Sunt acele opere de artă care, pe măsură ce trec anii, veacurile, pojghițele li se subțiază și se decojesc. Uneori ce e dedesubt dezamăgește, alteori, dimpotrivă, scoate la lumină ceva de mare preț. Cred că oamenii sunt supuși unui proces asemănător cu trecerea prin timp și prin încercări: toate probele sunt de fapt niște șlefuiri și niște prilejuri de revelare a ceea ce există sub straturile de conveniență.
Îmi imaginez uneori că suntem îmbrăcați în straturi asemănătoare învelișului unui dalmațian cu mai mult sau mai puțin conținut negru și că la fiecare eveniment o anume ”pată” se vrea șlefuită, curățată, albită... fricile în special sunt „pete” predominante, urmează dependențele, lipsa de încredere, emoțiile negative care tulbură starea de echilibru și pace lăuntrică. Asemenea curățării în natură, la fel și transformările, decojirile interioare necesită soluții diferite: unele dispar doar cu o ușoară clătire, pentru altele sunt necesare temperaturi mai înalte sau procese mecanice dure, la altele aplicăm soluții chimice ori asistăm liniștiți la transformarea lor.
Asemeni operelor de artă străvechi, fiecare dintre noi traversează procese de dezvelire mai mult sau mai puțin dureroase, până când nud, firesc, sinele se arată vieții.
Perioada din an pe care o traversăm stă mai ales sub semnul introspecțiilor personale dar și al căldurii manifestate și primite; al bucuriei și parfumului de scorțișoară, al aburilor colorați, al obrajilor îmbujorați, al iubirii din surprize și gesturi.
Sărbătorile de acum, Sf Nicolae, Crăciunul și trecerea spre un nou an, sunt momente în care exprimăm și împlinim dorințe; mai mult decât în alte perioade, obișnuim să facem bilanțuri, să tragem așa numite linii sub liste, să deschidem noi drumuri personale.
***
Acum mai ales, dorința și nevoia se amestecă și suntem atenți mai mult la semnificații, la încărcătura gestului și intenției decât la faptul în sine. Acum se arată și roadele a ceea ce am semănat peste an în alt plan, cel subtil, invizibil. Dacă ar fi să rămânem o clipă atenți la aceste roade, am vedea și simți cum în ghetuțele sufletului găsim multe daruri de preț, surprize nebănuite, care ne-au găsit într-un mod magic după părerea noastră, dar care, ne-au așteptat cuminți ca să le descoperim. Astfel, odată cu dulciurile din ghetuțele materiale, cu pungile de cadouri din sărbători, în alveolele de suflet și înțelegere apar semne de bucurie și acceptare cu care să citim cărțile relațiilor, globuri de prețuire și bunăvoință cu care să împodobim casele noastre, acceptarea în firesc a emoțiilor pe care le simțim, precum și naturalețea exprimării trăirilor noastre cu care să ne parfumăm gesturile, îmbrățișări afectuoase și sincere cu care să ne încălzim drumurile și șederile.
***
E acea perioadă a anului când lista de dorințe se vrea parcursă și completată, și e acea perioadă a anului când, mai mult ca oricând mă îndeamnă Iubirea să îi pun panglicile îmbujorate pe fiecare din cadourile surpriză ale vieții.
Când sunt pe drum și nu știu exact cât mai am în față, uneori mă cuprinde o stare de neașezare, de neliniște amestecată cu o plictiseală obositoare și atunci îmi deschid GPS -ul pentru a verifica timpul rămas până la destinație. Simplul fapt că știu, mă liniștește, indiferent cât de mult sau puțin mai este de mers.
***
Cu o altă percepție, dintr-un timp aproape uitat, mă văd pe un drum al doliului fără să știu cât mai este din el. În trecut, el se împletește atât de strâns cu viața-mi încât nu îmi pare să fi apărut la un moment anume... mai degrabă îmi pare a fi grefat prin pulsiuni din alte vremuri sau poate intrarea în viață mi-a părut cândva prilej de doliu. Cert este că pe rând am așteptat o anume liniște, ori un rost, o iubire mare, un cămin sau o familie, o împlinire ori o realizare, am sperat, oh! cât am sperat la o înțelegere mutuală, la un martor asemenea, la o pace și la o așezare în fire și în oameni... Apoi rând pe rând au plecat cei dragi și doliul mi s-a așternut și în culoarea hainelor... apoi, la un alt moment mi-a plecat bucuria din suflet... nu o mai aflam nicăieri, îi simțeam lipsa în ciuda glumelor ori a prilejurilor de amuzament și doliul s-a insinuat și în respirație.
