O altfel de privire-314- Limita

 Îi vedeam privirea, mâinile întinse către mine... de undeva au ajuns  și cuvintele: „Sari! Hai! Te țin eu!” 

***

Îmi simțeam corpul sugrumat de o presiune de necrezut... undeva în zona gâtului un nod strâns încerca să se miște spre lacrimi... un altul, în zona inimii apăsa zgomotos pe butonul vieții. I-am privit chipul și am încercat săritura în gând... nodurile deveneau și mai apăsătoare.... mi-am reorienat corpul, i-am privit iar ochii, mi-am întins mâinile spre mâinile sale și am sărit! Atunci am simțit întinderea masei grele de apă ce mă primise în pântecele său. Mii de celule se trezeau în mine, mii de celule simțeau presiunea greutății apei ce mă cuprinsese strâns, mii de celule  mi se ghemuiau pe dinăuntru creând la rândul lor alt val de presiune. Apăsarea din piept s-a dublat și simțeam cum aerul nu îmi e de ajuns... dintr-un colț suspendat în imponderal o privire îmi spunea să înregistrez ce simt, să mă obișnuiesc și să încep să mă comport firesc. Vedeam în dreapta mulțimea de copii ce se bălăcea veselă, îi vedeam cum sar dezinvolt și cum înaintează tăind suprafața lichidă, auzeam vocea de lângă mine ce îmi spunea „Bun! Acum ține-te de placă și o să vezi că te ține ea deasupra!”  Pe dinăuntru creștea presiunea, corpul începea să mă doară ca după lovituri repetate, reușisem să las apa să îmi ajungă până la bărbie și mă simțeam precum materialul dintr-un mulaj care se lasă alunecat, condus, răsucit, modelat. Mă gândeam la toate acele senzații noi pentru mine și totuși atât de cunoscute într-un alt ev, mă gândeam la sentimentul de siguranță din realitatea asta, cel care îmi dă punctul de sprijin în ceea ce fac, vedeam ușurința cu care ceilalți se mișcau în jurul meu în timp ce apa își intensifica îmbrățișarea apăsătoare. Am simțit nodul din gât cum se lichefia în lacrimi ce stăteau să apară, am simțit cum burta îmi crește nemăsurat și înăuntru un fel de balon cum apasă peretele pântecelui, moment în care  un anume tremur și frigul și-au început călătoria prin mușchii mei. 

    Am vrut să ies și după câteva minute, dn interiorul cald flaușat al halatului,  în timp ce priveam copiii cum se bucurau de fiecare clipă petrecută în aceeași  îmbrățișare a apei, mi-am văzut cercul în care trăiam, limitele sale, și am simțit un sentiment de smerenie profundă și de gratitudine  față de imensa înțelepciune a vieții. 

***

    Obișnuim să îi vedem pe ceilalți, să le creionăm portretul și să credem că știm cum sunt ei, privindu-i din perspectiva cercului nostru, a ceea ce știm noi să facem foarte bine și nu vedem ceea ce știu și pot ei să facă excelent. Și la asta se mai adaugă felul în care corpul nostru se comportă după cum îl hrănesc gândurile și convingerile noastre; fiecare dintre noi a avut un moment în care a gândit sau a crezut un lucru despre sine care nu i-a fost benefic iar corpul l-a preluat în funcțiile sale. 

Gândul de week-end-424

 Relație unică, la care visăm toți, e ca în filme, și totuși altfel, în favoarea viului. 

O altfel de privire-313-Oboseala

 Nu am știut niciodată ce se întâmplă în alt spațiu, ce anume din mine participă și nici la ce... doar am presimțit-o, așa cum furtuna e anunțată de o răcire bruscă a aerului. Oboseala care mă trăiește periodic are nuanțe de necuprins, și de tristețe. Unii îi spun melancolie... tot ce știu este că mi-am luat-o ca misiune, poate că este doar o iluzie a unei ispașiri din alte vremuri, poate că este o scuză sau doar paranoia. 

