Spre aducere aminte!

Sunt zile în care uit... În acele zile sunt partea suferindă a mea; pentru că nu mă plac atunci, pentru că inima doare şi pentru că simt că nu sunt EU, astăzi am să scriu următoarele gânduri spre aducere aminte:

Mulţumesc şi simt bucurie pentru că sunt vie, pentru că trăiesc pe o planetă frumoasă, pentru că pot zâmbi, visa, gândi, înfăptui,

Pentru că pot îmbrăţişa ori alina,

Pentru că aud zgomotele vieţii şi cântecele naturale,

Pentru că simt cum îmi cresc florile, pentru că trăiesc o legătură extraordinară cu unele animale,

Pentru că simt înlţarea din vârf de munte,

Pentru oamenii inţelepţi din viaţă şi

Pentru că mă bucură orice învăţătură nouă.

Mulţumesc pentru vânturile , ori ploile, zăpezile sau roua ce-mi ating fiinţa alintând-o,

Pentru că pot ierta şi mai ales pentru că pot simţi IUBIREA.

Mulţumesc pentru îngerul care este mereu cu mine şi pentru ghiduşiile lui, pentru clipele de inspiraţie şi pentru cheful tineresc neobosit.

Mulţumesc şi simt bucuria pentru SOARELE care este mereu la locul lui, indiferent dacă noi îl vedem sau nu, şi pentru că astfel face ca toate să existe.

Într-o zi...

Într-o zi te întrebi ce ţi-ai dori să facă şi să fie fiinţa iubită. Când răspunzi sincer la toate cerinţele, realizezi că e o singură fiinţă care le poate îndeplini pe toate: TU.

Într-o zi înţelegi că ceilalţi te văd şi îţi cer să fii nu aşa cum eşti tu ci potrivit unei imagini din mintea lor. Atunci afli că de fapt TU le ceri celorlalţi să se plieze pe modelele din tine.

Într-o zi constaţi că deşi repeţi cuiva acelaşi lucru spre binele lui, deşi faci tot posibilul să îi fie bine, el nu se schimbă. Te opreşti, te întrebi de ce? Şi afli că singura fiinţă pe care o poţi influenţa şi schimba direct eşti TU.

Într-o zi vezi clar cum oamenii aleg să reacţioneze diferit în aceeaşi situaţie. Invocă principii, tradiţii, sentimente. Ai vrea să le arăţi şi alt fel de a fi, dar ei nu te ascultă. Atunci afli că şi TU alegi mereu cum să trăieşti, că ai valori, principii, sentimente care sunt ale tale. Şi abia atunci îţi ghiceşti potretul intim.

Atunci iei panaşul şi cu trăirea din tine începi să scrii scenariul TĂU în univers. Abia din acel moment îţi eşti „Ţie însuţi credincios”. Şi vei fi uimit să ştii că ... o stea va luci mai plin şi un zâmbet natural se va contura în firea lucrurilor.

Şi totuşi iubirea...

Cred că fiecare dintre noi avem o percepţie personală a iubirii. Unii iubim starea de îndrăgostire, alţii extazul, iar alţii străbatem şi o jumătate de lume ca să trăim lângă cineva starea de „După” pe care numai acea persoană ne-o arată. Sunt apoi perioade diferite din viaţa noastră în care iubirea ne apare diferit în funcţie de experienţă, de cultură, de alegeri. Rămâne totuşi sentimentul de dezamăgire în iubire...

                     

                                       ***

Aproape patru decenii am trăit cu o anumită imagine a iubirii care mi-a adus multe lacrimi de durere. Îmi doream să fiu iubită, aşteptam să simt IUBIREA. Eram pregătită şi ea nu venea. Apoi am trecut în extrema cealaltă: mi-am dorit să pot iubi cu toată fiinţa mea, să iubesc mai presus de mine şi de fire. Şi am iubit într-un mod ideal: probabil că doar iubirile ideale au această latură de total; deşi idilică, iubirea asta mi-a adus în real mai mult decât cunoscusem până atunci...şi cu toate astea, nu era nici acum ce voiam. Dintotdeauna le-am vrut pe amândouă: o iubire ideală trăită în real. Deşi sunt diferiţi oameni care afirmă că mă iubesc, nu pot spune că simt iubirea lor  decât într-un fel anume: simt calm, înţelegere, dorinţă, pasiune, răbdare, sacrificiu, căldura îmbrăţişării, focul dorinţei, dar IUBIREA nu am simţit-o.