***
Mult timp am privit în față, la ce urma să trăiesc, ca la o promisiune a lipsei definitive a lui și a vindecării, dar la un soroc m-am aflat ca pe un vârf de unde drumul din față nu mai era atât de clar; în schimb se vedea bine conturat cel din spate, cel parcurs deja... Atunci inima cea stranie de după plecarea bucuriei, a început să se înmoaie într-o imponderabilitate caldă și mi-a deschis o ușă dinăuntru pe care au intrat două persoane: un eu din multe veacuri în urmă și un eu din câteva de după... mi s-au așezat alături și mi-au însoțit trăirile: dintr-o parte aflam tot ceea ce dobândisem deja, de cealaltă, ceea ce aveam să devin. M-am văzut deodată o rotiță într-un angrenaj lumesc, o rotiță cu trăiri, stări, sentimente, doruri și cu un mare doliu... atât de mult jelisem, plânsesem, sperasem încât musteam durere. Apoi am aflat că există o anume decență în toate, chiar și în suferință și am lăsat-o să-mi alunece treptat din trăiri...
***
Uneori, fără vreo intenție anume, mă mai trezesc purtând un văl cernit ce iese singur de unde mă trăiește încă... uneori și doliul și bucuria mă privesc în ochi și îmi spun: Și noi suntem Tu!
Se întâmplă să simți chemarea unui drum dar de fapt să fie chemarea unui regn și să nu știi. Totul e ca o dorință de a călători într-un anumit loc pentru un anumit timp... nu foarte lung... crezi că te cheamă un drum dar când ajungi la destinație un traseu anume se conturează ... și mergi pe el... e cumva neobișuit, pustiu ... și tocmai acest fapt face să devii atent la tot ce te înconjoară; atunci descoperi că drumul pe care ești nu este ca oricare altul ci este un drum al unui regn... sau al unui ținut cu care nu ești obișnuit, dar care te-a adoptat și vrea să îl cunoști așa cum este. La început simți discrepanța, o neliniște ... dar poate că nu întâmplător ți s-a dat un ghid patruped care se ține morțiș de tine și după ce accepți totul: și ghidul, și traseul, și stranietatea locurilor, decizi să parcurgi totul. Treci prin locuri ce pot fi numite păduri diferite în poveștile copilăriei: păduri de aramă, ori de argint, ori de felurite alte feluri, căci treci prin păduri reci, cu vânt aspru, ori păduri albe, cu arbori precum lamele oțelite în anumite crivățuri ce îți pătrund și ție. călătorul, pe șiră... vin apoi pădurile cu sunete și umbre, pădurile iluzii prin care simți și auzi alte trăiri... păduri noptate și păduri ce păstrează încă spiritul celor care le-au străbătut...
***
Pe prima porțiune a pădurii am simțit trecerea dintre tărâmuri și dintre regnuri: eram cumva în ținutul trolilor și al gnomilor și fiecare pas înainte îmi aducea potretul înghețat în piatră al unuei ființe de veacuri prinse în stâncă ori care își afla sălașul prin acele locuri. Am înaintat fără să știu dar cu fiecare pas înainte am simțit prezența unui alt regn ce ma accepta.
Unele drumuri te cheamă pentru a îți transmite ceva din mărturia lor pe această lume și tot ce poți să faci este să înaintezi crezând că ești un turist curios pe un drum dinainte marcat. De fapt ești într-o anume poveste și sensul îl afli pe măsură ce înaintezi și respiri.
Toamna aduce cu ea și acele zile de ceață, care la munte au o frumusețe aparte... prima dată când am mers toamna prin ceață la munte am avut un sentiment de mister și mistic, o atracție nouă m-a cuprins și faptul că zarea atât de dragă îmi era ocultată, m-a făcut să mă bucur de imediatul și strict alăturatul care mă conțineau. Ca de fiecare dată, ceea ce trăiesc în imediat mă face să merg pe un alt plan și să privesc prin celălat ochi...
