Poveștile sufletului-60- Sufletul...

 Sufletul are un limbaj al său care se exprimă prin trăiri. Când ceea ce facem este hrănitor, evolutiv, benefic pentru sufletul nostru, simțim bucurie, regenerare, beatitudine chiar; când ceea ce facem este  impus, din obligație, lipsă de asumare, rutină, siguranță slab înțeleasă, simțim epuizare, oboseală, apatie,  Pe măsură ce trecem prin vârste limbajul sufletului se estompează în spatele unor trăiri care aduc o bucurie iluzorie, și care de fapt este o îndepărtare de sine, o amorțire pe care o luăm drept bucurie deoarece estompează însăși suferința. Ca un paradox, pe măsură ce creștem, pe măsură ce ar trebui să mergem spre maturizarea noastră deplină ( fizică dar și emoțională și spirituală) ne dezlipim tot mai mult de noi înșine, devenind niște accesorii atrofiate ale propriilor suflete. 

De câte ori văd un om care își arată supărarea pe el și pe viață, de câte ori văd un om speriat de funcția pe care o ocupă, de câte ori văd neasumare și indiferență, simt o mare tristețe... știu că eu însămi trăiesc această atrofiere de care aminteam și singura gură de aer proaspăt în această sufocare generalizată este să îmi las sufletul să mă ducă în locurile și situațiile în care îi simt fericirea simplă.  De mult nu mai caut recunoașteri artificiale, atestate iluzorii, grade ce se risipesc la prima rafală. Am înțeles că în mine există deopotrivă călăul și Mesia, că drumul zilei către noapte este același cu cel al nopții către zi, că ele sunt la fel și se succed perpetuu până când ochiul  se va fi obișnuit să vadă și altceva în afară de zi și noapte, iar atunci sufletul redevine  viguros și roditor. 

Gândul de week-end-388

 Unii oameni   simt că iubesc doar ceea ce nu pot avea, alți oameni sunt iubiți doar când pleacă.

O altfel de privire-266- Je veux...

 În adâncul sufletului meu există o făptură timidă ce își păstrează inocența în ciuda a tot ceea ce trăiește omul în care locuiește. Undeva, în celulele mele se află un legământ pentru frumos și bun, pentru armonie, sinceritate, curaj, bucurie. Adeseori sunt întrebată ce  și mai ales cum fac atunci când îmi este foarte greu și atunci îmi vine imaginea acelor copaci ce cresc printre stânci și se fixează solid și viguros în blocul imens, imposibil de imaginat drept cămin al vegetației.  Când această făptură interioară este simțită chiar și pentru o clipă de oamenii cu care interacționez lasă o asemenea impresie încât ei cred că sunt atrași de ceea ce sunt eu. „O să ne fie foarte dor de dumneavoastră!” mi-au spus ieri în clasa în care stăteam toți douăzeci prinși în magia unei tăceri inspiratoare, din afara timpului. I-am privit, i-am văzut și le-am spus: „Știți, de fapt nu de mine vă va fi dor, ci de acest fel de a fi, de a vă simți... vă este de fapt dor de mult timp ca cineva să vă vorbească în felul acesta, să se adreseze sufletului vostru și asta nu se întâmplă acum, și nu a fost până acum. Sunteți surprinși dar știți ce cred? Cred că tocmai pentru că simțiți astfel, mulți dintre voi ați venit ca să faceți lumea așa cum vă e dor, să fie normal și firesc, să fim evoluați și sinceri, creativi, valoroși, asumați.” Liniștea căpătase formă fizică și ne îmbrățișa pe toți... sufletele noastre recunoșteau adevărul și emoția, speranța reapărea luminos. 

De ceva timp știu că aparțin Căii mai mult decât unui loc anume și de mult timp știu că ceea ce facem și mai ales cum facem  este  învățătura adevărată pe care o transmitem. Când tot ceea ce pot oferi unui loc, ființe sau situații se termină, merg în altă parte. De-a lungul timpului am observat că plecările mele au fost în anumite momente ce nu au depins de voința mea, ci  erau deja fixate undeva pe un grafic celest. Ceea ce trăim are timpul său favorabil și vine atunci când este cel mai potrivit ca să ne învețe ceva de folos creșterii noastre; plecările, venirile nu sunt menite să ne pedepsească sau să ne premieze, sunt doar momente favorabile evoluției singulare și a celei împreună. 