O singură dată, într-o zi de vară m-am simţit iubită ... însă nu era iubire de om.

Eu ştiu de undeva, tare de demult cum e IUBIREA MEA. Ea nu seamănă cu ceea ce am întâlnit până acum şi poate că ceea ce ştiu nu există în formă umană. Nu am renunţat la ea, dar am învăţat să nu mai fac compromisuri sperând că va deveni ceea ce doresc. E greu atunci când eşti în trup să renunţi la dansul iubirii; chiar şi ştiind că e pentru o perioadă: e dureros să duci cu tine gesturi tandre pe care nu le poţi împărţi cu fiinţa iubită, e greu să ţii în tine săruturi, complicităţi şi îmbrăţişări. Dar e mai puţin dureros decât să te minţi şi să le împărtăşeşti când nu ai inima deschisă.

        ***

Traversez acum perioada în care ştiu că la un moment dat am cunoscut IUBIREA. Am trăit-o şi m-am scăldat în lumina ei. Ştiu că de atunci duc cu mine amprenta ei; trăiesc acum o etapă diferită: nu mai vreau să mă simt iubită imens, nici să iubesc cu toată fiinţa mea; acum trăiesc iubirea ca echilibru între a da şi a primi, între masculinul şi femininul din mine. Scriind despre Brâncuşi săptămâna trecută, am recitit câteva din cugetările lui:"Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup – ma aflu printre lucrurile esentiale." scria marele artist cu un veac în urmă. Vine o vreme în care simţi că nu mai  aparţii acestei lumi, în care ai de ales între a te simţi o victimă a teluricului ori să afirmi ceea ce duci cu tine.

            

            ***

În ultimul timp am descoperit tot mai mulţi oameni care trăiesc sentimentul acesta de a nu aparţine unei lumi plină de vicii, de înşelăciune, de minciuni, de impur, de pervers, de răutate; în plus tot mai mulţi oameni  aleg să trăiască în castitate până întâlnesc IUBIREA.

Deşi se vorbeşte mult, se celebrează, se analizează, IUBIREA rămâne încă străină multora. Cred că  nu mai e cazul să o aşteptăm, sau să o imaginăm, cred că a venit vremea ca fiecare să arate şi să afirme  IUBIREA din el.

"Nu m-ai fi cautat, daca nu m-ai fi gasit" B. Pascal

PS: Aseară, prietena mea mi-a zis: i-am scris iubirii; îţi place? Şi mi-a arătat clipul de mai jos. Deşi am vorbit mai multe nu am apucat să-i răspund: Da, Maytrei16, îmi place, îmi place mult.

Oamenii ca şi stelele ...

Pe Brâncuşi nu l-am cunoscut niciodată, nu i-am vorbit niciodată dar am ştiut că îl iubesc de când l-am văzut prima dată într-o fotografie din revista Cutezătorii. Nu ştiam unde să îl caut şi am lăsat să treacă timpul. Eram un copil foarte vioi şi cu multă energie, eram încăpăţânată şi năvalnică. Mă loveam de obstacole cu putere, ori le doboram ori mă zguduiau. Materialul, senzitivul şi imediatul formau singurul univers pe care îl ştiam. Era o distanţă imensă între noi.

Spre adolescenţă l-am întâlnit iar; am văzut albumul lui Dan Grigorescu şi contemplând imaginile sculpturilor lui am simţit cum ele nu sunt pietre, nu sunt nici măcar reprezentări, ci IDEI. Stăteam timp îndelungat şi contemplam ceea ce înţelegeam: somnul, zborul, strigătul nou născutului, alunecarea peştelui în unde, strigătul cocoşului, sărutul.

