Crăciun , am adăugat.

I s-a luminat faţa, a zâmbit cu o lumină ce a cuprins toată valea şi a zis, privind-o:

_ Dacă ar şti că am  şi o sanie aşezată mai încolo, nu ar mai pleca. 

I-am cerut permisiunea să fac o poză, am mai schimbat câteva cuvinte de circumstanţă şi ne-am luat rămas bun.

Bărbatul se uită la Ioana şi o întrebă:

- Cum ne luăm rămas bun?

- La revedere, Ioana, a zis ea, uitându-se la el, zâmbindu-i şi făcând un semn cu mâna.

- La revedere, Horia, a răspuns el privind-o amuzat şi toată valea a prins iar a se însenina.

Vine o vreme când spun frumos şi senin "La revedere, Oana cea din toate întâlnirile, cea din galben şi mov, la revedere Oana de pe pământ şi de oriunde ai mai fost prin vis. La revedere şi la bună regăsire în iubire". 

Coama vântului

Şi sunt acele zile când în plin oraş fiind, pe vreun trotuar asfaltat ori printre oamenii grăbiţi, simt deodată vântul ce vine din faţă. Atunci fiinţa mea se opreşte şi îl ascultă cu atenţie. De fiecare dată  vântul are o noutate şi o prospeţime care mă surprind şi mă fac să zâmbesc. 

Cu trecerea timpului am constatat că s-a schimbat şi el: în alte perioade părea să fie provocator, ori furios, uneori încerca să se opună înaintării mele, alteori mă împingea cu putere în faţă până  mă dezechilibra. 

Vântul de acum mă îmbie la îmbrăţişări. Ades apare de nicăieri şi din momentul când îl percep începe să se joace cu zâmbetul meu până mi se schimbă lumina din privire. Apoi,  mai întâi îmi depărtează braţul drept  încetişor de corp, îmi desface palma şi  mă ghidează.

***

Sunt zile când merg pe jos pe străzile oraşului aglomerat având o palmă deschisă lateral. Pe la început, ţineam palma cu degetele desfăcute contra vântului, de la o vreme însă, m-a învăţat cum să îl mângâi : rotesc încetişor palma deschisă ca o aripă în planare, o rotesc până când îi simt coama  şi merg aşa, pe stradă cu picioarele pe asfalt, cu firele de vânt gâdilându-mi podul palmei, cu ochii stele şi inima  zbor. 

***

Sunt zile când străzile oraşului sunt martorele unor  poveşti magice.

When I"m hot...

Mult timp am încetat să fac anumite lucruri pe care mi le doream pentru că celălalt nu corespundea în gesturi, reacţii, manifestări cu ceea ce aşteptam. Primul impuls era să refuz, să mă refuz de fapt, pentru că mai apoi am înţeles că chiar şi ceea ce încetam sau amânam să mai fac avea doar pentru mine acea importanţă şi  îmi refuzam de fapt posibilitatea de a deveni ceva într-un anumit context...de unde şi suferinţa ulterioară.

Mult timp am trăit în exteriorul meu şi cu cât o făceam mai mult, cu atât mai mult mi se reproşa egoismul. 

La un moment dat am ajuns într-un punct critic în care am simţit limita rezistenţei. 

Atunci am ajuns la Prislop, l-am simţit pe Arsenie Boca  pentru prima dată şi am făcut prima călătorie în interiorul meu. Atât cât puteam înţelege atunci, atât cât puteam duce, am primit prima curăţare sufletească veritabilă.

După un alt timp am conştientizat cum trăisem până atunci: cum veneam cu totul, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, cu tot al meu, le ofeream şi primeam  atât cât era celălalt dispus să ofere, când putea şi dorea. Oamenii chiar dacă declară că îşi doresc totul, cel mai ades nu ştiu ce să facă cu acel tot, se sperie chiar, îi copleşeşte şi se retrag pentru că totul e prea mult pentru ei. Şi e firesc până la urmă   Am trăit în acest dezechilibru care mi-a dat peste cap ceea ce am crezut că ştiu din viaţă, până am avut sentimentul că nu mai disting ce e real sau adevărat. Eram în degringoladă, viaţa mea se ducea în acelaşi timp înspre direcţii multiple şi opuse, iar sufletul meu se apropia de renunţare.  Atunci, la Prislop, sufletul meu a primit acel ceva după care tânjise atât şi atunci el a început drumul întoarcerii acasă. Încet, încet mă regăseam, mă reîntregeam şi bucuria vieţii revenea. 