***

Încă trăim la un anumit nivel pe această planetă, iar firescul se află în rezervații naturale pângărite. 

Gândul de week-end-387

Trăim ceea ce suntem.

O altfel de privire- 265- Hrana...

 Așa cum este creată lumea noastră, ceea ce trăiește pe această planetă are nevoie de hrană ca să existe. Fiecare dintre noi se ocupă zilnic de acest aspect esențial al vieții sale și asigurarea hranei este o nevoie permanentă și fundamentală a ființei. 

Uneori îmi surprind însă o parte a ființei încă înfometată, încă tânjind ... și știu că hrana fizică este acel aspect  limitat a  tot ceea ce sunt. Ba mai mult, au fost situații când chiar în lipsa hranei fizice, am simțit o anume dilatare, o anume contopire caldă și hrănitoare, așezată într-o matcă luminoasă. 

Sunt etape întregi din viață când  dorul după un Eden mult prea vechi ca să mai poată fi repetat dar încă rămas într-o memorie neștiută, îmi străbate simțirea până când ia forma unei tânjiri, unei înfometări particulare. Și atunci simt o nevoie anume, o foame crescută după acea hrană care te ține treaz și atent, lucid, pasionat de lucrul pe care îl iubești, căruia i te dedici. Sunt zile, ani chiar când îmi este cumplit de foame după inspirație, după starea aceea de curgere atemporală în împlinirea unei lucrări cu care să mă simt contopită, de care să nu mă dezlipesc până nu îi simt desăvârșirea... la o altă scară, e ceva comparabil cu ce am simțit în perioada de sarcină sau când am imaginat și am înfăptuit ceva ce mi-a bucurat sufletul. 

Este o altfel de foame în lumea asta și uneori o simt năucitor în mine însămi...

Gândul de week-end-386

 Și vine o zi când înțelegi că prieteni îți sunt deopotrivă atât cei care îți fac binele cât și răul cel mai mare. 

O altfel de privire-264- Elita...

În stratificarea socială, cred că există deja un elitism natural, o noblețe a esenței care nu poate fi falsificată sau păcălită de aparențe. 

Dincolo de ceea ce arată societatea există oameni care „văd”, care „știu” cum sunt ceilalți oameni și care îi tratează din perspectiva esenței lor, a umanității și divinității fiecăruia, a luminii și umbrei ce îi alcătuiesc; sunt acei oameni care nu sunt impresionați de ceea ce au făcut sau trăit ceilalți, de familia în care s-au născut, ori de onorurile pe care le-au primit  dacă experiența respectivă a trecut peste ei fără învățăminte, dacă nu i-a făcut mai înțelepți, mai calzi, mai buni, mai iubitori. 

Există pe lumea asta o altă societate paralelă, aceea a trăirii întru adevăr și dreptate, întru respect, prețuire, generozitate reciprocă, autenticitate; o societate în care nu există abuzuri, falsificări, imitări,  înșelarea sau vânarea slăbiciunilor celuilalt în folos personal.  Există deja acea societate în care membrii ei sunt puri și blânzi, înțelepți, răbdători, harnici, iertători. 

Ea este alcătuită din suflete bătrâne, rămase neîntinate în ciuda tuturor experiențelor trăite, incomode pentru cei care au abilitatea de a jongla în societate, de a se adapta ușor ascensiunii aparente, suflete detestate  de cei fericiți în mulțime, în adulație; aceste suflete bătrâne deci, autoeducate în lipsa valorilor și virtuților autentice sunt cei care reprezintă societatea cu adevărat valoroasă, stâlpul de sprijin invizibil, echilibrul din haosul actual, oaza din pustiul ce se întinde tot mai vizibil în jur. 

Ceea ce îi caracterizează pe acești oameni este profunda iubire pe care o simt față de sufletele celorlalți, înțelegerea naturii umane, lupta interioară a fiecăruia...  ei țin cont de ceea ce trăiesc ceilalți deși îi văd cu adevărat dincolo de ceea li se arată și  aleg să trăiască mai degrabă singuri decât în tristețea falsului afișat. 