A treia întâlnire a fost mai intimă: prin cartea lui Peter Neagoe „Sfântul din Montparnasse” am fost părtaşă la o frântură din viaţa sa în Paris; dincolo de fascinaţia cu care parcurgeam pagină după pagină, mi-a rămas în suflet ceva ce atunci părea straniu, iar acum este acceptat aproape în unanimitate: de la Brâncuşi am aflat despre ceea ce acum se numeşte Unime. Brâncuşi m-a învăţat că toate câte există au un suflet: fiinţe, minerale, vegetale.etc şi că sufletele pot comunica între ele. El ştia că blocul de piatră din faţa lui are deja în el o formă, are o linie a lui şi nu începea prima tăietură până când nu o cunoştea clar. Brâncuşi mi-a vorbit, atunci când nici măcar nu puteam pricepe, despre legăturile invizibile dintre tot ce există, despre liniştirea minţii pentru a vedea şi simţi dincolo de ce îţi arată văzul şi pipăitul.

                                                                       ***

Oamenii ca şi stelele, strălucesc mult timp după ce dispar: ei luminează calea celor ce îi caută. 

"Il y a un but dans toutes les choses. Pour y arriver il faut se dégager de soi-même"

Vântul

Astăzi suflă vântul de primăvară aşa cum mi-l amintesc din fiecare an. Se domoleşte pentru ca să pornească şi mai tare.


Stăteam toţi în jurul mesei când deodată s-a trântit uşa de la bucătărie. Toţi ne-am uitat spre ea şi cineva a zis: „Vântul.” Puştoaica de doi ani şi ceva s-a uitat atent la uşă, a ezitat o clipă şi apoi s-a dat uşurel jos de pe canapea, a intrat pe sub masă şi s-a dus spre uşă.

„Unde te duci, Ioana?”

„ Mă duc la vânt.”

Ne uitam după ea; a deschis uşa, a privit dincolo, apoi a închis uşa la loc „ Nu e nimeni!” a zis şi s-a întors pe acelaşi drum la locul ei de la masă.

Am privit-o şi am simţit cum o căldură blândă îmi cuprinde inima şi am zâmbit cu duioşie către toate vânturile spre care  încă mă duc să le întâmpin.

Ca el sunt

Îl văd de fiecare dată când am ore acolo. Nu se fereşte de privirile mele, nu se simte stânjenit, dimpotrivă, mi se dezvăluie chiar. Obişnuieşte să se poarte firesc deşi nu e ca ceilalţi.

Ieri era una din orele acelea în care ai sentimentul că e irespirabil înăuntru. În timpul lucrului celorlalţi am mers la geamul deschis, am privit iarba şi apoi m-am uitat la el. L-am privit atent, cu nesaţ. A ştiut şi mi-a vorbit; i-am simţit mai întâi mireasma ce a venit pe unda unei adieri. A fost ceva amical şi confortabil. În aer simţeam schimbarea anotimpului şi îi căutam mugurii verzi pe ramuri, dar el mi-a atras atenţia prin câteva frunze uscate pe care le lăsă să cadă uşor pe pământ: „nu te grăbi, mi-a zis, nu poţi clădi ceva nou până când nu laşi să plece tot ce a fost. Uite, sunt încă frunze uscate care ar împiedica dezvoltarea celor noi, aşa că le las să cadă; nu se pierd, ele formează un înveliş protector pentru gâzele de dedesupt.”

Mi-am cunoscut brusc frunzele uscate pe care le ţin cu toată forţa şi nu le dau drumul, acum în pragul unei vieţi noi...

Albastru de alb ...