Mi-a trebuit mult timp până am înţeles că cel mai des intenţiile mele şi ceea ce arătam lumii  era diferit. Poate că şi acum se întâmplă lucrul acesta în unele cazuri, dar  reprezintă doar o reflexie pentru aceia care percep această diferenţă. Când am înţeles că până la urmă e de fapt despre ceea ce îmi doresc să fac şi ceea ce fac indiferent de cine sunt ceilalţi implicaţi, când am încetat să motivez nereuşitele invocând neimplicarea celuilalt, când am înţeles că atunci când am chef, am chef şi când nu am, nu am şi asta e tot, atunci dublura-mi s-a şters.. Când am înţeles că poate fi atât de simplu, s-au descâlcit multe situaţii pe care le trăiam. Ca şi cum fire invizibile se înşirau pe ghemele vieţii desfăcând noduri şi netezind drumuri. 

Acum ştiu că totul depinde de ceea ce vreau cu adevărat să fiu în orice situaţie, de ceea ce vreau să reprezint în viaţa celuilalt, ce anume vreau  să devin pentru el... şi fiecare om cu care ne intersectăm ne oferă această şansă, fiecare om cu care ne întîlnim, fiecare relaţie pe care o avem este un dar al Divinităţii, al vieţii şi depinde numai de noi ce vrem să facem: îl acceptăm, îl depozităm, îl refuzăm, îl dăruim altcuiva...Totul începând de la prima bătaie a inimii este un cadou şi totul este despre a primi şi a oferi la rândul nostru, despre a accepta sau a refuza, despre a folosi oportunitatea sau a o respinge. 

Prin urmare:

 When I"m hot ... I"m hot...when I"m not... I"m not...and so is the life. 

"Să priveşti în aceeaşi direcţie..."

Din ceea ce s-a spus despre iubire, cuvintele lui Antoine de Saint Exupery : " Să iubeşti nu înseamnă să vă priviţi unul pe altul, ci să priviţi amândoi în aceeaşi direcţie" mi-au dat cel mai mult de gândit. De-a lungul vremii îmi imaginam cele două fiinţe rând pe rând  privindu-se în ochi sau stând umăr lângă umăr şi privind în faţa lor şi imaginea cu cei doi faţă în faţă mă atrăgea mai tare. Nu pricepeam ce a vrut să spună Exupery... simţeam că trebuie să fie ceva acolo dar nu înţelegeam sensul. 

La un moment dat am ajuns în situaţia de a sta lângă un bărbat, umăr lângă umăr urmărind împreună cu alţi oameni o anume ceremonie.  Timp de mai bine de o oră nu ne-am privit deloc...îmi găsisem un  loc mai ferit şi urmăream desfăşurarea ritualului când am simţit cum se apropie de mine un bărbat şi mi  se aşază alături ..am intuit cine era şi am rămas aşa, împreună fără să ne privim, fără să ne atingem, unul lângă altul, la o palmă distanţă.  La un moment dat totul din jur aproape că a dispărut, nu mai era decât conştiinţa prezenţei noastre atât de puternică în acea realitate.  Nu am spus nici un cuvânt nici unul dintre noi, nu am schiţat absolut nici un gest, nu ne-am privit, nu ne-am atins...Când urma să se încheie ceremonia am simţit cum bărbatul se îndepărtează fără o vorbă; apoi, în aceeaşi zi dar în alt loc şi context, acel bărbat a luat un  microfon şi a rostit în faţa oamenilor care fuseseră mai devreme prezenţi cuvintele lui Exupery. Am ştiut amândoi că se referea la acel timp cât am asistat alături la ceremonie şi ne-am simţit atât de clar prezenţa unul altuia

***

După acea  experienţă am rămas  cu o anume nedumerire: chiar dacă nu ne privisem direct, simţeam că  nu era cu nimic diferită faţă de situaţia când ne-am fi privit, când am fi stat faţă în faţă... nu o făcusem fizic, dar ne privisem cu ochii interiori... La ce anume se referise atunci scriitorul când sugerase că a te privi unul pe altul şi a privi în aceeaşi direcţie e diferit?

