Poveștile sufletului-40- Toamnele...

 Așa cum există toamna pe pământ, există toamna și în ființa noastră, în afectul sau în evoluția interioară. Periodic trecem prin înmuguriri și pârguiri până când ajungem la acea toamnă în care auriul trăirilor trecute devine lumină caldă iar noi suntem recunoscători tuturor acelora pe care i-am iubit, acelor iubiri așa zise trecute care au făcut din noi să fim atât de frumoși acum. Fără cei pe care i-am iubit și care poate că nu mai sunt lângă noi, nu am fi știut ce înseamnă toate acele sentimente împărtășite, nu am fi cunoscut șlefuirea înțelepciunii, nici a răbdării, ori a înțelegerii pentru trăirile străine nouă. 

***

În fiecare moment în care iubim, așa cum știm noi și atât cât putem, există o nouă șansă, o nouă invitație la rod și pârg, la creștere și zbor, la evoluție. Nicio iubire nu e zadarnică și nici finită... fiecare iubire are locul ei în grădina unui rai neștiut încă, dar totuși atât de real... fiecare iubire trecută este pururi prezentă în ceea ce am devenit datorită ei, în ceea ce  ființăm, creăm, trăim. 

***

„Te iubesc” de acum poartă în el „te iubesc”-ul dintotdeauna, din toate inimile îndrăgostite vreodată, din toate mâinile unite cu tandrețe ori pasiune. E toamnă iar și sufletul se face gutuie aurie în soarele blând ce-mi răsare domol și parfumat puțin mai sus de zenitul dinăuntru. 

O altfel de privire-239- Pe cale...

 De multe ori viața unui om a fost asemuită unei călătorii ... dacă privim la scară generală, putem să ne imaginăm  că întreaga ființare pe această planetă este ca o călătorie pe un drum ce a început cu miliarde de ani în urmă și care merge încă miliarde de ani în viitor; fiecare dintre noi, în momentul în care se naște apare undeva pe acest drum. Cred că de-a lungul unei vieți parcurgem din tot drumul atât cât putem în funcție de înzestrare, voință, înțelepciune, pasiune și că atunci când ne naștem iar, continuăm să mergem de acolo de unde ne-am oprit.  Pe acest drum există  toate și ele sunt ca atare, au existență proprie, iar ceea ce facem noi când gândim sau suntem inspirați este un fel de pescuit al lor de pe acea porțiune de drum. 

***

Acolo unde suntem fiecare dintre noi, prin ceea ce spunem, scriem, exprimăm, creăm,  depunem mărturie asupra locului unde am ajuns. Cred că viața nu este despre cine e mai deștept, mai norocos, mai descurcăreț, ci mai degrabă despre unde ai ajuns și care e următoarea porțiune pe care îți propui să o parcurgi din drumul vieții tale ce aparține Drumului  Vieții. 

Fiecare dintre noi, în felul său, este un martor al evoluției, al progresului, al creșterii, de acolo de unde se află. Tot ce poți face este să continui să mergi, să faci tot ce depinde de tine, să iubești tot ce faci, chiar ce simți... să continui să mergi... 

Gândul de week -end 353

 În fiecare dintre noi există o căsuță ce așteaptă să fie locuită.

Poveștile sufletului-39- E ca și cum...

 Mult timp a fost ca și cum niște perechi de ochi, tot ai mei dar cumva străini,  mă priveau clipă de clipă și mă cântăreau în ceea ce făceam, gândeam, simțeam, vorbeam, arătam. Pe cale de consecință, au existat atât de multe momente când aveam sentimentul că nu mă plac, chiar că mă resping la un anumit nivel. Era ca și cum îmi spuneam „te iubesc, dacă...” 