Călcam rufe, ascultam muzică şi lăsasem mess-ul deschis. Brusc se deschide o fereastră de chat şi o colegă mă întreabă dacă pot vorbi cu ea două minute. După ce primeşte confirmarea îmi spune că e vorba de un îngeraş. Tac... Mă avertizează să nu râd, îi spun că nu. Continuă şi îmi spune că îngeraşul stă la cineva cinci nopţi, că e nevoie de un măr verde, de o floare albă, o lumânare şi un bileţel cu trei dorinţe.

Citesc de mai multe ori ce îmi scrie. Primul gând e...HM! Iar bileţelul cu cele trei dorinţe îmi sună aiurea. Mă gândesc apoi că oricum eu nu pot vedea îngeraşii, iar dacă e unul care are nevoie de găzduire nu voi avea nicicum confirmarea fizică. Îmi vine în minte cum în alte vremuri Dumnezeu mergea pe pământ şi nimeni nu ştia cine e şi uneori avea nevoie de găzduire iar oamenii nu îl primeau.

Îi zic că accept, că o să îi ofer ce îi trebuie măr, lumină, floare şi o să îl şi iubesc dar bileţel cu dorinţe nu o să pun. Cădem de acord şi brusc simt cum o bucurie copilărească mă cuprinde. Sufletul de copil râde cu hohote cristaline. Aştept cu bucurie venirea îngeraşului; în seara când îl primesc aceeaşi veselie pe care o simţisem înainte intră în casă. Uneori mă însoţeşte când plec de acasă. În una din zile am avut imaginea lui: este alb, alb şi numai pene. Nu are formă umană.

E ghiduş şi vesel. Uneori „vorbim” când sunt pe drum şi aşa am aflat că e ok să învăţ să am din nou dorinţe şi să mi le exprim; mi-a spus că e bine să am această linişte şi siguranţă în planul divin, dar că e musai să îmi exprim intenţiile ca să fac lucrurile să se mişte; în afară de câteva lucruri personale, mi-a zis ceva ce iniţial nu înţelesesem şi anume că zăpada se face albastră înainte să se topească.

***

Acum o să vă zic ceva: e vorba despre un îngeraş...l-am găzduit de luni seara şi va pleca sâmbătă de la mine... să nu râdeţi... are nevoie de un măr verde, o floare albă şi lumină. E vesel şi o să se joace cu copilul din voi... o să vă înveţe să vă deschideţi inima ca să vedeţi cum zăpada devine albastră înainte să se topească! De dorinţe, ce să mai zic? Le ştie deja ...:)

 

Văluri...

Una din primele amintiri vii este aceea în care, copil fiind, de vreo trei-patru ani, stăteam aplecată la nivelul unei flori şi o priveam cu mare atenţie. Mă gândeam cum se făcuse de eu eram EU şi nu acea floare şi cum ar fi fost dacă aş fi fost în locul ei? Înţelegeam apoi că lumea cum o ştiam avea imaginea percepută numai dinspre mine. Când a mai trecut timpul am avut sentimentul puternic al separării date de conturul fizic care mă izola de restul lumii. Mă vedeam singură închisă în corpul pe care îl primisem. Imaginea asta contrazicea dorinţa de fuziune în iubire pe care o simţeam.

Apoi, de-a lungul vremii, urmărind aproape obsedant imaginea ideală ce era gravată în mine din vremuri neştiute, am trăit ades o realitate care nu exista de fapt şi care, deşi în mintea mea fiind, era mai puternică decât ceea ce era fizic în jurul meu. E uşor straniu să trăieşti într-o realitate fabricată de mintea ta.

                                                                               ***

De curând mi-a revenit gândul din copilărie: dacă aş fi fost în alt corp, cum aş fi văzut lumea? Oare oamenii, când par a fi împotriva a ceea ce spunem noi, când au alte conduite, alte reacţii, când sunt supăraţi pe noi sau ne contrazic nu îşi afirmă de fapt modul de a vedea realitatea din perspectiva lor? Cine ne garantează că există un singur real? Mă miră desfăşurarea de forţe şi de energie pentru susţinerea unei perspective individuale asupra a ceea ce vedem toţi la un moment dat.

Văluri...

