E nevoie
de solid și
de ferm ca să
existe
înaintarea,
e nevoie de gheață,
de luciu
ca să fie
alunecarea,
e nevoie de flăcări,
de aprinderi,
să se producă
lichefierea,
e nevoie de vânt,
de mișcare,
ca să trăiești
schimbarea.
E nevoie de
iertare
de femeie,
de bărbat,
de copil
ca să simți
mântuirea.
În drumul său, fiecare fir are de străbătut un circuit întortocheat, de multe ori răsucit, cu reveniri, avântări, schimbări bruște. În tot acest circuit, firul este de o solitudine unică, neînțeleasă. Undeva, în ațele ce îl alcătuiesc, există însă un anume avânt, un anume impuls care îl poartă mai departe... și mai departe... aparent fără sens adeseori, drumul său continuă. La un moment dat, firul înțelege că trecerea lui are o anume formă, se creează un contur și apoi altul și că în urma sa există de ceva timp un anume desen, care este al Lui. Și firul își continuă drumul... apoi, la alte răsuciri și schimbări bruște de direcție, reușește să vadă alte fire asemenea lui care parcurg răsucirile lor, și schimbările lor de direcție, pe drumul lor solitar... abia atunci, firul „vede” o parte din Țesătura la care lucrează împreună cu alte fire. Nu știe și nu va ști poate vreodată câte fire sunt cu adevărat, nu știe exact care este rostul drumului său solitar, dar din percepția țesăturii drumul său neînțeles se vede ca un motiv uimitor în culoare și formă... nu numai că are o frumusețe aparte dar creează în egală măsură conturul pe care se pot desfășura contururile celorlalte fire... fiecare drum în solitudine are un rost în cadrul țesăturii. Există o solidaritate chiar și nebănuită, necăutată, neforțată în fiecare parcurs solitar.
***
Din când în când, firului i se dă un anume răgaz, cât să se deruleze parcursurile celorlalte fire; răgaz în care se întrezăresc porțiuni mai mari din parcursul tuturor firelor: motivele florale ori contururile geometrice care rămân în urma lor, se vede bogăția culorilor create de toată truda de până atunci, unicul și unisonul simultan și mai ales se vede lumina pe care o revarsă drumul deja făcut.
***
Poate că vreodată îi va fi dat firului să vadă și tabloul din care face parte, dar mai e până acolo și acum se bucură de tot ceea ce a parcurs și de ceea de mai are de făurit încă. E acel sentiment rezultat din uimire, recunoștință tăcută, smerenie, inspirație, pace creatoare. Din locul în care a ajuns înțelege că singurătatea pe care a trăit-o era din lipsa de perspectivă, înțelege că absolut totul a fost, este și va fi un cadou pe care îl poate primi sau refuza, dar că în orice situație, vor urma și alte cadouri uimitoare, așa cum însăși existența lui a fost, este și va fi un cadou uimitor pentru întreg tabloul din care face parte și pentru Locuința în care tabloul își va găsi potrivirea.
***
Pentru fiecare dintre noi există o poveste asemănătoare cu aceea a Firului ce a pornit singuratic la drum și a descoperit mai apoi bogăția minunilor nebănuite la care era părtaș.
Dacă o situație, un om, un job, o convingere se opun Căii tale, acela ori aceea vor fi puși la distanță pentru o vreme și dacă nu se schimbă nimic, în timp vor dispărea din viața ta.
Unele vindecări au nevoie de o durere cel puțin la fel de puternică precum aceea care a însoțit rănirea.
Poate ține de vârstă, poate e vorba despre drumul parcurs și de experiența care vine apoi, poate toate la un loc, cert e că la un anume soroc trăiești cu deplina convingere că ți-ai făcut partea, că ți-ai plătit datoriile, că ai înfăptuit ceea ce ți-a cerut Viața, că ți-ai ascultat intuiția și ai urmat semnele ori chemările, că ți-ai onorat sinele și ceea ce ai fost menit să fii și să faci. Atunci simți o anume împăcare și o altfel de liniște începe să te trăiască.
