un gând...

Unii oameni cred în reîncarnare dar îşi trăiesc viaţa asta ca şi cum ar fi singura: învaţă cât pot de mult, se educă, progresează, lucrează, iubesc... sunt apoi alţi oameni care nu cred în reîncarnare dar se comportă ca şi cum un lung şir de alte vieţi i-ar aştepta : amână, lenevesc, refuză oportunităţi... Prefer să-mi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi prima şi ultima.

foto  La Cetate, port Cultural 

Ştii...

Ştii... târziu am înţeles că nu neiubirea ta mă doare  ci lipsa mea de iubire, imperfecţiunea ei...faptul că nu pot încă iubi în absenţa participării tale, că iubirea mea păleşte atunci când te retragi, că nu pot continua cu aceeaşi intensitate atunci când nu primesc şi eu...mă miră puţina mea iubire ce se stinge când lipseşte tandreţea, şi comuniunea, şi complicitatea... tristeţea care o acoperă când simt că nu eu sunt ceea ce vrei, că nici nu mă cunoşti ci urmăreşti o iluzie, o făptură care crezi că aş fi... 

Mă doare neclintirea şi răceala care îmi înlocuiesc iubirea atunci când simt că nu sunt eu cea cu care vorbeşti, că nu mă vezi cu adevărat...că nu eu, de fapt...şi nicicând...

Ştii...puţina mea iubire e tristeţea mea, şi răceala repetată, şi tăcerea, şi reculul...

Doar atât.. puţina iubire ... de TOT ...

o altfel de privire-65- valuri haşurate

Era un preaplin de trăiri ...simţeam cum valuri de emoţii mă traversau... am privit cerul nopţii, cele două stele care răsăriseră şi am trimis durerea mea, neputinţa, întrebarea spre ele...m-am aşezat pe bancă şi am simţit brusc privirea atentă a pisicii asupra mea... am început să îi vorbesc şi a întors capul plictisită... m-am uitat iar spre cerul nopţii căutând un răspuns... între privirea mea şi adâncul din cer o pasăre mică şi albă dansă o vreme fără să ştiu ce fel de pasăre era... mi-am lăsat privirea să coboare şi am văzut copacul ce stătea exact în faţa mea... ca în oglindă...l-am privit o vreme şi a început vântul să îi mişte ramurile, frunzele, îl legăna cu totul... copacul era şi el traversat de emoţii... apoi s-a oprit, a rămas drept, răsfirat firesc spre marginile coroanei, umplând  indigoul nopţii într-o nemişcare picturală...cu ochii minţii l-am văzut prin  anotimpuri, prin furtuni, prin nopţi şi zile, prin ploi, zăpezi, rafale ... cu inima minţii i-am simţit freamătul din toate scuturările, din toate viscolele ori furtunile rapide, i-am trăit frângerile şi apoi, deodată, i-am simţit liniştea firească de după trecerea tuturor, plinătatea din creştere.... atunci mi-am văzut frământările, emoţiile, trăirile paroxistice ca pe nişte valuri haşurate ce vin uneori aduse de trecerea inopinată a cine ştie cărui motiv ..

.

O altfel de privire-64- Fluviul

Am trăit zece zile în preajma fluviului: l-am urmat din locul în care intră în ţară până când dispare în mare. L-am privit cu nesaţ, i-am ascultat paradoxurile, i-am contemplat apusurile, am păşit prin locurile lui publice şi prin cele tainice...
***
Am trăit zece zile în respiraţia fluviului.

***

Zi-mi, l-am rugat, zi-mi ce înseamnă să fii fluviu...şi am aflat:

Să fii fluviu este să îţi faci un drum, o albie pe care să treci prima dată şi apoi mereu, continuu, fără să renunţi vreo secundă...să treci zi de zi prin aceleaşi locuri, timp de secole fără să amâni, să te opreşti, să cedezi. Poţi să schimbi uneori direcţia, poţi să te extinzi ori să te restrângi, poţi să accelerezi ori să încetineşti, poţi să creşti ori să scazi dar nu ai voie să te opreşti. În curgerea ta poţi să întâlneşti orice: afluenţi care te fac să fii mai puternic, fiinţe care au nevoie de tine pentru a trăi, baraje care îţi tulbură ritmul, poduri care te împung, deversări impure care te atacă şi cu toate astea nu îţi schimbi felul de a fi şi nu încetezi să continui. Chiar şi atunci când pare neclintit, un fluviu este de fapt în mişcare şi de fapt acesta este marele său paradox: are o apariţie liniştită, rareori este zgomotos ... cel mai ades pare o fiinţă uriaşă care doarme şi tocmai această linişte pe care o arată sugerează forţa imensă pe care o ţine ascunsă... un fluviu îţi arată doar ce vrea el să dezvăluie dar simţi ceea ce transmite indiferent unde te afli pe parcursul lui: simţi că poate fi suplu, permisiv, blând, simţi că nu îl poţi trata altfel decât cu respect deoarece nu se dezice niciodată, în nici o situaţie şi mai ales simţi că poate să îţi arate că nimic nu îi rezistă atunci  când se depăşeşte un punct critic.

Un fluviu te hrăneşte, te învaţă, îţi oferă adăpost, te poartă în călătorii, te primeşte să îl modelezi, te susţine, te apără, îţi spune poveşti, te educă pe tine şi alte sute de mii de fiinţe, oameni, animale, plante cu aceeaşi deschidere şi stare, fără să facă vreo diferenţă, cu aceeaşi îngăduinţă şi permisivitate. Un fluviu are libertatea de a îi face pe toţi să accepte  despre el că nu  aparţine altcuiva decât sieşi şi tuturor în egală măsură. 

***

Fluviul are un fel propriu de a arăta doar ceea ce este în afara lui, de a reflecta cerul, luminile, stelele, soarele, zborurile şi prin asta, trăind un timp mai îndelungat cu el, te vindeci de ceea ce reuşeşti să vezi în invizibilul său... căci precum într-un ritual primordial de intrare în viaţă, fluviul te primeşte pe întinderea lui şi te poartă într-o legănare reînnoită  prin adâncurile uitate ale angoaselor tale, ale ruinelor ascunse în străfunduri, prin smârcurile cu sentimente îngropate, prin stârvurile  din mâluri ascunse, te leagănă matern şi cu clipocit lin te reaşează în albia ta, îţi pictează apusurile, îţi haşurează valurile, îţi înfloreşte nuferii şi îţi pune zbor de pescăruş albastru peste apele tale zvelte şi sănătoase de acum. 

***

Să fii fluviu înseamnă să fii maestru.

O altfel de privire-63- Să iubeşti rana...

Tot ceea ce trăim pe lumea asta se spune că are un anume scop şi că nu întâlnim decât acei oameni cu care e menit să ne întâlnim; unii vor veni cu intenţii bune în viaţa noastră, alţii vor încerca să ne testeze sau să ne folosească, ori ne vor păcăli. 

În multe situaţii te poţi simţi doborât sau înşelat ...cele mai mari teste le vei da atunci când vei voi să porţi adevărul iubirii divine pe pământ-  atunci dragostea ta va fi  supusă la încercări dureroase tocmai ca să i se verifice trăinicia.

 Abia atunci, în acele momente, dacă  vei simţi că poţi iubi rana şi pe cel ce ţi-a făcut-o vei şti că sufletul tău nu mai poate fi mutilat în veci, dar şi că îl poţi ajuta cu adevărat  pe celălalt.

O altfel de privire- 62- Iluzia

Scene...etape...viaţa... totul pare atât de real de fiecare dată, totul se desfăşoară palpabil şi iluzoriu în acelaşi timp... ce-am visat într-o respirare  a fost apoi...am ştiut o poveste şi am trăit-o la puţin timp... am căutat sentimente şi trăiri şi emoţii şi la o vreme eram în mijlocul unor scene măiestru aranjate de un regizor invizibil ce mă distribuise in rolurile specifice manifestării acelor trăiri... 

***

o piesă de puzzle are o lume a ei particulară... o formă anume, specifică , un colorit unic...fiecare piesă a unui puzzle este singulară...fiecare etapă a vieţii  contribuie la realizarea unui anume puzzle... fiecare etapă  conţine culorile ce se găsesc şi pe alte piese din puzzle-ul respectiv... prin dorinţele noastre ne  colorăm  piesa cu nuanţele necesare îmbinării cu anumite alte piese pe porţiunile comune... în fiecare etapă a vieţii noastre ne întâlnim cu porţiunile celorlalţi care au aceleaşi culori. Trăim prin construirea de puzzle-uri repetate din piesele care suntem în fiecare moment.