***

Evident, totul, absolut totul era trăit sub acest semn al lui „te iubesc, dacă...” : oamenii din jur, viața însăși... Dar iată că există și acea clipă care aduce simplul „te iubesc!”, singur și deplin, fără umbra lui „dacă...”.  „Te iubesc!” pe tine, suflete, ființă, suflu, respirație, trăire și te simt, te înțeleg, accept ceea ce ești și te las să fii în continuare așa cum alegi. „Te iubesc!” Oana din viața asta și Oana din toate manifestările, îți înțeleg ezitările, stângăciile, eforturile, eșecurile și magicele reușite, bucuriile mici și mari, uimirile și extazul. Te admir, te prețuiesc pentru efortul de a crește, îți înțeleg ispita renunțărilor și a retragerilor în pustiul ființei în lipsa pustiului fizic... te înțeleg și te iert pentru tot ceea ce ai considerat eroare, lipsă de constanță, lașitate. Știu că atât ai știut și atât ai putut în acele circumstanțe, știu că există niște limite personale ale fiecăruia și că atunci când dăm înapoi este pentru că ne  lovim puternic de câte una din ele. Te admir  și te prețuiesc și la fel simt pentru această manifestare care se numește lumea noastră. 

***

Există un anume prag pe drum fiind, când vezi deodată Frumosul  și Urâtul și forța din spatele fiecăruia și înțelegi că totul pe lume are nevoie de două puncte de ancorare: între Cer și Pământ, între Trecut și Viitor, între cel care ai fost și cel care vei deveni, între Bine și Rău, între Ordine și Haos, între Frumos și Urât, între Înger și Demon. E ca și cum viața noastră este fluviul ce are nevoie de ambele maluri pentru a curge și le acceptă pe amândouă, nefiind cu adevărat niciunul dintre ele. Fluviul se sprijină pe albia formată între maluri, dar el este curgere, belșug, rod, transformare. 

***

Și vine și acel moment când înțelegi și accepți că totul este împreună pentru a putea ființa: și albia, și malurile și apa și curgerea, și cântecul și vântul ce mângâie  unduirile, și pietrele, și peștii, toate există în același timp. 

O altfel de privire-238- Fie...!

 Un mod de a slăbi forța atașamentelor este acela de a privi totul, tot ceea ce trăiești din perspectiva Căii tale din această viață, a unui Scop mai înalt care te și ghidează, fie că ești conștient de asta ori ba.

Atașamentele, sau legăturile pe care le creezi singur față de ceea ce trăiești sunt ca niște piedici puse pe drumul tău; devii aidoma cailor care au toată pășunea în față dar au picioarele împiedicate. Ei bine, de cele mai multe ori, omul, atunci când privește doar la bucata de pășune din apropierea sa, își pune singur aceste piedici, își leagă strâns niște sfori groase în jurul gleznelor și stă o vreme fericit în acel spațiu. Doar că uită lucrul cel mai important: Nimic din ceea ce trăiește nu este neclintit, constant, permanent. Tot ceea ce este viu se schimbă necontenit. Dacă omul ar înțelege că există nemișcare doar din perspectiva înaintării continue, sau a mișcării continue, viața sa ar fi cu mult mai frumoasă și mai rodnică. Tot ceea ce rămâne neclintit nu există cu adevărat sau este deja mort. 

***

Așa că în clipa în care ajungi la această înțelegere, ”FIE!” sau „ Facă-se Voia Ta!” devine cheia ce deschide acel cufăr la care sperai de mult fără să știi cum să îl desfereci. 

Gândul de week-end-352

 Lângă un om puternic rămân doar oamenii puternici.

O altfel de privire-237- Nici măcar...

         Stăteam și respiram acel aer și odată cu el cei peste douzeci de ani din viața asta... toate acele stări erau acolo, acea tristețe, și lacrimile și toate ridurile de pe inimă se arătau din nou. Priveam spațiul și viața care a  fost și ceva mă sufoca tot mai mult iar o mână se apăsa din nou pe gâtul meu, înnecându-mă. Nu puteam să te privesc, atât de mult se pusese în fața ochilor mei tot ce a fost. Habar nu  am cum arătai în acele câteva minute... Tot ce știu este că orice s-a spus, orice am făcut, a fost prea puțin față de imensul sentiment ce m-a paralizat aproape și atunci am plecat brusc.

***

Nici măcar nu știu dacă a fost vreun ultim test pentru noi, ori dacă  Cerul  a vrut să ne arate ceva, ori dacă trebuia să reparăm ceva și era pentru ultima oară.  Știu doar că acolo e ca și locul  în care am murit de prea multe ori și rănile încă sunt vii... ce simt  însă, e că a fost poate, ultima șansă către generozitate  și  spre echilibru, și am ratat-o... 

O altfel de privire-236- Prin noi...

