În orice mișcare există mai multe etape: aceea a exercitării unei forțe din interior pentru a înainta, aceea a executării unor mișcări repetate dar, în mod surprinzător, există și etapa în care aparent stai nemișcat, relaxat și urmărești cu atenție ce se întâmplă.
***
Uneori contemplu zborul păsărilor: le văd zbaterea din aripi, înaintarea în forță, alteori le văd nemișcarea în punct fix și le ghicesc încordarea corpului, a aripilor, a gâtului chiar; apoi sunt acele perioade magice în care păsările se lasă purtate de vânt. Își întind frumos aripile, își potrivesc făptura într-un culoar favorabil și glisează în voie spre unde le duce curentul.
La fel se întâmplă cu orice se mișcă pe lumea asta: oricine înaintează într-un mediu oarecare, cunoaște perioade de forță maximă când se opune unei rezistențe ce vrea să îl oprească, și perioade când ajunge într-un moment sau loc în care simte că este „luat pe sus” de acel mediu și purtat ușor până hât, departe. Am simțit adeseori aceste etape pe munte, le-am ghicit urmărindu-i pe înotători, le-am contemplat în tot ce se mișcă viu.
De vreo câțiva ani însă, simt o altfel de mișcare, aceea a unui vehicul interior; e ca și cum în inima mea s-a arătat deodată un gps care se manifestă tot mai des. De acolo, din acel „loc„ simt chemările și tot de acolo simt „interdicțiile” adică e ca și cum mi s-au dezvoltat niște antene invizibile care „pipăie” „lumile” și îmi spun Hai! sau dimpotrivă, îmi ridică ziduri groase în față.
E tot un fel de zbor, tot un fel de navigare, dar într-un mediu subtil în care se fac simțite undele prielnice care mă poartă singure, undele care merită traversate și care îmi cer un anume efort și undele care îmi sunt atât de potrivnice încât e mai bine să le las deoparte.
***
Și tot ce se aude este tăcerea.