Există pe lumea asta o anume elită, a oamenilor care sunt una cu drumul și care stau într-un loc atâta timp cât simt că au ce oferi acelui loc, sau acelei situații, ori relații... Când înăuntrul lor nu mai e nimic ce s-ar putea adăuga, când simt că ceea ce au ei de oferit a dispărut, atunci pleacă spre o altă porțiune a călătoriei lor. Ei trăiesc instinctiv  „ceea ce pot aduce eu bun aici?” mai degrabă decât „ ceea ce pot lua eu de aici?”  

Ei sunt acei oameni care sunt însăși Povestea. 

Gândul de week-emd-385

 Ceea ce trăim uneori este mai frumos când e povestit; poate că frumusețea a ceea ce trăim este dată de drumul său prin inima celui care relatează.

Gândul de week-end-384

 Pentru mine, o relație de iubire este ca o ascensiune împreună spre vârful unui munte. Poți să o faci fără coardă, dar e necesară prezența, însoțirea, trăirea comună a aceluiași drum. 

O altfel de privire-263- Învățarea ( sau gânduri reluate despre școală)

 Învățarea face parte din natura noastră evolutivă... mecanismele ei există în gena umană și este integrată în procesul de reflecție, de înțelegere sau gândire dar mai ales de simțire. De la o vreme școala aduce un tipar al învățării pe care îl suprapune peste cel nativ și adeseori ele nu sunt compatibile. Ceea ce este în neregulă cu oferta școlii este tiparul, schema, sau structura, șablonul chiar, pe care le aplică adeseori sub formă de constrângeri.

Cred că învățarea se întâmplă  în urma unei dospiri interioare, a unei perioade în care omul are răgazul să lase ideea cea nouă, ori informația, ori mecanismul de curând aflat să se difuzeze în subtilul său. În plus, învățarea este însoțită întotdeauna de un sentiment de admirație sau de respect, de o atmosferă de încredere. Natura umană este capabilă să învețe de la orice, în orice moment al vieții ei, cu condiția să aibă un răgaz de adăstare în cuget. De multe ori în urma trecerii prin școală, oamenii reproduc în viața lor ulterioară mai degrabă feluri de a fi ale profesorilor lor decât mulțimea cunoștințelor pe care aceștia s-au străduit să le enunțe. 

Și este firesc, ținând cont de faptul că în școala de azi se transmit adevăruri bazate de multe ori pe niște concluzii ale unor experimente făcute acum două sau trei secole în materie de știință sau informații care nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce trăiesc oamenii deveniți maturi. Prea multa aglomerare, multitaskingul și presiunea rezultată din forțarea limitelor naturii, punerea  împotriva curentului naturii umane  sub semnul unor motivații care nu se mai regăsesc în realitatea vremurilor actuale, au făcut ca adolescenții să refuze tot mai evident să participe la acest mod de învățare. Cred că în ceea ce se întâmplă de ceva timp în școli în privința învățării, asistăm tocmai la ocultarea ei; și aici mă refer la natura umană care învață în mod natural prin imitare: oamenii învață feluri de a fi, stiluri de lucru, moduri de a se comporta în situații felurite. Oamenii au nevoie ca maestrul să-i însoțească pe bucata lui de drum, să facă împreună cu ei, să lucreze alături. În graba și în sentimentul de vârtej pe care îl simțim cu toții, tinerii sunt lăsați tot mai singuri să învețe pentru că maeștrii înșiși, profesorii lor, nu mai au timpul să facă împreună cu ei. Furați de iluzia creată de sistem, de mecanismele lui, din învățare au dispărut emoția, magia, încântarea, admirația, suspansul... în schimb tronează mentalul rece, robotizat și obosit peste măsură. 

E nevoie ca povestea, farmecul, trăirea autentică să revină în școli, e nevoie de acei magi ai învățării care au dispărut înghițiți de tonele de dosare, rapoarte, statistici care sunt departe de firescul întâmplării curcubeului și țin de absurdul unei birocrații nejustificate de cele mai multe ori care se manifestă precum aburii otrăviți ai unei hipnoze în masă. 

E nevoie ca tinerii noștri să uite de trecerea timpului în bancă, să ignore soneria și să își dorească să nu se fi terminat niciodată acea oră, devenită deodată prea mică. E nevoie ca dascălul mag să reapară în școli pentru ca societatea să trăiască firescul. 