Din cele știute până acum nu este vorba de oboseala fizică, nici emoțională, nici de cea psihică... este acea oboseală a celui ce ține flacăra să ardă atunci când mulți se tem de foc și de lumina sa; e oboseala celui ce iubește iar, și mereu și simte că iubirea asta e prea sus pentru mulți și de neînțeles; e oboseala celui care simte ce simte celălalt și durerea lui. Și un orgoliu nemăsurat și mistuitor îl poartă spre vindecare, a sa, a celor pe care îi iubește; oboseala celui ce simte și știe că iubirea sa îi arde pe cei care se apropie prea mult. Și atunci renunțarea lui vine tot din iubire. 

  Pe lumea asta sunt unii oameni care rătăcesc și sunt mistuiți de un altfel de dor. 

Gândul de week-end-423

 O relație împlinită conține dorința amândurora de a se implica deplin.

O altfel de privire-312- Eclipsele

 În întregul vieții, ceea ce trăiește un om îmi apare adeseori precum rotirea Pământului față de Soare: sunt zori și amurguri, sunt chindii toride și nopți adânci, negre; și mai sunt acele perioade când apar  eclipsele...

În fiecare dintre noi există miezul, sau privirea dinăuntru care ne însoțește permanent și există Sinele sau Soarele, care ne luminează și ne încălzește în viață. Precum în natură, există și în noi acele perioade când ceva, o idee, un om, un eveniment se așază între miezul nostru și Sine și atunci privirea  lăuntrică, atenția, energia noastră  rămân agățate de acel ceva... acestea sunt eclipsele personale, când, pentru o vreme avem sentimentul că lumina și căldura de la soarele personal nu mai sunt în jurul nostru, când universul ni se bulversează, apar furtunile pustiitoare, pielea nu ne mai încape și trăim senzațiile de neliniște, agitație interioară, disconfort mental și existențial.... în timpul eclipselor noastre, în acele minute, ore, zile de crepuscul agitat pustiul se aude șuierător prin celule, carnea doare sfâșietor pe oase și urletul sec de lupi ne trece prin vene.

***

În aceste perioade de eclipsă personală șuierul abandonului sau al pierderii acelora pe care îi iubesc mă vântuiește furtunos,  vaietul fără ecou al singurătății într-o lume neiubitoare îmi usucă sevele și golul din veninul răutăților vorbite în lipsa-mi mă absoarbe amețitor. Atunci tac, mă apropii și mai mult de „pietre” de muntele dinăuntru-mi și tac lăsându-mi toți mugurii să se odihnească în tăcerea pe care o picur strop cu strop în sufletu-mi deșert.... apoi, fără vreo cauză aparentă, totul se mișcă iar pe cerul universului personal : un soare blând apare, o căldură de catifea mă învelește și mugurii-mi se desfac rodnic. 

***

În întregul vieții, ceea ce trăiește un om, trăiește universul însuși. 

O altfel de privire-311- Umbrele

 În acel moment al drumului, pe când crepusculul înainta ușor, le-am văzut, umbrele ce mă însoțeau fidel: trei de Eu pluteau pe asfalt, împreunate cu o anume grație într-un punct comun, dansând apoi la distanță egală prin eterul asfaltului. 

Le-am privit îndelung conturul, cu surprinderea descoperirii lor. Adeseori vorbim despre Umbra noastră dar iată că, dacă avem perspectiva schimbată, apar și altele. 

Am continuat plimbarea însoțită fidel de umbre și m-am lăsat în voia a ceea ce trăiam. .. simțeam că aveau să îmi spună, ori să-mi arate ceva, dar atunci limbajul lor și percepția mea erau în defazare. Am așteptat...