            Adeseori am un sentiment anume că în ceea ce trăiesc există mai multe manifestări: aceea a mea ca ființă din acel moment și aceea a mea ca menire în viața asta. Indiferent de ceea ce fac și trăiesc, în plus de cele două manifestări pe care le-am simțit până acum, presimt un dincolo de... ca și cum „ceva”, „altceva” vrea să se manifeste prin noi mai ales în relațiile pe care le avem, sau prin lucrarea pe care o facem într-un anume moment; nu de puține ori am  sentimentul că, într-o relație fiind, ceva din afara noastră își face loc să se întrupeze, ca și cum acela e singurul mod prin care poate ființa. 

***

         Cred că în relații, mai mult decât în orice altceva,  Iubirea caută să prindă trup pământean prin vorbe și fapte, prin realizări împreună. Cu toate că, teoretic, este invocată și luată ca martor, Iubirea este prea puțin prezentă în fapt, în manifestare și ființare. 

***

          „Acolo unde este comoara ta, este și inima ta” spune o vorbă celebră și fără să devenim ipocriți, e bine să vedem unde ne sunt cu adevărat comorile, înspre ce direcții sunt îndreptate inimile noastre. Iar asta se vede cel mai bine în relațiile pe care le avem, acolo unde prin noi vrea să se nască de fiecare dată, IUBIREA și își așteaptă răbdătoare rândul, iar și iar, prin etapele pe care le străbatem, prin bâjbâieli și tatonări, prin stângăciile personale. EA este acolo și ne reamintește că în lumea aceasta, trupul ei poate să prindă formă doar prin ce suntem și ce facem... prin NOI.  

Gândul de week-end-351

 Ceva străin din mine devine străinul din tine. 

O altfel de privire- 235- Ochelarii

     Așa cum toată lumea știe, pentru a ne proteja sau pentru a ne  ajuta vederea, există pe lumea asta ochelari. În condiții de luminozitate puternică, sau de neclaritate a vederii ori de pierdere parțială a ei, apelăm la ochelari și vederea noastră se reglează cu ajutorul lor. 

Personal cred că chiar înainte de inventarea fizică a ochelarilor, fiecare dintre noi și-a fabricat un sistem al său de potrivire  a percepției conform cu simțirea, afectul, mentalul său, și face apel la el de fiecare dată când ceea ce „vede ” este supărător sau dimpotrivă, neclar. Undeva, în interiorul fiecăruia dintre noi, există câte o pereche de ochelari personali, invizibili de multe ori chiar și pentru posesorul lor și pe care acesta ajunge să-i poarte   permanent pentru a-și regla perspectiva asupra a ceea ce trăiește. 

Tot mai mult înclin să cred că primim tot ceea ce trăim filtrat, prin acești „ochelari” de diferite nuanțe și nu aș ști să spun dacă roz e mai nociv decât fumuriu; știu doar că imaginea este trecută prin aceste lentile și că ceea ce ajunge la noi, de multe ori este doar al nostru. Diferența dintre ceea ce credem că vedem și ceea ce este în fapt produce stările fizice dureroase atunci când în anumite circumstanțe cineva vine și ni-i dă jos de pe nasul egoului, tot așa cum dacă ai purtat timp îndelungat ochelari fumurii, când îi dai jos și te uiți la soare (fără să fi făcut un antrenament prealabil) vei avea dureri de ochi și poate chiar leziuni. 

Îmi amintesc cum ne jucăm atunci când folosim pentru prima dată o pereche de ochelari: îi punem și îi dăm jos în mod repetat pentru a compara imaginile celor două situații. Oare ce s-ar întâmpla dacă și în viața noastră de zi cu zi, ne-am lua acest răgaz de a vedea o întâmplare „cu și fără ochelarii personali?” Sau și mai bine, dacă ne-am da permisiunea să vedem dincolo de punctul fix?  

   ( erată pentru clip:  când întunericul VA cădea ...) 

O altfel de privire-234- Pur și simplu!