De atunci conexiunea și integrarea potrivite cu felul tău de a fi le găsești firești în țesătura universală. Simți că ți-ai trăit toate războaiele, că ți-ai muncit și șlefuit toate colțurile, că ți-ai împrăștiat toate semințele, că ai urcat povărnișurile cu orice preț, chiar și cu al jupuirii. Te-ai lăsat văzut în nuditatea esenței tale și ai supraviețuit tuturor săgeților știute și nebănuite, ți-ai răscumpărat cu vârf și îndesat demnitatea de a merita; de acum știi că ești demn de tot ce e mai bun și frumos și că undeva, într-un alt tărâm s-a deschis o poartă ce lasă liber răspunsul favorabil al Vieții către tine.
Fiecare obiect, construcție, formă de relief ori așezare se identifică și prin locul pe care îl ocupă în lumea asta. Există însă, dincolo de perceptibil, de fizic și de geografic un loc pe care îl ocupă o relație. Prin ceea ce sunt pentru noi, unii oameni ajung să ocupe chiar un spațiu fizic din lume, ca și cum ființarea lor umple un anume teritoriu. Cât timp trăiesc acei oameni, poți să nici nu interacționezi zilnic cu ei, să nu ai un schimb nici măcar săpătmânal de discuții dar, doar știind că ei trăiesc pe lumea asta să îți dea un anume confort și siguranță, ca un punct fix într-un univers în derivă. Te gândești la cum ar face ei, atunci când nu știi ce decizie să ei, îi suni sau le trimiți un gând, o binecuvântare despre care ei nu vor ști niciodată, toate astea fac ca „locul” pe care îl au acești oameni să devină un adevărat spațiu care se lărgește în timp și care ajunge uneori să devină un teritoriu.
De toate acestea nu ne dăm seama cu adevărat decât în momentul în care acești oameni pleacă din lumea fizică și atunci ne apare pentru prima dată golul... tot spațiu pe care îl ocupau ei în viață fiind devine ca un teritoriu pustiit deodată, un regat al unei muțenii aparte, al unei secete nebănuite.
***
Pentru fiecare dintre noi există pe Pământ oameni țări sau oameni continete și faptul că ei trăiesc face ca însăși viața noastră să aibă acel pământ dintre ape, acel senin dintre nori, acea oază dintre nisipuri.
În orice manifestare a vieții există o miză: în natură este viața însăși, în societate miza este dată de sensul pe care fiecare om îl dă vieții. Astfel, deși în esență aceeași, miza îmbracă forme atât de diferite încât ajungi să crezi că există o multitudine de lumi.
Lucrurile se simplifică însă atunci când, în mijlocul de haos căutăm să înțelegem ce face ca fiecare om să se comporte într-un anume fel, care este sensul pe care îl dă el vieții. În funcție de acest lucru vom asista la alianțe, la asocieri care pot surprinde, care pot părea ireale dar, care arată cel mai bine elementul comun al lor.
Undeva, într-un pliu al celei mai intime părți a ființei noastre, fiecare dintre noi are informația că în grup ești în siguranță, că în afara grupului ești expus, vulnerabil și viața îți este în pericol, că ești o victimă sigură și că vei pieri.
Acum ceva timp un om care mult timp mi-a fost aproape mi-a spus: „Ai ieșit din turmă, întoarce-te căci altfel ești mult mai vulnerabilă și mai ușor de doborât.” Dincolo de grija pe care am simțit-o în vocea sa, ceva mă deranja... poate cuvântul „turmă”, poate faptul că știam deja cum e acolo și poate că rămăsese în mine o urmă de dezamăgire din trecut: atunci când am decis un alt drum personal care nu avea legătură cu grupul respectiv , grupul a ales să continue cu celălalt partener.