***

Recent mi-a apărut un posibil sens și scop: Omul, atât de uimitor în perfecțiunea creării sale, trăiește perioade de slăbiciune, blocaj, neasumare, reticențe, orgolii, trufii, etc pentru desăvârșirea comună. Fiecare dintre noi are măcar o persoană apropiată care îl cunoaște în perioada sa de recul; fiecare dintre noi îi permite acelei persoane, acelui prieten, iubit, apropiat să îl ajute, să îl remonteze, să îl însoțească o porțiune din drum și adeseori, această interacțiune este benefică celui strâmtorat; ce se întâmplă după aceea este însă definitoriu: pe de o parte, sunt mulți aceia care, după ce au fost de folos, sunt vizitați de  sentimentul de superioritate, de orgoliu chiar; pe de altă parte, cei ajutați tind să folosească saltul personal  în detrimentul celui ce l-a ajutat. 

Natura umană este un amestec de iluzie și luciditate, de eroism și lașitate, de trufie și obnubilare. Și între toate acestea există  echlibrul și pacea, există ascensiunea și transcenderea. 

o altfel de privire- 310- Una suntem

 Nu îi pui zăgazuri râului ce  străbate zglobiu grădina,

nu astupi cu pietre fântâna ce te adapă

Și nici nu acoperi cu un văl soarele ce dă viață și căldură,

Nu mutilezi pomul ce îți dă roade hrănitoare,

Și nu omori florile ce îți parfumează viața...

Dar noi, cei care ne suntem unul altuia

Pom și izvor și soare și flori, fântâni izbăvitoare...

Noi... cu toții dăruiți pentru a izbăvi  și a hrăni,

înviora și întări Viața, oamenii, suflul însuși,

cât mai avem până înțelegem că nu putem trăi mai departe

 fără a ne dărui și a ocroti, fără a iubi TOTUL?

UNA, UNUL SUNTEM 

și fiecare purtăm un dar de preț  pentru tot ce e viu.

Poveștile sufletului-67- Dreapta măsură...

 În relațiile noastre există sentimente diverse, multe dintre ele aduc cu felul cum ne simțim față de hrană.

 În unele relații avem sentimentul unei senzații continue de foame; oricât am sta împreună rămâne acel gol interior ce se vrea adus la un nivel de subzistență. ori primești prea puțin, ori nici nu ajunge la tine ceea ce oferă celălalt, trăiești mereu cu sentimentul agățării, al unei: „data viitoare mă voi simți mai bine, mai pe săturate.!” Și totul e într-o continuă goană, neadăstare și netihnire. 

Există apoi preaplinul, senzația că ești copleșit de preamultul venit de la celălalt; simți ca și cum nici să repiri nu mai poți, totul te învăluie într-o stare de apăsare, presiune, moleșeală uneori, sufocare adeseori. Oricât de puțin ai fi în preajma celuilalt, tot e prea mult. orice pas făcut de a fi cu tine, aduce o și mai mare atenție, presiune, sufocare. 

Și există dreapta măsură... acel om cu care orice schimb este hrănitor și trăiești perpetuu senzația de sațietate moderată, benefică acțiunii și dătătoare de echilibru. Gândurile către el se întâlnesc la jumătatea drumului cu gândurile sale către tine, gesturile se împletesc și ele, cuvintele se completează, trăirile sunt simultane. În toată ființa se așază tihna, unduirea îți este lină, aerul din inspir este în echilibru cu expirul. Cunoști și trăiești o pace luminoasă și caldă pe care o simte și celălalt; ea devine de fapt conținutul universului vostru și odată ajuns acolo înțelegi că viața chiar este fair cu tine și că totul merită: tot ce ai trăit, tot ce ai experimentat, tot ce a durut are sens și răsplată. 

Există un ceas în care dreapta măsură bate a fix pentru tine și acela este modul Vieții de a ți se dezvălui. 

Gândul de week-end-422

 Cuvintele și tăcerea noastră sunt mai modelatoare decât credem.

Gândul de week-end-421

 Viața  pare o succesiune de momente în care prindem din urmă împlinirea dorințelor noastre. 

Gândul de week-end-420

 Vreau să iubesc nu din frica de a te pierde, ci din bucuria de a fi împreună. 