E interesant cum rezultatul unor astfel de confruntări schimbă destine;  săptămâna aceasta am avut sentimentul că cerul m-a trecut în clasa de recapitulare finală: majoritatea laturilor vieţii mele în care am avut tensiuni până acum s-au îngrămădit în aceste ultime zile. Au apărut din nou punctele de vedere diferite, susţinute cu mare pasiune sau încăpăţânare de diferitele persoane cu care am interacţionat. Au reapărut voalurile cu care se acoperă realitatea când ţi se pune la încercare credinţa; amânările, piedicile, constrângerile, imagini false. Mă bucur că au fost toate aceste încercări deoarece mi-au dat prilejul să îmi reafirm credinţa faţă de mine însămi. Şi pentru prima dată am avut sentimentul frumos că sunt deasupra grijilor, oricât de multe au fost ele şi de orice fel, că de fapt tot ce trăim nu reprezintă decât nişte lecţii predate care din când în când sunt verificate.

Aleg să trăiesc aceste vremuri, care pentru mulţi par apocaliptice, cu curiozitatea învăţăcelului fascinat de cunoaştere; aleg să trăiesc vălul ce prezintă realitatea care îmi arată că poţi progresa, că poţi deveni ce vrei. Aleg să îmi brodez ţesătura realităţii mele cu lecţii din care să învăţ să iubesc şi să nu mă plictisesc de a înţelege. Aleg să mă cunosc şi să las din năframa cu care mă vedeţi acoperită, o dâră luminoasă în real care să rămână chiar şi când nu mă vedeţi.

Aleg înţelepciunea, răbdarea, voioşia, zâmbetul, iubirea, căldura, cunoaşterea ca laitmotive ale ţesăturii mele.

Aleg să fiu EU.

Rostul

E plăcut să întâlneşti un om care şi-a aflat menirea. Are ceva în el care transmite celorlalţi ideea de certitudine, de timp neirosit, de atenţie acordată fiecăruia atât cât e necesar ambelor părţi, de seninătate şi bucurie a lucrului înfăptuit, de echilibru. Fiecare dintre noi avem un rost al nostru pe lumea asta dar nu toţi şi-l cunosc deja.

Rostul, am aflat de curând, înseamnă să creezi în orice meserie ai avea, specificul tău. Este amprenta ta unică ce va rămâne pe pământ şi pe care nimeni altcineva nu o poate împlini ca tine.

Un alt indiciu îl găsim în credinţa vechilor egipteni: ei spuneau că sufletele celor decedaţi, înainte de poarta raiului sunt întrebate doar două lucruri: dacă au trăit în bucurie şi dacă au făcut şi alte suflete să simtă această bucurie. Dacă răspunsul era afirmativ în ambele situaţii, sufletele mergeau în rai.

În altă ordine de idei, dacă ne uităm cu atenţie în natură, observăm că oriunde sunt purtate de vânt, seminţele încolţesc: asta e menirea lor, chiar şi dacă e nevoie să străpungă stânca ele rodesc şi fac vlăstari. Dacă nimeresc pe şosea, ori în colbul drumului circulat, şansa este foarte mică să îşi împlinească menirea de a încolţi, dar poate că în acel caz, rostul lor a fost de a hrăni furnicile.

Pentru că sunt convinsă că bucuria de viaţă a omului este legată de împlinirea menirii lui pe lume, acum înainte de Anul Nou,  vă urez  ceea ce îmi doresc şi mie: să ne împlinim rostul şi să simţim bucuria în sufletele noastre şi ale celorlalţi.

LA MULŢI ANI!

                                                  

„Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui.” – Eclesiastul, 3

Acum, la sfârşit de an 2010 este vremea recunoştinţei închinată a tot ceea ce se întâmplă la vremea lui. Un imens elogiu acestui mister -  „Universul", care ne comunică în fiece clipă şi care ne îngăduie să aflăm vremea noastră.

„Orice lucru El il face frumos la vremea lui”- Eclesiastul, 3

Laudă, ŢIE!

http://www.youtube.com/watch?v=2NZjGYYQWFs
 
 

Touché...

