Foc și
apă,
apă și
foc;
iată-mi
pecetea!
M-am născut foc
și am cunoscut
arsura, jarul
am trăit
canicula, pustiul...
și plasma
Apoi
la cumpănă,
din multă ardere
mi-a răsărit
izvorul,
și mi s-a umplut
fântâna.
De atâta foc,
am
ajuns la apă
apoi, iar,
de atâta
apă
m-am aprins
în flăcări
foc
apă
foc
apă
foc
...
de la o vreme
știu unirea,
îmbrățișarea,
curcubeul,
vaporii,
eterul.
Foc, atâta foc
ce devine apă
...
apă de foc,
ce-mi sunt!
Vremurile vin și trec ... oamenii sunt ai vremurilor... prin șiragul veacurilor există acele suflete care ajung să trăiască în condiții nefericite, sub rangul lor, situații umilitoare. Din când în când, pe lume se nasc spirite care au un anume statut prin curaj, onoare, credință și pe care vremea în care trăiesc îi trimite în arenă să lupte pentru supraviețuire... Sunt batjocoriți de oameni net inferiori lor, sunt tratați nepotrivit, dezonorant, sunt umiliți de oameni care nu le pot înțelege noblețea. Indiferent de progres și evoluție, pe planeta asta încă mai există oameni de calitate care știu sau nu știu încă cine sunt, dar sunt forțați de circumstanțe să devină „gladiatori”.
„My name is Maximus Decimus Meridius, Commander of the armies of the north, general of felix legions, loyal servant to the true emperror, Marcus Aurelius, Father to a murded son, husband to a murded wife, and I will have my vengeance, in this life, or the next!”
***
În vremuri de război inamicul este cunoscut, căutat și înfruntat... Frica este învinsă, în caz contrar ești pierdut... în vreme de război, răspunzi cu tot ce știi și cu tot ce ești.
***
Fiecare dintre noi, înainte de a face, ESTE și fiecare dintre noi se definește pe sine prin ceea ce este. Tot ceea ce li se atribuie oamenilor ține de multe ori de aparențe și de iluzii atent meșteșugite. Foarte mulți oameni sunt contrariul a ceea ce spun că sunt și prin urmare cețurile sunt dese. Pe timp de ceață, războiul este incert și inamicul adeseori invizibil. Pe timp de ceață însă lumina proprie se vede mai bine decât în lumina soarelui.
***
„Astăzi ca și mâine/ Pururi și acum!”
Adeseori devenim dependenți de oamenii pe care îi simțim că ne-ar iubi mai mult decât o facem noi înșine.
Adeseori uit că nu tu ești cel care mă dori prin cuvinte, gesturi, priviri ci că eu sunt acela ... cel de dincolo de sensul cuvintelor, gesturilor, privirilor. Când acest înțeles revine, mă întorc spre ele în sine, le privesc în ochi și le zâmbesc din seninul ce apare iar... Le traversez apoi pentru o altă etapă, pentru un alt salt, pentru o altă arsură.
***
Neștiința înotului mă face să caut alternative la statul prelungit sub apă... și atunci îmi amintesc că altcânva am respirat prin lichidul din jur, chiar și prin piatră... altcândva am glisat printre lumi, am creat aerul, universul propriu...
***
„Un vis e totul!”îmi spuneai altcândva ... m-ai învățat să respir și în vis, să transform, să trăiesc... uneori, când uit aceste trăiri, mi te apropii până îți simt răsuflarea, îți împrumut suflul întreg și simt iar Viața...
***
„Ești prin toate și continui să fii oricum!” mi te aud în urechea dinăuntru și asta mă face să știu, să pot...
Treptat drumul s-a schimbat... poteca făcută de un alt drumeț dinaintea noastră a devenit urme de pași inegali presărați prin omătul înalt. De atunci zăpada a început să se insinueze treptat pe porțiunea de piele aflată imediat deasupra ghetei. Când simțeam ca o arsură, mă aplecam și dincolo de pantalon descopeream zăpada lipită de piele care devenea gheață. O îndepărtam cu grijă din cuibul ghetei, din pliurile pantalonilor și porneam iar. Treptat pantalonii au devenit scoarță tare iar pielea din apropierea ghetei, deasupra gleznei a trecut prin nuanțe de roz roșu. Apoi a fost acel moment al preamultului și a venit gândul renunțării, doar că eram într-un punct în care singura opțiune era drumul din față..
Atunci mi-am pus în cap gânduri pline de șoseaua ce ne aștepta undeva în față, de aroma ceaiului pe care aveam să-l beau jos, de căldura amețitoare din tren ... Drumul era de acum nefăcut și era nevoie să intrăm mai mult de jumătate de metru în zăpadă ...la fiecare pas aveam sentimentul că înaintez având greutăți atârnate de picioare. Pielea de deasupra ghetei nu se mai simțea... era foarte rece și roșie ... uneori simțeam o înțepătură pe partea din față a piciorului și atunci mă aplecam și îndepărtam pe cât se putea gheața formată în scoarța pantalonului.