***
Îmi vin tot mai des în trăire secvențe pe care le simt ca fiind asemenea bruiajelor într-o melodie frumoasă, ori ca un bâzâit în curgerea cristalină... suntem cu toții într-o curgere, pe un drum, același drum, și tot ce reprezintă viața noastră este să mărturisim despre unde ne aflăm, despre ce parcurgem, trăim, vedem, lucrăm. Indiferent unde ne aflăm, în acel loc și timp au mai fost mulți alții care au lăsat și transmis mărturia lor. Muntele mi-a adus limpede această înțelegere: fiecare traseu pe care mergeam pentru prima dată fusese parcurs de mulți alții înaintea mea, fiecare peisaj sălbatic și uimitor pe care îl descopeream cu trăirea novicelui, defătase mii de alți ochi și suflete înaintea mea. Cum era rândul meu să semnez în „cartea de oaspeți” a acelui timp și loc, am făcut-o în felul meu și asta a adus inspirație acelora care nu știau de existența sa.
***
Existența fiecăruia dintre noi are sens doar pentru că existăm toți, în caz contrar, dacă în afară de noi nu ar mai exista nimeni altcineva ar fi în zadar ceea ce cunoaștem, ceea ce înfăptuim, pentru că nu ar folosi nimănui. De aceea, o nevoie fundamentală a fiecărui om ce trăiește pe acest pământ este sentimentul că ceea ce reprezintă el este de folos altcuiva: faptul că cineva primește cu bucurie rezultatele eforturilor noastre, cunoașterea noastră, mărturia noastră din trecerea prin viață este Adevărul poersonal al fiecăruia; bruiajele apar când nevoia și dorința se confundă, când ne străbate trăirea respingerii și a departajării; trăim un paradox perpetuu: văzută din alt plan, viața noastră pare o deformare în sensuri opuse determinată de sentimentul superiorității și al disprețului chiar față de orice alt trăitor care nu bifează criteriile care au sens pentru noi, pe de o parte, și eforturile de a-i atrage în aceeași măsură pe ceilalți spre noi, ca să valideze nevoia noastră fundamentală de sens. Suntem supuși modelărilor felurite indiferent de locul unde ne aflăm și singură, conștiința că ceea ce pare a fi adevăr absolut și convingere este precum ceața din munții stâncoși îmi pare a fi abordarea potrivită a vieții.
***
Suntem călători pe drumul pe care au trecut miliarde înaintea noastră și pe care vor mai trece de multe ori alte miliarde. Înțelept îmi pare să înțelegem că ceea ce credem a fi adevăr absolut este doar un alt fuior de ceață. Și ce îmi pare acum cel mai important este să diferențiem ceea ce facem din dorință și ceea ce este nevoie fundamentală pentru noi.
Sunt acele momente când ceva din înțelegere mai face un pas, când perspectiva cu care viața ți se arată se mai lărgește cu o fracțiune...
***
Obișnuiesc să simt, să știu potrivirea dintre cuvintele cuiva și adevăratele sale intenții, dintre ceea ce arată și ceea ce este cineva în acel moment. Inițial asta m-a făcut să mă retrag din anturajul respectivului și cu timpul „distopia” dintre ceea ce spun ori fac mulți oameni și ceea ce „îi mână” dinăuntrul lor mi-a creat trăiri de dezamăgire, lipsă de sens, deșertăciune...
Am trecut prin diferite etape, de la a crede că respectivii oameni trăiau conștient această manifestare, apoi la „iartă-i că nu știu ce fac!” până la „asta e lumea, ăsta e nivelul fiecăruia, asta e!” M-am retras și am revenit lângă oameni de nenumărate ori, am obosit și am pornit din nou, am murit și am reînviat atât de des încât mi-am spus că undeva, aici, mai e un înțeles; știam deja că ceea ce contează este ce facem noi înșine cu ceea ce trăim, indiferent de ceea ce se petrece în exterior, știam că în fiecare moment avem șansa alegerii, știam că trăim sinusoidal, că fiecare om are suișuri și abisuri în armonie, manifestare, integritate. Am trăit credința și miracolul ei, am trăit îndoiala și același miracol a apărut iar, inversat...