Mă gândesc cât de frumos este să poţi simţi atingerile vieţii. Se vorbeşte ades despre fericire; pentru mine fericirea conţine şi această bucurie de a fi în trup şi a simţi. Sunt numeroase atingeri şi numeroase sentimentele generate de ele. Dacă mă gândesc mai bine, de fapt întreaga viaţă e formată dintr-o sumă de contopiri dintre ceea ce ne alcătuieşte şi orice altceva: sunt atingeri fizice care alină, sau dor, care înflăcărează ori te lasă neclintit; sunt atingeri de gând care aduc înflorire de suflet, iubire, unire ori cutremur; sunt apoi atingeri neaşteptate de ploi sau de zăpezi, ori de adieri. Sunt atingeri care lasă urme dar şi altele pe care nu le simţi nicicând.

Se spune că atunci când ne naştem primim un trup şi uităm tot ce am ştiut vreodată. Mi-ar plăcea ca atunci când mă voi deznaşte să îmi reamintesc mulţimea atingerilor pe care le-am trăit în trup fiind: alintul picăturilor de ploaie pe obraji, mângâierea de iubire, corpul scăldat în soare, părul răvăşit de vânt, cuibăritul în braţele cuiva drag, uimirea la descoperirea aripii de înger. Mi-ar plăcea să nu uit vreodată senzaţia tălpilor goale prin iarbă ori pe nisipul plajei; căţelul ce îşi înghesuie capul sub palma mea lăsată spre pământ, ori pisoiul ce mi se rotea sub streaşina mâinilor; mi-aş dori să-mi amintesc toate adierile degetelor de copii pe fiinţa uimită de atâta candoare; chiar şi atingerile de rămas bun, aş vrea să nu le uit. Uimitoare şi bogate sunt atingerile peste timp sau spaţiu, atunci când întâlneşti în spirit şi în suflet pe cineva care nu mai este de multă vreme întrupat, ori  pe cineva pe care nu l-ai văzut nicicând.

 Iar când  va veni îngerul să mă întrebe:  " Cum a fost pe Pământ?" îi voi povesti despre  fericirea  de a simţi că trăieşti. 

http://www.youtube.com/watch?v=ABn4JSlr7Yo
 
 
 

Taine...

Am venit la Tine şi te-am întrebat: Ce e misterul?

Misterul, mi-ai răspuns zâmbind uşor, este ceea ce ştiai cândva, dar ai uitat , şi amintirea sa presimţită te atrage. Te-am privit adânc în ochi şi mi-am zis că aşa e: sunt multe pe care nu le cunosc pe lume, dar nu mi se par mistere, nu au nici o aură fascinantă.

M-am întors apoi spre ceea ce iubesc şi am întrebat: trăim aceleaşi mistere? Căutăm răspuns la aceleaşi taine?

De data asta tu m-ai privit adânc în ochi şi mi-ai zâmbit; ai tăcut mult şi ca de obicei, de fiecare dată când taci m-am îndreptat spre mine. Uneori mă întreb dacă nu cumva ăsta e rostul tău: să taci pentru ca eu să găsesc în mine răspunsuri.

 Care e misterul tău? Cum e taina ta?

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată...

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu te răneşte, nici nu te întristează, nici nu îţi şterge lacrima din firul genei.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu te-a făcut să te revolţi, sau nu te-a învăţat să iubeşti muzica de un anume gen.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu ţi-a aşezat pălăriuţa şucar, nu te-a pus să aduni albine din curte deşi inima îţi bătea să spargă pieptul, nu te-a făcut să îţi placă ceea ce cu puţin înainte ţi se părea îndoielnic.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu ţi-a dat lucruri care îţi plăceau mult, nu te-a învăţat să fii meticulos, nu te-a lăsat uimit.

Ceea ce nu ai cunoscut vreodată nu îşi va lua rămas bun niciodată.