Sunt de câteva zile în căldura casei și observ cum în locul pe care îl știam cel mai afectat nu e nicio urmă, în schimb, pe partea din spatele gambei, cea care m-a îngrijorat cel mai puțin pe parcursul drumului pielea ustură și a luat treptat o culoare maro de arsură ca și cum flacăra gheții a consumat acea porțiune.
Privesc acea pată usturătoare de pe piele și mă gândesc la o altă gheață, aceea a sentimentelor unui om pe care îl iubești vreme îndelungată, lângă care stai mult timp și care lasă o altfel de arsură, pe pielea dinăuntru. Sunt pe lumea asta arsuri la vedere și sunt arsuri invizibile făcute de altfel de ghețuri.
Inițial alesesem alt traseu dar, după ce am aflat care era situația la munte, am zis să mergem pe unul cunoscut cât de cât. L-am ales pe acesta pentru că în memoria mea rămăsese ca fiind unul ușor și destul de rapid. Aveam clar în minte începutul, câteva frânturi din drum, apoi poiana și ultima parte, drumul de coborâre prin pădure.
Vremea era de o frumusețe aparte, cum nu mai fusese de foarte mult timp
Apoi, ceva s-a schimbat și pe măsură ce înaintam îmi dădeam seama că traversam porțiuni de traseu pe care nu mi le mai aminteam, iar sus, pe cer, după ce cumpăna soare-nor a stat o vreme neclintită, s-a lăsat treptat cucerită de înaintarea unui gri copleșitor și des. În fața noastră drumul devenea tot mai dificil, iar înaintarea mai anevoioasă. Știam drumul din vremea de toamnă, dar ceea ce aveam în realitate era de departe diferit și mult mai greu.
Am fost traversată de gândul renunțării, și apoi de ispita tristeții, a neconcordanței dintre ceea ce trăiam și ceea ce știam înauntrul meu. De mai multe ori credința de „ gata, am ajuns, mai e foarte puțin” s-a dovedit „mai e de mers cel puțin o oră” pe care am acceptat-o treptat. Până la urmă, sentimentul că nu există cale de întoarcere, ci doar capătul din fața noastră a fost cel care m-a făcut să continuu. Pe drumul acela am simțit ceea ce poți simți într-o viață întreagă: visul, mai fumosul decât îl poți închipui dar și mai greul decât poți crede, realitatea din corpul tău care îți spune că nu mai poate dar și forța pe care o aduce de undeva din neștiut când mintea îi spune „hai, mai poți un pic!”, povara gândului că ai purtat cu tine în mod hazardat alte persoane care te-au crezut și au crezut în frumusețea începutului, surpriza descoperirii faptului că ceea ce credeai foarte important în anumite condiții și împrejurări, atunci când totul a devenit mult mai dificil, nu a mai avut deloc importanță, iar ceea ce avea preț cu adevărat s-a dovedit a fi cu totul altceva.
Drumul acela, văzut din perspectiva zilei de azi, la care privesc așa cum ai privi retrospectiv la capătul unei vieți, a fost plin de tot: de emoții și trăiri felurite, de renunțări și victorii, de împreună și singur, de natura și noi, viața însăși și respirația personală, de ceea ce sunt, fac, simt, trăiesc și pun laolaltă cu ceea ce suntem. Și tot din perspectiva zilei de azi, am înțeles că așa precum am știut pe acel drum că nu există varianta întoarcerii deoarece ar fi fost mai greu de dus gândul a ceea ce ar fi putut fi trăit, oricât de greu ar fi fost, tot la fel, trăiesc tot ceea ce mă duce mereu spre capătul din fața mea, spre împlinirea fiecărei căi pe care pornesc de fiecare dată.
Și așa cum a spus un prieten : „azi mă refac, ieri m-am făcut.”
Când scopul și mijloacele sunt ca lupul în blană de oaie, nu îți rămâne decât să îți fii credincios ție.
Trecerea este una dintre caracteristicile vieții. Este uimitor cum stăm într-o anume stare sau situație care durează cât timp îi este necesar unei ultime picături să se adauge pentru ca totul să se schimbe. Nu am știut niciodată care a fost acea ultimă picătură care a declanșat schimbarea bruscă dar am simțit clar când în interiorul inimii o palmă desfăcută spre exterior spunea stop și din acea clipă am încetat să mai fac ce făceam.
Trecerea se face între două părți și atâta timp cât ești în ea, exiști simultan în ambele. Niciodată nu știm dinainte cât timp va dura și de multe ori abia dacă îi conștientizăm începutul. Ne surprindem deodată în mijlocul unei stări, uneori ca o plutire, alteori ca o alunecare și devenim atenți la noi înșine. În timpul feluritelor treceri, ceea ce face parte din latura nouă, se adaugă precum nisipul din clepsidră cu o anume constantă, iar ceea ce ține de latura veche, dispare cu aceeași constanță, până când totul devine noua stare.
Dintre feluritele treceri, aceea de la indiferență la iubire îmi pare actuală și urgentă.