***

 Periodic reveneam la acest citat, îi scormoneam sensul şi apoi îl lăsam pe altă dată... până de curând  când am înţeles că de cele mai multe ori oamenii când se întâlnesc sunt avizi să vadă, să evalueze, să cântărească eventualul partener. Îl doresc cât mai conform unor standarde fizice din sinea lor, sociale sau mentale. Oamenii fac ades din îndrăgostire o negociere în care  estimează ce beneficii obţin din acea întâlnire, ce nevoi le vor fi satisfăcute, eventual, dacă sunt altruişti, se gîndesc şi la  cât poate beneficia şi celălalt, cât îi pot oferi ca să fie chit.

***

  Dar dacă  iubirea ar fi de fapt  despre cât de mult putem evolua împreună, alături? Dacă iubirea ar fi despre a săvârşi procesul descoperirii personale, al întregirii, al vindecării şi al completării înainte de a porni alături de omul iubit? de ce nu ar fi iubirea despre certitudinea că suntem perfect rotunzi şi  fără celălalt, că suntem deplini, că am reuşit să transcendem nevoia unuia de celălalt, că putem fi fericiţi la fel de bine de unii singuri ca şi  împreună, iar decizia de a fi alături "la bine şi la greu" ar fi  împlinirea firească a evoluţiei fiecăruia, o alegere liberă şi conştientă. De ce nu ar fi iubirea despre a creşte împreună mai departe, despre a privi către un ideal comun? 

    

Trăim ceea ce ştim

Într-o zi am trăit revelaţia faptului că chiar dacă un obiect există fizic în faţa mea, îl văd doar dacă este sub forma la care mă aştept să fie. Altminteri devine invizibil pentru ochii mei fizici. cu alte cuvinte am înţeles că dacă el nu a fost "văzut" mai întâi în mintea mea, nu a apărut nici mai apoi vederii mele.

M-am gândit apoi dacă nu cumva la fel este şi în cazul altor situaţii : auzul, mirosul şi de ce nu, simţirea, trăirea. Cu auzul s-a demonstrat că fiecare om are o anumită plajă a frecvenţelor pe care urechea sa o percepe; la fel şi în cazul gustului, s-a demonstrat că există oameni care pot percepe gusturi pe care alţi oameni nu le simt. Prin urmare, nu e firesc ca şi emoţiile, sentimentele, trăirile să le simţim doar pe acelea pe care le cunoaştem deja, pe care le-am mai avut până acum? Şi atunci, tocmai de aceea suntem atraşi de oameni care aparent sunt atât de diferiţi de noi, pentru că intuitiv ştim că ei au trăiri pe care noi nu le-am cunoscut încă? Fiind în preajma lor o vreme, unindu-ne prezenţele pentru un timp, armonizându-ne, reuşim ades să avem emoţii noi, să înţelegem altfel anumite secvenţe din viaţă şi mai ales să percepem altfel feluritele sentimente, care primesc şi alte nuanţe. 

***

Vin spre noi, şi mergem la rândul nostru spre oameni diferiţi de cei pe care îi ştiam până la un momnet dat, tocmai pentru ca fiinţa noastră să cunoască şi să trăiască şi alte sentimente, să poată avea apoi şi alte manifestări de viaţă care, în lipsa sentimentului de "acel ceva" nu ar fi existat în scenariul trecerii noastre pe pământ. 

Trăim din ceea ce ştim şi la un moment dat  din ceea ce ştiu şi ceilalţi până când întregul se desăvârşeşte. 