     Există un anume timp, în viață fiind, când ești fericit doar pentru că trăiești, pentru că ești așa cum ești și pentru că te afli în acel moment al vieții tale. Atât! Ești recunoscător pentru tot ce ai suferit și pentru tot ce ai fericit, pentru că ele te-au făcut să fii ceea ce ești. Există acel moment al vieții tale în care simți zâmbetul vieții prin toți porii și simpla respirație, acel inspir și acel expir pe care cel mai des le ignori, te fac fericit. Inspiri și expiri fericirea.  Privești la cel care ai devenit după îndelungi modelări ale vieții, privești la ceea ce oferi și la ceea ce știi că mai poți împlini și o anume pace, bucurie tihnită și bogăție ți se așază temeinic în fibre. Te lași cucerit de aceste trăiri, te abandonezi curgerii vieții și continui să zîmbești celui care ai devenit. Parcă o altă inimă ți se cuibărește în piept și îți pulsează în esențe. 

***

           Atunci te faci stea, și oricâți nori te vor mai traversa, tu vei ști că ea există, că ea luminează și că s-a născut din existența ta, din trecerea ta prin această lume. 

 

Gândul de week-end -350

 Există o noblețe a spiritului și o alta a lumii. Prima nu poate fi falsificată niciodată. 

Poveștile sufletului-38- „Pe mine, mie, redă-mă!”

 Poate că tot ceea ce trăim este doar un balans menit să ne redea nouă înșine... poate că tot ceea ce trăim este doar succesiunea de întâmplări menite să ne îndepărteze și să ne apropie de noi. Este înșiruirea de acei oameni ori circumstanțe ce ne atrag în afara noastră, pentru că e nevoie să ne extindem cunoașterea, să ne impregnăm de îndepărtare, să lăsăm amprenta noastră în altceva, și apoi sunt acei oameni ori circumstanțe ce ne însoțesc pe drumul înapoi, spre miezul nostru. Există o amplitudine specifică fiecăruia, dincolo de care parcursul nu e posibil și fiecare viață este despre cât de departe poți ajunge fără să uiți de tine, de sâmburele, de axul tău. 

***

Dacă însă reușești să ajungi suficient de departe vei descoperi că niciodată nu te desparți de tine, că de fapt în egală măsură ești peste tot și pestetotul este în tine și poate că viața este ca o felie de tort: blaturile au fost puse pe rând, dar tu mănânci din toate în același timp când formezi o îmbucătură.

Poveștile sufletului -37- Tata

 Dacă ar fi să îl localizez  ca pe o anume parte din mine, el este afectul neexprimat, nemanifestat. Tatăl meu este combinația aceea de atracție și neînțeles, de înțelepciune și căldură pe care le ghicești, pe care le presimți... e ca și cum undeva, în spatele unui munte zărești razele ce îi încălzesc conturul, dar nu vezi soarele... el rămâne dincolo.

Tata mi-a arătat și m-a făcut să simt  cele mai puternice trăiri în tăcere... Știu și am simțit că ne-am admirat reciproc, ne-am iubit și am crescut împreună. Iubirea dintre noi a fost ca și cum ceva o sugruma și cuvintele nu puteau să apară în această lume, însă a știut să găsească un fel anume de a o arăta: lumina din ochi și din zâmbet. Îmi amintesc felul său de a fi, de o înțelepciune aparte, umorul său ștrengăresc, uimitor de tânăr până la sfârșitul acesta lumesc... 

Tata ...

Este acea parte din mine ce se află la granița dintre subtil și fizic, acolo unde adeseori îmi cunosc iubirea pe care mi-a arăta-o el, pe care am trăit-o cu el. Când a plecat spre Câmpurile Elizee acum nouăsprezece ani și-a lăsat o vreme sufletul să vadă prin mine primăvara ce înflorea atunci, să simtă prin mine căldura noului soare și suflul vieții de aici. Cred că atunci, la trecere, a înțeles imensa trăire pe care a găzduit-o în piept și după care tânjeam în manifestare. Maeștrii spun că Iubirea are cu adevărat rost dacă e manifestată, materializată în ceva, concretizată și într-o împlinire în realul acesta și cred că asta a înțeles abia dincolo. 

Este octombrie și îți mulțumesc, te înțeleg, te iubesc acea parte din mine ce a stat atât de mult timp în platonic, în inefabil și în simțiri netraduse în plămadă, Te IUBESC, Tata! 

Gândul de week-end -349

 Poți orice în viața asta... chiar și să ai curajul să spui adevărul despre tine însuți. Și aceasta se numește noblețe.