 Uneori  îmi imaginez cum fiecare piesă pusă la locul potrivit crează un puzzle care la rândul lui este de fapt o piesă dintr-un puzzle mai mare ce devine piesă într-un puzzle şi mai mare ...şi tot aşa la infinit 

***

 Într-o clipă de alunecare aflăm că fiecare piesă este reflexia pe ecranul vieţii a proiecţiei inspirată de creatorul care suntem.

O altfel de privire-61-Întâlnirea

Stăteam în aeroport şi aşteptam omul de legătură. Aparent nu era de găsit. La un moment dat a apărut. Am făcut cunoştinţă, ne-am strâns mâinile a salut şi deodată am simţit o altfel de bucurie: senină, aşezată, care nu tulbură în nici un fel. Pe tot parcursul acelui sejur am remarcat momente de sincronicitate la nivel subtil, însă de câte ori încercam gesturi de apropiere pământeană ceva se dezarmoniza. 

***

Stăteam întinsă pe masa de practică în timp ce coechipiera mea desfăşura procedurile necesare realizării terapiei pe care venisem să o învăţăm. Aveam o stare de pace şi urmăream ceea ce se întâmpla în mine şi în afara mea. Zâmbeam uşor şi voiam să reţin ceea ce văzusem ori trăisem până atunci, când  am simţit că instructorul se aşezase la picioarele mele şi că deşi nu mă atingea fizic îi simţeam prezenţa. Deodată o bucurie strălucitoare mă invadă, atât de brusc şi de neaşteptat încât cu greu mi-am stăpânit hohotele de râs. Era ca forţa unei mari ape ce vrea să rupă barajele. Am lăsat-o să se domolească în cel mai puternic zâmbet pe care mi l-am permis şi am contemplat acea bucurie imensă. După ce procedurile s-au încheiat mi s-a şoptit să mă  ridic uşor. Am deschis ochii şi i-am văzut pe cei doi inundaţi la rândul lor de o  veselie ce le strălucea pe chipuri. Mă priveau lung şi luminos. Am zâmbit, ne-am împărtăşit trăirile  şi am trecut la alte etape. 

***

Se întâmplă să întâlneşti oameni care îţi înlesnesc  regăsirea şi  comunicarea cu propriul Sine. Atunci, în acele clipe anume eşti cu Tine şi te cuprinde o beatitudine pe care nu o speraseşi... e ca şi cum trăieşti  tot ce ai aşteptat vreodată.  Bucuria e atât de puternică încât o simţi când deja se manifestă  deplin, fără acea etapă de presimţire: e deja acolo şi te fiinţează cum nu a mai făcut-o până atunci. 

***

Sunt oameni în viaţa ta care te ajută să te întâlneşti cu tine într-o dimensiune pe care doar o bănuieşti. Ei sunt  purtători ai unui dar divin fără ca poate să fie conştienţi de faptul acesta. Să onorăm fiecare întâlnire ca şi cum în căsuţa poştală personală, Divinitatea însăşi ne-ar fi lăsat un mesaj.

O altfel de privire-60- Cântecul cântecelor

Cu  fiecare îndrăgostire inima îşi  cântă tot mai sus înflorirea. În fiecare iubire sufletul creşte tot mai mult într-o dantelărie de culori,  irizări unice, sunete în  armonie puse pe un portativ celest de pana diafană de înger. Cu fiecare clipă a vieţii spiritul începe să simtă uimirea trăirilor vaste ale sufletului şi se întoarce curios şi dornic de a se pune la unison cu sieşi. 

Seminţe sunteţi, sădite la mine în suflet, crescute cu roua gândului ... vă port în grădina raiului unic şi vă înfloresc cu fiecare creştere a penelor din inima pământeană, vise de iubire aţi fost şi stejari verzi seculari aţi devenit în solul rodnic al spiritului... vă înfloriţi odată cu înflorirea miezului ce-l port, vă bucuraţi în seva ce ne uneşte... ne plutim ades prin aripile de fluturi trecuţi prin toate furcile caudine ale existenţei...

Ştiu acum că în orice vis avut, eu eram şi în fiecare ispitire daimonul meu îmi şoptea, în orice clipă magică îngerul îmi zâmbea şi la orice poticnire frumosul de fluture inspirat se năştea. 