O altfel de privire-262- Hrana...

 Plouă... sub ploaie verdele se face lucios și smaraldiu... râd a fericire frunzele. Ploaia hrănește vegetalul într-un mod care îi este benefic. Pământul se destinde și el satisfăcut și leneș în baia creată de ploi. 

Privesc ploaia și mă gândesc la hrana care ne aduce liniște, echilibru, forță creatoare... mă gândesc la spirit și la hrana lui... cred că printre multiplele nevoi ale omului, nevoia de a fi util oamenilor și vieții, de a avea confirmarea că ceea ce este el pe lume nu este în zadar, reprezintă hrana esențială a spiritului. Sunt trei nevoi pe care le-aș pune pe același loc, esențiale spiritului: cunoașterea, libertatea, rostul propriei existențe. 

Validarea însăși este o hrană atât de necesară omului și adeseori o așteptăm fremătător uitând că la fel de mult o așteaptă și omul de lângă noi. Prea des suntem înduioșați de oamenii ce mor de foame fizic și prea ușor nu-i vedem pe cei care mor de foame spiritual și sufletește. Să ne învățăm ca așa cum dăm de pomană sau din prinosul nostru material, să oferim cuvinte de apreciere pentru ceea ce face frumos și bun pentru noi omul cu care ne întâlnim sau lângă care trăim. De altfel, ce rost ar avea să trăim în înfometare lângă alți înfometați când este atât belșug în jur?

O altfel de privire-261- E uimitor cum...

 Vezi tu, după atâta viață care mi-a trecut prin fiecare celulă pot să îți spun că e uimitor cum se simte sufletul în trup... sau chiar spiritul însuși în acest înveliș terestru. Adeseori ignorăm acest fapt și devenim atenți doar când sentimentul este atât de puternic încât ne atrage atenția. Mult timp am simțit conturul trupului ca pe o frontieră ghimpată a ceea ce sunt, ca pe o îngrădire dătătoare de presiune, tensiune, disconfort. Târziu am început să îmi cuprind stările într-un anume firesc, să îmi îmbrățișez ceea ce mult prea mult percepeam ca fiind o închisoare pentru esența mea. 

Așa că vezi tu, după tot ceea ce am trăit și după atât de mult cizelat ceea ce aleg este în funcție de cum mă faci să mă simt în preajma ta, lângă tine... Cuvintele, gesturile chiar sunt doar  imagini șterse a ceea ce poartă ca trăire în ele.

”De mult negru, mă albisem...” Abia atunci  am plecat cu speranța întâlnirii unui alt alb, născut din mult negru... 

Gândul de week-end-383

 Ca să fie apreciați și plăcuți de ceilalți, oamenii fac multe năzdrăvănii.

O altfel de privire- 260- Familia

 Știi cine este familia ta chiar dacă ești singur atunci când trăiești o pierdere sau o mare bucurie și ai cui să i le împărtășești. Oamenii pe care îi suni să le spui ce trăiești, oamenii cu care îți împletești lacrimile de bucurie sau de tristețe, cu care trăiești amintiri comune, oamenii care știu ca și tine. 

Sunt dintre cei care privesc în jur... dintre cei care își au familia în lumea umbrelor mai mult decât în lumea asta... sunt dintre cei care au ales solitudinea cu câteva vieți în urmă și care tot mai speră să trăiască ceva atât de diferit încât această alegere să nu le mai pară potrivită. 

O altfel de privire-259- Iluzii

 Privim, urmărim spectacolul... imagini din afara corpului nostru sau ceea ce apare ca umbra unui gând, ca tușa unui sentiment.

 Simțim, trăim spectacolul ... trăiri din afara noastră sau ceea ce naștem ca umbra unui cuvânt, ca tușa unui ton. 

Clădim, creăm spectacolul... semințe din afara gliei noastre sau ceea ce facem să germineze în alte glii ca umbra unei trăiri, ca tușa unei emoții.

Descoperim, aflăm adevăruri...  focuri vii lucind albastru din alte galaxii sau ceea ce aurim în alte conștiințe, ca umbra unei sclipiri, ca tușa unei culori noi.

Cucerim, stăpânim noul ... sinapse create din alt Dumnezeu sau ceea ce iubim în alte suflete, ca umbra unei lumi, ca tușa unui regn.