La un moment dat am văzut un film și nu l-am înțeles, apoi, după zece ani l-am revăzut și am mers pe firul unei idei, am înțeles puterea unui gând „bine așezat, bine înțeles, bine digerat” în interiorul nostru... acum cred că oamenii sunt manifestarea unei idei ce stă fixată puternic în ființa gazdei și mai cred că oamenii în sine sunt definiți mai ales de „ideea” care îi ghidează și că diferențele vin din faptul că majoritatea oamenilor împrumută idei „care dau bine” afișându-le ca fiind ale lor, când de fapt nu au reușit să scoată din rădăcina ființei lor idei mai vechi ce continuă să-i dirijeze.
***
„Cunoaște-te pe tine însuți!” poate fi spus mai pe înțeles, află-ți Ideea ce te mână, căci ea îți este adevăratul stăpân. Ideea, sau Visul sau Vălul indiferent că le spui obiective, ținte, borne... sau idealuri nobile, țeluri înalte, trăiri onorabile, fiecare dintre noi a fost născut dintr-un Cuvânt, dintr-o idee și aceasta este datoria adevărată a fiecăruia: să-și cunoască originea, să o accepte, să o manifeste în integritate, ori să facă un pas lateral și să o observe neutru...
Citeam deunăzi despre săgeți și modul cum își ating ele ținta... despre faptul că e obligatoriu să fie drepte, să nu fie îndoite pentru a putea ajunge la punctul dorit. Adăstând o vreme pe acest subiect, m-am gândit că undeva, într-un alt plan, fiecare dintre noi este un Arcaș în ceea ce privește țintele, obiectivele, dorințele personale. Mai întâi ne alegem Ținta, apoi măsurăm distanța până la ea, cântărim intensitatea forței aplicate săgeții ca să poată ajunge la punctul dorit, întindem coarda arcului atât cât e necesar și apoi așteptăm, urmărind traiectoria săgeții prin aer până la impact. Ca un veritabil arcaș în devenire, fiecare dintre noi face acest exercițiu zilnic, urmărește cu bucurie împlântarea vârfului în punctul ochit sau cu dezamăgire ori surprindere atingerea vreunui alt punct vecin ori foarte îndepărtat, până când începem să ne gândim cum fac cei care reușesc, care este mecanismul care duce la stăpânirea tehnicii lor.
***
Abia atunci începem să acordăm atenție întregului și nu doar Țintei. Abia atunci ne uităm la brațele noastre și la forța pe care o pot ele genera, la degetele noastre și la cât de sensibile sunt ele atunci când coarda arcului mușcă din buricele lor, ne uităm atent la arcul în sine, la esența lui, apoi la cât de clară ne este privirea, cât de detaliat putem vedea la acea distanță și ne ajustăm poziția dacă ceea ce se arată în raza privirii noastre este blurat. Mai apoi privim săgeata însăși, îi cântărim materialul, soliditatea, perfecțiunea liniei drepte, vârful chiar. Și nu în ultimul rând cunoaștem calitatea așteptării, a timpului în care săgeata își face dansul prin aer până se va opri.
Înțelegem importanța fiecărei etape, a fiecărui aspect. Aflăm că putem atinge doar acele ținte care sunt la distanța corespunzătoare forței mușchilor noștri, că atingem punctul de mijloc dacă vedem clar ținta și nu mai multe perindându-ni-se prin fața ochilor, că e foarte, Foarte important ca săgeata noastră să fie Dreaptă, așa cum dorința, intenția noastră e necesar să fie fără îndoială, căci orice începem chiar și cu o ușoară urmă de îndoială, nu ajunge la punctul ochit. Și mai ales, să nu uităm să însoțim și să admirăm zborul săgeții însăși, să-i vedem arcuirile, eventualele bolte, să-i ascultăm șuierul, să-i anticipăm impactul, să trăim bucuria spectacolului pe care ea, săgeata îl oferă în drumul ei, asemenea unei stele căzătoare pe cerul de cerneală al nopții.
***
Apoi, într-un alt soroc, după ce vom fi fost obișuiți să ne cunoaștem brațele, arcul, săgețile, esența lor, după ce ne vom fi obișuit să așteptăm și să ne bucurăm de răgazul oferit de dansul săgeții, ne va fi devenit un obicei să țintim cu ele, așa cum sunt, ajustând direcția spre care lansăm săgeata, făcând câțiva pași mai aproape sau mai departe de locul impactului, sau, pur și simplu, pe o altă treaptă, devenind noi înșine săgeata și ținta deopotrivă.