Cei care au ajuns în vârful muntelui au blândețea acceptării față de fricile celor care nu au făcut niciodată urcușul.
Respirație cosmică
E
ființa noastră
Ziua- expirul,
noaptea- inspirul
unor ceruri paralele
Suntem răsuflarea lor
Când caldă
când rece
și amintirea lor
despre ele însele
și despre noi.
Noi toți, chiar dacă știm sau nu, trăim din perspectiva durerii. Este deja cunoscut faptul că fiecare dintre noi poartă cu el diferite răni personale sau de familie, unii vorbesc despre răni karmice iar alții, afirmă chiar că fiecare om, în momentul concepției sale, primește ca moștenire „rana sacră” care, potrivit lui Richard Rudd „este o zgârietură sau ruptură care s-a format la începutul universului... asemănătoare unei găuri negre infinit de dense, care nu poate fi niciodată umplută și care este înscrisă holografic în fiecare aspect al universului.” Mai departe, potrivit aceluiași Richard Rudd, „...rana sacră este motivul existenței noastre. Viața însăși este o reacție la rana sacră- întrucât evoluția se petrece în timp ce viața încearcă să umple gaura mistică din inima creației.”
***
Luând ca mod de înțelegere această perspectivă și derulând parcursul personal prin viață, pot afirma faptul că destul de curând am asociat durerea cu oricare alt simțământ și chiar iubirea părea să nu aibă sens în lipsa durerii. Prin urmare, am învățat să aleg între două dureri și atunci când devenea de nesuportat o situație, mergeam spre alta, care avea ca fond o durere mai mică. Privind viața pe care am trăit-o până acum, alegerile mi-au fost dictate de durere și nu de IUBIRE... am mers în locul și spre oamenii care sufereau de ceva, pe care îi durea profund ceva și am mers acolo pentru că trăisem durerea până la insuportabil... durerea fizică, mentală, și sufletească. E cumva ca în bancul cu eschimoșii care și-au cumpărat în masă frigidere pentru că au fost convinși că în ele era puțin mai cald decât afară. Și, da, așa cum simțim poate mulți dintre noi acum, ne-am ținut de frig unii altora... poate mai puțin de frig decât alții...
***
Să recunoaștem în mod onest, suntem încă amorțiți pe dinăuntru... avem încă acel ciob de gheață în inimă și în ochi...și de aceea, oricât de mult am merge spre a-i vindeca pe ceilalți, în învățăturile noastre se simte încă durerea, este încă prezent frigul din inimă.
***
Foarte puțini sunt aceia care au ajuns să-și încălzescă ființa cu totul, care au reușit să lumineze rana sacră și să îi găsească oblojeala... ei se numesc avatari, sau iluminați.
În rest, cred că suntem cu toții niște plăpânzi pui de stele și asistăm uimiți cum ne încolțesc penele și învățăm să deosebim durerea de iubire.
De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandul meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu sunt eu acela
cu care vorbesc!- Nichita Stănescu „Enghidu”
Înaintând în viață, ne alegem partenerii după frumusețea fizică, după felul cum ne simțim împreună, după valori sau pentru un ideal.
Tot ceea ce văd, ce aud, ce simt, ce imaginez ori ce ating este deja în mine... sunt reliefuri și clime, sunt pulsații și cântec, sunt lumini orbitoare și hăuri fără fund... sunt popoare, sisteme și legi... tot ceea ce trăiesc într-o formă sau alta este deja în mine... Câteodată le simt pe toate deodată, alteori pe rând... câteodată totul se face greu, se solidifică în blocuri imuabile și universul din mine se mișcă la ralenti... alteori totul devine fluid, se lichefiază munții înșiși, se subțiază calotele, se evaporă straturile și totul devine ușor, zglobiu, vesel.
Există o anume succesiune pe care o presimt uneori prin gânduri, alteori se întâmplă fără să o prevestesc și îmi punctează etapele, ciclurile, peregrinările cu trăiri bruște, nebănuite.
Tot ceea ce există pe lumea asta, este deja în mine și tot ceea ce am reușit să iubesc înflorește frumos pe un orizont liniștit. Dimpotrivă, a rămas ceea ce nu am reușit să iubesc și asta este etapa cea mai importantă a vieții unui om: să transformi neiubirea în iubire. Neiubirea... și mai ales neiubirea de sine, de lumea dinăuntru, de ceea ce există pentru că știi că există.
Să treci prin neiubire și să ajungi dincolo de ea iubind este victoria finală... este cununa și ultimul adevăr. Alchimia reală este să preschimbi neiubirea în IUBIRE, să îți cunoști abisurile și piscurile interioare, să le accepți firescul, să îți acordezi strunele ființării pe cele ale vrerii divine și să trăiești unisonul, să-l inserezi în putândul tău.
***
Când ajung pe tărâmul Nemaiputândului îmi suflec mânecile și fac curățenie generală... atunci e semn că e vremea iertării mai cu seamă și a lămpașului prin abis.