O altfel de privire- 309- Semințele

 Suntem precum niște câmpuri roditoare peste care se aștern zilnic mii de semințe. De fiecare dată când doi oameni discută, din fiecare trece în celălalt ploaia stropilor de sensuri, idei, trăiri ce sunt tot atâtea semințe invizibile: „ești frumos” sau „ești mai puțin frumos decât îmi doresc”, „ești un om valoros” sau „ești un om mediocru”, „vreau să fiu lângă tine pentru ceea ce suntem împreună” sau „vreau să fiu cu tine pentru că îmi satisfaci unele dorințe sau pentru că vreau să uit pe cineva”, etc. În fiecare interacțiune se așterne asupra firii noastre o mantie groasă de semințe. 

În timp, unele dintre ele își găsesc calea spre a se înrădăcina și apoi cresc până la rod. 

Din această perspectivă, într-o relație este foarte important să verifici periodic ce semințe au prins rădăcină în celălalt. Sunt unii oameni care vorbesc mult, care nu îți dau timp nici să respiri, după cum sunt și oameni care tac mult și abia spun două vorbe; oricum, semințele se împrăștie.

Foarte puțini oameni vin la o primă întâlnire ca niște soluri proaspăt arate, curățate, primenite; cel mai des, venim  plini de lăstărișul altor semințe ce au crescut deja în noi și asta face să fie dificil să ne vedem cu adevărat, să ne înțelegem, să ne cunoaștem. Tot ce ne atrage atenția, de multe ori, este doar pădurea sălbatică ce s-a dezvoltat în timp în noi și care, adesea nu mai lasă loc unei alăturări și însoțiri reale, autentice. 

O altfel de privire-308- Portul

 Fiecare suflet trăiește acel sentiment al vaporului care își caută un port unde să ancoreze; fiecare suflet este în același timp și vapor și port: caută să cuprindă și să fie cuprins. 

Poate că de aceea, din acest necuprins, hoinărim în vis și faptă, până când ne găsim  locul anume din sufletul altcuiva unde să ne lăsăm ancora, unde să ne bucurăm de tihnă și frumusețe împărtășită. Orice apus contemplat în doi este infinit mai frumos, mai colorat, mai hrănitor. 

***

Ne-am întâlnit într-o zi anume... universurile noastre s-au cunoscut treptat și am știut că e una din acele întâlniri care sunt menite să transforme până în straturile din adâncuri. Sunt unele întâlniri care te fac să îți dorești schimbarea și înțelepciunea... în preajma unor anumite ființe simți altfelul așa cum nu l-ai simțit niciodată. .. un dialog  începe în subtilul pe care nu îl bănuiai până atunci și percepi sensuri și rosturi... trăiești vindecări, lămuriri, eliberări... înveți să faci alegeri înțelepte, înveți răbdarea și accepți realitatea iubirii... și a adevăratei libertăți. 

Sunt unele întâlniri ce devin prilejuri pentru adevăr și dezvăluire proprie, pentru deschiderea inimii. 

Taine-29- Prin...

 Sunt acele clipe

și trăiri

când te văd

nu cu ochii mei

ci prin ei,

când te aud 

nu cu urechile mele

ci prin ele,

când te îmbrățișez,

nu cu brațele mele

ci prin ele,

când merg lângă tine,

nu cu pașii mei

ci  prin ei,

când te iubesc,

nu cu inima mea,

ci prin nova ce-o naște

perpetuu, pulsatoriu, 

milenar...

Sunt clipe când

trăiesc,

nu cu ființa-mi 

ci sunt viața ce-mi 

pulsează prin.

 

Taine-28

 Îi simțeam 

privirea palidă

și m-am trezit

deodată 

în lumina ce 

intra pe geam

semirotund

alburiu

mă privea 

intens și 

departe.

M-am trezit 

și am privit 

luna în ochii 

cu care mă fixa.

O îmbrățișare 

caldă, 

un zâmbet larg

și mângâierea 

de catifea 

din suflet.

M-am trezit 

când luna 

mă privea 

fix, 

senin, 

îndepărtat.