Sfântă viaţă, sfinte trăiri, sfinte cântece, sfinte transformări pământene, sfântă lucrare ce ne porţi pe noi toţi spre un ţărm  al izbânzii personale, binecuvântate să fiţi în veci!

O altfel de privire-59- Măgăruşul

Multe din jocurile copilăriei sunt situaţii din viaţa de mai târziu şi modul cum reacţionezi la ele  va prefigura ceva din parcursul tău ca adult. Îmi vine în minte acum jocul "Măgăruşului" şi îmi reamintesc sentimentul adeseori neplăcut pe care l-am încercat în anumite momente când îl jucam, mai ales pe post de măgăruş; în plus, destul de des acest joc se termina cu o mică dispută sau din plictiseală.

***

La scară mai largă, dacă privesc din perspectiva momentului de Acum, odată cu trecerea timpului viaţa m-a pus adeseori în situaţia de a sta ca măgăruşul la mijloc în timp ce ea dădea pase pe deasupra capului meu prin intermediul anumitor oameni. Revăd cu un  amuzament blând reacţiile mele de atunci, sentimentul de nedreptate şi de neînţeles încercate  uneori, de revoltă adeseori, chiar de furie şi simt o anume duioşie pentru fiinţa care eram.

***

Înţeleg acum că nici o postură nu este lipsită de sens, că nici o situaţie nu există fără a avea scopul de a te pregăti pe drumul ascensiunii tale. Uneori eşti în mijloc, aparent defavorizat, mingea este la ceilalţi şi trece ştrengăreşte pe lângă tine, fentându-te adeseori. Uneori pare că nu o vei mai atinge niciodată, că postura în care te afli ajunge să fie degradantă, ai sentimentul că eşti în inferioritate faţă de ceilalţi care au privilegiul de a deţine mingea, ai sentimentul  apoi că îşi bat joc de tine şi începe să nu-ţi mai placă să te joci.

***

Dacă însă eşti puţin mai atent vei începe să apreciezi avantajele posturii în care te afli: eşti cel mai mobil dintre jucători datorită faptului că faci eforturi repetate să ajungi la minge, eşti forţat să priveşti cu atenţie pe fiecare dintre ei de fiecare dată când lansează mingea în direcţia opusă şi astfel simţi starea pe care o are înaintea fiecărei aruncări, poţi să anticipezi traiectoria mingii şi prin urmare să îi surprinzi pe ceilalţi şi nu în cele din urmă, când la rândul tău nu vei mai fi în mijloc, vei şti  să îl respecţi pe cel care de acum e măgăruş

***

Uneori viaţa e un lung şir de jocuri : "Nu te supăra, frate!" în multiple variante. 

El Camino

Cu ceva ani în urmă, în seara de sfârşit de an, timp de câteva ore mi-am imaginat cum o dorinţă dragă devine realitate. Îmi doream de ceva timp să merg pe Camino de Compostella şi în seara aceea am făcut o bună parte din drum în imaginaţie. Am simţit atunci în acele ore cum ar fi fost să merg pe jos aproximativ opt sute de km pe orice tip de vreme, eu cu mine, cu gândurile mele, cu emoţiile, cu stările. M-am văzut în situaţii necunoscute, neplăcute, m-am văzut trecând prin momente lipsite de un minim confort; am parcurs singură o mare parte din Camino de Compostella şi pe lângă perioadele ademenitoare mi-am cunoscut fricile care s-ar fi manifestat şi care se manifestaseră şi până atunci în diferite împrejurări.

***

Apoi, într-o altă seară am trăit revolta aşteptării unui suflet drag şi atunci i-am spus în mintea mea toate câte se întâmplă în absenţa sa: toate trăirile la care nu va mai asista vreodată, toate schimbările pe care le ratează, toate modificările prin care trec, timpul ce schimbă înfăţişarea, structura, fermitatea, culoarea părului...

Mi s-au perindat prin faţa ochilor revoltaţi unghiuri de siluetă modiificate de trecerea lunilor, anilor..., mi s-au perindat zâmbete diluate de tristeţe, râsete atenuate de neîmpărtăşire şi toate acestea i le spuneam în acel moment de comunicare imaginară.