Prima iubire... ultima iubire...

 tot mai mult cred că iubirea este pur şi simplu iar noi avem acces la ea ... de fiecare dată când ne iubim cu cineva ne conectăm la iubire... de fiecare dată când trăim miracolul, fiorul descoperirii minunii pe pământ, când suntem în prezenţa bebeluşilor sau interacţionăm cu îngerul, ne conectăm la iubire. ..  tot atingând iubirea, la un moment dat ne molipsim de ea şi treptat, treptat o lăsăm să ne fiinţeze...poate că, iubire fiind ceilalţi vor începe să numere iubirile lor pentru noi, dar noi  ştim că e doar una care ne trăieşte pe toţi.... şi devenim oameni iubire. 

Valuri

trăieşti o bună parte hrănindu-te din ceea ce primeşti, precum ţărmul aşteaptă uscat mângâierea drăgăstoasă a valului...

mai apoi înţelegi că ţi-ar fi tare greu dacă nu ai mai putea oferi, simţi că  te hrăneşti din a da, şi că lipsa celui ce are nevoie de ceea ce oferi tu ar duce la uscăciune...

trăieşti clipa când percepi cele două ipostaze simultan şi simţi că eşti complet dând şi primind, pentru că te asemeni balansului din valuri ce are nevoie de ambele sensuri pentru a exista...

şi iată şi neclintirea ce apare din mişcare, într-o anumită reflectare zăreşti totul ca existând şi neexistând în acelaşi timp, ca fiind în balans şi fiind neclintit, ca fiind pentru că SUNT


Iată, prieteni, reflexia mea: primiţi, oferiţi, fiţi !

Îngeri şi demoni

Când mergi la început pe munte  apreciezi şi îţi doreşti vremea bună, drumul potrivit, aerul nici prea cald nici prea  rece, eviţi zonele cu neguri şi te agită ameninţarea furtunii ce se anunţă inevitabilă. Muntele rămâne acolo mereu, şi dacă porţi în tine iubirea de el revii. Se întâmplă apoi să prinzi şi o ploaie mai rece, se întâmplă să cadă brusc un nor dens şi negru peste pante şi să nu zăreşti la doi metri în faţa ta, se întâmplă să treci prin porţiuni de drum alunecos, de noroi ori de straturi de frunze ce fac înaintarea aproape imposibilă... Iubirea de munte nu se schimbă... e acolo, la fel de prezentă, doar felul ei se modifică... iubeşti cu noi înţelesuri date de cele prin care ai trecut ca să poţi reveni, iubeşti cu toate traseele reuşite, cu toate înfrângerile, cu toate căderile pe pante, cu toate alunecările şi revenirile, iubeşti cu toate potecile greşite pe care ai pornit din gândul ascuns "oare cum e pe aici?", iubeşti cu deschiderile de luminişuri magice din faţă, cu panoramele ameţitoare, cu extazul unic al înălţimii. 

Mai apoi, când mergi pe munte începi să apreciezi absolut totul şi nimic nu mai e potrivit sau nepotrivit, totul îţi este binevenit... accepţi tot ce trăieşti clipă de clipă, ştii că ai pornit să ajungi undeva, poate cu cineva, poate într-un fel anume , dar de la o anumită expediţie încolo nu simţi decât perfecţiunea momentului aşa cum e şi înţelegi că de fiecare dată când ai avut o dorinţă fierbinte, trăind-o în intesitatea clipei ea s-a şi împlinit în acel moment. De la o anumită drumeţie încolo, nu te mai "doare" împlinirea fizică sau nu a ceva... e atât de împlinit totul în tine şi în jur încât dorinţele în sine  sunt tot mai rare şi înţelegi că e posibil să trăieşti atât de deplin şi fermecător fără a îţi dori ceva anume ci doar prin a simţi ce are trebuinţă drumul pe care eşti. 

La un moment dat al vieţii tale înţelegi  că totul este şi înger şi demon, că totul este şi alb şi negru, că totul este acolo pentru a fi folosit pe calea ta, înţelegi  cât de deplin este ceea ce trăieşti şi atunci accepţi absolut tot cu aceeaşi stare de suflet egală. 

Oricât durează acel moment de revelaţie, merită o viaţă întreagă .