Ceea ce  ai cunoscut vreodată...  va rămâne mai departe în tine.

http://www.youtube.com/watch?v=Qj9A1AHl2Ho

Ca şi cum...

Ca un pictor urmărit de imaginea perfectă din mintea lui, aşa te căutam în toate chipurile întâlnite; ca un sculptor ce cunoscuse sufletul pietrei, aşa modelam realitatea ca să te descopăr; ca însetatul ce străbate deşertul, aşa îmi şopteam rugăciunea, ca să te aflu; cu nerăbdare ori cu resemnare, cu dor sau cu detaşare, tot omenescul din mine te dorea. De fiecare dată, când mă opream puţin ca să te închipui , conturul tău îmi părea nedesluşit şi aparţineai viitorului, mereu diferit de momentul pe care îl trăiam. Şi aşa, treceam prin fiecare vârstă cu dorul de tine şi cu tristeţea din inima mea care tot nu te afla.

Şi am ajuns în acea zi în care, în timp ce lucram ca de obicei, soarele a strălucit în dreptul ferestrei mele. Deşi era o zi luminoasă, toamna de început se arăta rece şi caloriferul dădea o căldură plăcută încăperii. Mă simţeam bine, trupul meu se rasfăţa în căldura din interiorul camerei, iar sufletul se bucura de ziua însorită şi veselă. Exact atunci, privirea s-a oprit pe imaginea geamului care se reflecta pe masa la care lucram : acolo, în acea imagine se vedea o mişcare, nişte valuri unduiau vertical pe geamul reflectat. M-am uitat la fereastra reală, nu se vedea nimic. În reflecţia de pe masă, aceleaşi valuri unduitoare continuau să danseze. Am înţeles că era căldura din calorifer pe care în mod normal nu o vedeam, dar care îmi dăduse acea stare de bine şi confort, care după ce îmi rasfăţase trupul îmi lăsa inima să se bucure de ce trăia.

Atunci, în ziua aceea, te-am aflat. Am înţeles că tu nu ai chip aşa cum eram eu obişnuită să caut, că nu te pot modela cu voinţa mea aşa cum procedam cu lucrările zilnice, că nu te pot soarbe când mi-e sete pentru că EŞTI mereu, pentru că sunt în tine de când mă ştiu. Nu te-am văzut niciodată dar te-ai reflectat mereu în sclipirile ochilor mei. Nu te-am atins niciodată, dar te-ai arătat în tot ceea ce au modelat mâinile mele, nu te-am sorbit niciodată, dar ai intrat în mine la fiecare respiraţie fără să fi ştiut.

Nu te mai caut cu omenescul din mine, pentru că te cunosc de tare demult ... pentru că eu sunt Galateea ta şi căldura iubirii din tine mi-a dat viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=S0cRfQKcVCM

Minte-mă sincer!

În luna noiembrie 2008 am intrat pentru prima dată pe un site de socializare şi am făcut cunoştinţă cu lumea virtuală. Revăd stângăcia cu care completam răspunsurile la editarea profilului personal şi îmi revine în minte una din întrebările de atunci care suna cam aşa: Ce deteşti cel mai mult pe lume? Ştiu că am răspuns cu toată convingerea: Minciuna! Când scriam acest răspuns mă gândeam la toate situaţiile în care fusesem minţită şi care mă făcuseră să sufăr.

Din acel noiembrie s-au scurs aproape doi ani, am ieşit de mult de pe acel site iar sentimentele mele faţă de Minciună s-au schimbat în mod cert.

Nu mai ştiu când am înţeles prima dată ce este minciuna şi nici când am început să o folosesc. Reţin doar secvenţa în care trecusem bine de 12 ani şi credeam încă într-o poveste fantastică despre venirea copiilor pe lume. Eram o minte destul de isteaţă în rest dar povestea aceasta mi-o spusese mama, fiinţa pe care o iubeam din tot sufletul şi faţă de care eram sinceră necondiţionat. Sunt copii care păstrează în memoria afectivă sentimentele de neputinţă, de revoltă, sau de umilire de când au fost bătuţi de părinţii lor. Mie mi-a rămas mult timp în memoria afectivă sentimentul de durere, decepţie, inutilitate a minciunii atunci când mama mi-a confirmat varianta opusă aceleia în care mă făcuse să cred toată copilăria. Orice justificare a menajării sentimentelor mele, nu se confirma: eu atunci sufeream!