De ce scriu acum? scriu pentru aceia care, ca și mine, nu își găsesc „turma” și merg solitari pe diferitele cărări ale vieții. E nevoie să îți cunoști puterea din adâncul ființei ca să poți continua în acest fel, e nevoie să crezi și să știi că există un sens suprem pentru tot ce există, e nevoie să fi trecut deja prin dezamăgiri și trădări ca să înveți să îți faci alegerile. mai presus de orice e nevoie să nu te minți, să accepți ce dorești cu adevărat și să continui să înaintezi pe Calea ta.
Stând mai multă vreme în afara unui grup, pot observa mizele care țin grupul și oricât am sperat, în fiecare grup încă nu am găsit Omul ca valoare ci ca instrument pentru dorințe personale și oameni care se simt bine în adulare și supunere mințită.
***
Sunt clipe când mă străbate un dor de aparteneță venit de pe undeva din vreo amintire străveche... sunt apoi clipe când solitarii oricărui ev: derviși, samurai, cavaleri rătăcitori ori pustnici mă împuternicesc și îmi picură în vene din elixirul ființei lor.
E un mecanism ciudat în alcătuirea a ceea ce sunt, un fel de lentilă aparte îmi arată dincolo de ceea ce vrea omul din fața mea să pară și atunci, odată ce „văd”, dacă imaginile sunt foarte diferite, dacă omul arată un chip altruist trucat ca să acopere de fapt interese pur personale pe care le poleiază în cuvinte precum „generozitate”, „rigurozitate”, „umanism” „altruism”etc. , atunci mă îndepărtez, stau un timp și pornesc pe alt drum.
„Când cineva te minte, sau te trădează, nu te răzbuna, dar să nu mai ai de-a face cu el!” - Menis Yousry
Adeseori, când suntem la sfârșitul unei etape, ne gândim mai mult la începuturile ei.
Tot ceea ce respingem cu înverșunare din neînțelegere, e menit să fie înțeles prin a fi noi înșine în acea situație.
Există acel spațiu dintre începutul unui tunel și sfârșitul lui, fiecare dintre cele două capete având caracteristică o anume decizie : începutul tunelului ales aduce curiozitate, ceva angoasă și o mare chemare căci nu fiecare deschidere de tunel este suficient de atrăgătoare încât să fie urmată de continuarea parcursului, după cum sfârșitul tunelului aduce o anume nerăbdare însoțită de o stare de ștergere a prezentului, de trăire a iminentului.
Dacă cele două momente extreme sunt caracterizate de trăiri ce îndeamnă la acțiune și decizie, parcurgerea spațiului dintre ele, în schimb, cere doar răbdare și perseverență. Cred că majoritatea timpului vieții noastre este definit de un astfel de parcurs cu răbdare și perseverență între două „capete” de drum, între două extremități, dacă nu chiar viața însăși este definită astfel în esența ei. Înainte de a ne naște, înainte de a alege o școală, o relație, o destinație de vacanță, o profesie, o despărțire etc, suntem în fața unui început de tunel; de multe ori nu știm cât de lung va fi parcursul până la celălalt capăt și de aceea drumul prin interior poate să pară de uzură, plictisitor ori dureros uneori, fără speranță alteori. Se întâmplă câteodată să traversăm tuneluri cu pungi de gaze, prin care simți că respirația îți este otrăvită și viața întreagă împreună cu ea. Nu mai ești sigur dacă vei ajunge vreodată la rotundul de lumină proaspătă, dacă îți va mai fi dat să simți libertatea corpului scăldat în aerul răcoros al vreunui zenit vizibil deplin.
Cel mai des am pornit în traversare solitară a unor astfel de parcursuri, intrarea și ieșirea fiind definite de traiul în colectivitate, de „ceilalți”. Foarte rar am parcurs vreun tunel însoțită de o prezență omenească, dar întotdeauna au fost în mine prezențe prietenoase și dragi. A mare mirare mi-a fost să descopăr că acea singurătate care mă întrista de fiecare dată nu exista. Într-o anume clipă m-am văzut însoțită de cea care sunt în fiecare etapă, de spiritele fidele, de gândurile celor care mă urmăresc cu drag ori curiozitate oriunde aș fi. Dintre toate, însoțirea cu mine mi-a dat și încă îmi dă material de șlefuit și sentimentul acela al părintelui care își privește cu ochi îngăduitori copilul plin de energie dar neștiutor în ale vieții.