***

Într-o altă străfulgerare am revăzut parcursul alături de un om care nu a observat nimic din toate astea deşi a fost alături: Prezenţa sa nu a făcut ca momentele amintite mai devreme să fie atenuate ori să se risipească : ele au existat atât în prezenţa cuiva  cât şi în absenţa altcuiva.... Şi într-un alt moment scurt mi-am dat seama că de fapt Camino este drumul vieţii însăşi, cu toate confruntările cu fricile personale, cu limitele şi barierele trasate vreodată, cu toate momentele de insecuritate, disconfort ori retrageri şi izolări, cu toate transformările obligatorii.

Pe drumul vieţii mergi cel mai des singur deşi în acelaşi timp merg mulţi alţii...pe drumul vieţii eşti tu, cu tot ce ai în tine. La un moment dat, atunci când începi să înţelegi, când îţi dai seama că ceea ce trăieşti ai fi trăit oricum pentru că ţine de intimitatea ta, începi să  parcurgi distanţe mai mari alături de alţi pelerini şi încet, încet barierele personale încep să dispară: abia de atunci  se creează o comuniune frumoasă cu ceilalţi, abia de atunci simţi frumuseţea drumului, miracolele lui şi bucuria trecerii pe acolo. 

A iubi, aceasta vine.....

Mi s-a făcut iar de iubire,  visam printre maldărele de hârtii, dosare, caiete... Lucrează acum, învaţă, mă forţau examenele tuturor şcolilor parcurse.

Mi s-a făcut să iubesc, mă tânguiam în zilele pustii...Munceşte, exersează, practică  mă zorea ziua încărcată.

Mi s-a făcut un door mare să iubesc, murmuram în verile lungi... Curăţă, purifică, roagă-te mă îndemna cerul senin.

Mi s-a făcut de-a iubirea, de-a iubirea, strigam spre zarea albastră... Alină, înţelege, vindecă îmi spuneau oamenii ce mi se arătau aievea.

Mi s-a făcut de-o maare iubire, mare,  îmi luceam soarele din inimă.... Mergi în tine, află, scrie mă obligau iubiţii iubiţi.

Mi s-a făcut să-ţi spun cât de mult te iubesc, Doamne...simte, mi-ai spus   şi am crezut că nu pot rezista la a ta iubire... m-am topit în  lacrimi mari perlate ce  curgaeu nebune spre inima de sub trăiri. Râdeam şi plângeam şi ochii sufletului meu te întrebau: de ce?

Îţi e a iubirea  tocmai pentru ca să mă găseşti în tot ce faci, mi-ai spus  în intimitatea de duh şi suflet şi atunci m-am întors spre toate zilele, şcolile, oamenii, iubiţii şi în sfârşit m-am bucurat firesc pentru că am avut prilejul  să-mi arăt iubirea  de tine în fiecare clipă. 

Iubeşte şi mergi mai departe!

- Nu mai vreau să mă nasc, nu mai vreau! strigai la soroc.
- De ce, m-a întrebat îngerul mirat... de ce? E rândul tău să te naşti, hai!
- Nu mai vreau, îngere, nu mai merg iar la viaţă... mă vor păcăli, mă vor amăgi... vor mima trăirea şi simţirea, nimic nu va fi aievea, e doar o reflexie.... nu mai vreau...
- Te doare, ţi-e jale, ţi-e a plictisul? de ce, m-a întrebat iar îngerul, de ce?
- Da îngere, doare, şi e de-a neînţelesul... voi îmbrăca o haină căreia ei  îi vor spune corp şi  iar nu voi şti cum să mă port după uzanţele lor, iar nu voi fi auzit, iar nu voi fi înţeles... iar nu voi fi iubit....
- Hai, naşte-te, mi-a spus îngerul, naşte-te, iubeşte şi mergi mai departe, iubeşte tu şi pentru celălalt, simte tu tot ce vrei să trăieşti, arată tu ce vrei să fie pe lume, iartă tu, iubeşte  şi mergi mai departe...
- Până când, îngere, până când?
- Până când vei vrea să te naşti iar, până când cercul înţelegerii se va fi închis din nou.

***
_ Îngere, trăiesc  .... m-am născut,  iubesc şi merg mai departe!

Calea...