Scena respectivă nu m-a împiedicat să o iubesc şi relaţiile cu ea au fost la un nivel sufletesc aparte. În mine însă se schimbase ceva şi fără să vreau am asimilat scena respectivă cu imaginea fiinţei pe care o iubeşti cel mai mult şi care la un moment dat te va minţi, te va trăda şi te va face să suferi îngrozitor. Şi tot scenariul ăsta a durat până acum ceva timp.

Cu vremea minciuna se strecurase atât de mult în fiinţa mea încât obişnuiam să mă mint singură cu un firesc nebănuit.

Pe de altă parte căutam cu disperare adevărul, ştiam că el e cel care mă va elibera, că în momentul în care îl voi afla mă voi linişti, îmi voi descoperi menirea şi echilibrul. Şi îl căutam ca pe cine ştie ce piatră filosofală, ca pe un Graal râvnit de toţi dar care nu se arată decât unora, mai norocoşi, sau deosebiţi, şi ştiam că daca voi continua cu perseverenţă, cândva îl voi afla, chiar de va fi să fie atunci când voi străbate vălul spre lumea de dincolo.

A venit apoi un moment în care un bărbat drag mie m-a întrebat de ce mă tem cel mai mult pe lume? Am răspuns că de nimic. Şi credeam cu adevărat că sunt o fiinţă curajoasă şi că nu era nimic de care să recunosc ca mă sperie. Şi totuşi...

Cum am mai spus şi în alte postări, a venit perioada de Purgatoriu personal în care am văzut că de fapt dezechilibrele erau în toate relaţiile mele: personale, profesionale, spirituale şi atunci m-am întrebat: asta sunt eu cu adevărat? Fericirea mea, stările mele de bine sunt condiţionate de ceea ce vine din afară? De ce sufăr aşa acum? De ce nu merge nici de data asta? Unde greşesc mereu?

Şi am înţeles că de fapt Adevărul pe care mi-l doream atât era foarte aproape, era chiar în mine: toate momentele în care nu mă plăcusem în viaţă nu fuseseră decât perioade în care acţionase frica: nu eram de fel o persoană curajoasă aşa cum credeam ci chiar suferisem mult timp de tot felul de frici, şi cel mai mult de aceea de a nu fi iubită. Frica asta îmi intrase adânc în fiinţă şi mă schimbase complet; ajunsesem aşa de departe de mine încât aproape nu mă mai plăceam deloc şi toate tensiunile, stresul, suferinţele erau din cauza opoziţiei dintre mine şi ...mine.

Atunci când am ştiut toate astea, am înţeles că adevărul spus mereu mie şi celorlaţi îmi va aduce ceea ce caut: echilibrul şi iubirea. Recunoaşterea mea aşa cum sunt, recunoaşterea fricilor mele, a laşităţilor mele, a momentelor mele de îndoială şi de măreţie, de luciditate sau de romantism desuet, de curaj cavaleresc, sau de neputinţă umană, recunoaşterea lor faţă de mine şi faţă de ceilalţi, acceptarea lor m-a făcut să văd cum lumea din jurul meu apare altfel. Mi-au dat un alt unghi de percepţie care nu numai că m-a făcut să mă plac dar a schimbat încet, încet şi natura relaţiilor mele cu cei din jur.

Ce ştiu acum despre minciună? Că ea este folosită numai de oamenii care se caută încă pe ei. :)

„Pentru a nu fi singuri, vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri.”

Mircea Eliade

"Să-ţi fie bine acolo unde eşti, unde mergi şi unde vei ajunge", prietene !

http://www.youtube.com/watch?v=T1D3ejwQiVg