„Între” este drumeția prin ceea ce sunt în invizibil dar care dă viață imaginilor animate de focul trăirilor personale pe peretele vieții însăși.
Am auzit despre a-ți trăi viața, a trăi clipa, a trăi o bucurie ori un sentiment anume, dar nu am auzit pe cineva răspunzând vreodată: „Mă trăiesc!” atunci când este întrebat: „Ce mai faci?” Și deși răspunsul la întrebarea anterioară este „Bine!” mult prea rar facem binele pe care îl invocăm.
Dar cred că ceea ce facem de fapt în fiecare secundă este să ne trăim: felul de a fi, gândurile, emoțiile, cuvintele, intențiile, convingerile, valorile prețuite, manifestarea afecțiunii ori a voinței, judecata ori lipsa ei, dorința de a fi în lume ori dorința de a trăi în afara ei, toate acestea sunt felul fiecăruia de a se trăi.
***
Tot trăindu-mă, am depănat câteva vieți, am traversat câteva tărâmuri ale înțelegerii și cunoașterii, am trecut și am petrecut, am împărtășit și am aflat, am visat și am înfăptuit și continuu să o fac. Doar că acum știu că tot ceea ce trăiesc cu adevărat sunt eu: este ca o călătorie, ca o drumeție pe muntele interior pe care încă îl ascensionez. Cu cât trec anii, cu atât avansez în drumeția pe muntele dinăuntru, care altădată îmi apărea ca o mare adâncă. De la o vreme însă marea dinăuntru a devenit muntele interior, abisurile marine s-au rarefiat în înălțimi eterizate, albastrul profund din adâncuri a devenit albul stralucitor al unor vârfuri limpezi.
***
Mici sau mari, oriunde am fi și oricând, în glorie ori în mizerie, tot ceea ce facem este să ne trăim.
De multe ori mi-am imaginat trecerea prin viață a cuiva precum parcursul rotit al unei spirale; există un contur, ca un circuit, pe care se află presărate toate cele pe care e nevoie să le trăiești, să le parcurgi deplin, ca un fel de programă obligatorie. La finalul circuitului, ai șansa urcării pe treapta superioară, unde se află un parcurs asemănător, cu trăirile, provocările, înțelesurile sale. După ce treci deplin și prin al doilea circuit, mai urci un nivel și tot așa până când, la un soroc, ceea ce ești pentru lumea asta încetează să mai fie fizic.
La o privire mai atentă a fiecărui circuit în parte, poți observa cu ușurință o caracteristică principală care îl definește: de exemplu, în cazul meu, am putut surprinde circuitul onoarei, al profesionalismului, al fidelității, al onestității față de mine însămi, al apartenenței, circuitul purismului chiar și multe altele.
De curând, mă observ tot mai puțin în acea stare de ”e musai ”, ori ” așa trebuie să se întâmple” și tot mai mult într-o trăire pașnică și dulce a destinderii interioare, a păcii chiar, a lăsării în voia jocului vieții, a contemplării și rotunjirii interioare. La un moment dat am aflat despre „Nagomi” și am simțit cum se dezmorțește o parte din mine care stătuse adormită multe veacuri; acea parte a întregului armonios, alcătuit din numeroase părți care par să nu se potrivească la prima vedere. Și totuși, am aflat că alăturarea lor poate crea stări de o frumusețe anume, înțelesuri noi și uimitoare, rezultate nebănuite.
Un astfel de exemplu este pentru mine lucrarea care ilustrează melodic această postare și care îmi aduce o bucurie nouă cu fiecare ascultare; poate și pentru că o văd ca pe simbolul unui Ev nou, în care acele bucăți care erau separate până acum își găsesc calea să fie împreună, într-o formă unică, armonioasă, binefăcătoare.
Unele legături durează în speranța că se va schimba tocmai acel aspect pe care celălalt vrea să îl păstreze.