Sunt momente  când în mod paradoxal simţi că eşti îndrăgostit cu o dragoste anume de calea ta în viaţă... chiar dacă nu ştii foarte exact care este aceea sau mai precis unde te duce, simţi că eşti legat cu nişte legături sufleteşti aparte de ea, că îi aparţii şi că dacă ai fi pus în situaţia de a alege nu ai putea să o părăseşti... Sunt momente când calea ta se simte ca şi cum este parte din fiinţa ta, ca şi cum ea însăşi este însufleţită, îţi vorbeşte cu vorbe auzite doar de urechile unui altfel de trup al tău, te cheamă şi te ţine de o altfel de mână, nevăzută a ta... sunt momente când calea ta, deşi invizibilă este irezistibilă... este ca şi cum te trezeşti deodată că toate ale tale sunt părţi din ea şi că nu ai avea cum să porneşti pe altă cale, pentru că pur şi simplu nu ai mai fi TU.

Sunt momente când înţelegi că mai presus de orice e nevoie să îi fii credincios ei, Căii tale, căci ea este unica din manifestările pământene care te însoţeşte permanent...ea este cea care a apărut odată cu tine şi va dispărea când şi tu vei pleca din material.

Ruga

Ajută-mi, Doamne ca astăzi, toată ziua să manifest bunătate şi  blândeţe faţă de toţi cei pe care îi întâlnesc şi faţă de sufletul meu
Ajută-mi să  mă feresc  de a  tulbura celelalte suflete şi de a le da prilej de rătăciri deşarte ,
Fă astfel încât  să ştiu, să simt, să aflu cum să vindec şi să alin, cum să mângâi cu folos,
Fă TU, cu infinită înţelepciune să TE aflu în fiecare manifestare a TA şi să TE recunosc,
Arată-mi frumuseţea şi adevărul şi dă-mi puterea să le împărtăşesc tuturor pe care îi întâlnesc azi,

Fă să TE cunoaştem şi să-ŢI  acceptăm iubirea la fiecare bătaie a inimii, în fiecare clipă, cu  fiecare respiraţie.

Dansul

Atât  timp cât trăim, ritmul este modul cel mai intim de a fi ... la început ritmul există fără ca noi să îl percepem conştient apoi, din ce în ce mai mult  se manifestă prin noi până când la un moment dat îl lăsăm liber, ba chiar putem face să aibă un parcurs anume ... până când, la un moment dat îl putem  genera chiar noi înşine.

***

În forma sa cea mai artistic umană  ritmul este dans, graţie, pasiune, întâlnire dintre mai multe spirite: cel al melodiei şi cele ale sufletelor celor ce se unesc în dans.

***

De-a lungul acestei vieţi dansul a fost cel care mi-a arătat cel mai fidel felul în care exist, în care sunt cu adevărat în nudul sufletului.

La o anume vârstă ritmul din interior s-a făcut preaplin şi a început să îmi mişte corpul... erau perioadele când dansam singură prin camere goale, în lipsa celorlalţi, când simţeam cum ritmuri din vremuri ancestrale se manifestau prin emoţii ce trăiau în legănarea anume a trupului fizic.

A apărut apoi primul dans cu tata, în care trupul stângaci şi torturat de toate emoţiile posibile, se căznea să realizeze o continuitate armonioasă a mişcării... ritmul aluneca ades pe lângă gesturile obtuze ori ascuţite, lăsate suspendate printr-un colţ de minte chinuită  de privirile celorlalţi.

Multă vreme am trăit frumuseţea dansului în solitudine.

Au urmat apoi dansurile cu parteneri de toate felurile, dansuri de convenienţă sau de moment, dansuri inspirate sau dimpotrivă, dansuri cu iz de cer violet ori dansuri terre a terre.

Prin toate dansurile am simţit apropierea sau depărtarea de armonia sacră: există o graţie anume care se manifestă când dansezi şi cu care armonizezi sau nu, indiferent dacă eşti singur, cu un partener sau în rotundul unei hore. În dans nu se spun cuvinte, nu există decât ritmul: cel din acordurile melodiei, din bătăile de inimă, din trăirea sufletului şi din întâlnirea unică a tuturor.

Şi mai există şi dansuri care se dansează atunci când trupurile nu se întâlnesc....e cântecul, violonistul şi cei doi ce dansează în lumile celeste cea mai fabulosă sârbă punctată vreodată de ritmul paşilor astrali.

Există dansuri ... exită întâlniri ...există ritmuri ..există revelaţii unice şi perfecte prin irepetabilitatea lor.