Gândul de week-end-395

 Viața e răspunsul la o întrebare de care am uitat. 

O altfel de privire-272- Maestrul

 A apărut devreme în viața mea... să fi avut vreo patru ani când fratele bunicii a venit la noi și a petrecut un timp cu mine într-un mod care avea să îmi rămână ca un reper pentru ce înseamnă să ai un bunic, pe care nu l-am cunoscut niciodată.  A fost timpul de care mi-am amintit adeseori cu mare drag, prețuire și dor. Nu am mai auzit după aceea nimic despre acest frate al bunicii. Mai târziu, pe la adolescență mi-a revenit puternic dorința de fi avut și eu un bunic care să mă fi învățat lucruri despre viață și mi-l imaginam sub forma unui bătrân cu barbă albă, înțelept și calm, hâtru într-un fel unic.  

În alte etape felurite ale vieții, acest dor a revenit sub forma căutării unui Maestru potrivit mie, care să nu fie ostentativ în manifestări dar să aibă o mare înțelepciune,  credință neclintită în Viață și în mersul ei, pe care să îl respect și care să mă atragă prin tot ceea ce reprezintă, lângă care să învăț necontenit, să cresc, să mă descopăr. Am stat lângă oameni care se numeau sau erau numiți maeștri, am citit scrierile  altora, am încercat conectarea telepatică cu spiritul unor Maeștri în viață sau trecuți demult în altă dimensiune... de fiecare dată, la ceva timp atracția față de fiecare dintre ei s-a micșorat, sentimentul că  acela nu era și drumul meu  s-a repetat constant și am decis să continuu cu speranța că într-o zi Îl voi întâlni. 

***

Deunăzi vorbind la telefon cu prietena mea, primele ei cuvinte au fost cam așa: „Bunăăă! Măăi, dar ce  maestru ți-ai găsit, e strașnic! foarte tare!”. Confuză, am întrebat-o la cine se referă și atunci am auzit „Muntele!!!”.  Recunosc că deși surprinzătoare într-o primă etapă, cuvintele ei devin tot mai pline de adevăr. Mult timp m-am gândit la a-L căuta în formă umană, ignorându-I atributele. Rememorând însă ceea ce trăiesc în preajma Muntelui de aproape trei ani încoace, felul cum mă simt în prezența lui, tot ceea ce descopăr despre Viață, despre mine, fericirea pe care o simt când merg la El, inspirația, transformările, încântările, toate darurile pe care le descopăr, toate lecțiile pe care mi le oferă, felul cum mă antrenează, felul cum nu pot sta mult timp departe de El fără să simt că mai are ceva să-mi spună, să-mi arate, toate îmi confirmă  că mi-am găsit Maestrul! 

 

O altfel de privire-271- Bagheta...

Există pe lumea aceasta o legătură tainică între mișcarea baghetei unui dirijor, mișcările instrumentiștilor, sunetele produse de ei, emoțiile trăite în rândul spectatorilor, intenția Vieții care se naște apoi și inspirația care îi vizitează pe toți. Unduirea baghetei lasă în urmă-i un sunet, sau o întrupare... E o taină anume aici, pe care obișnuim să o numim miracol sau minune, dar care există peste tot în lumea asta, în viața asta căci există o intenție în tot ce trăiește. 

***

    Cândva, eram o formă de energie care, la semnul unei baghete divine a intrat  în celula primă ce m-a găzduit și a continuat să-și facă treaba până când m-am întrupat și am scos primul strigăt lumesc. Acea intenție există încă în mine și continuă să lucreze chiar dacă nu sunt conștientă de Ea, își face treaba până când voi deveni o altă formă de energie sau de cunoaștere ce va pătrunde în conștiința colectivă și acolo, își va face treaba până când evoluția și creația vor deveni inimaginabile. Există un gest inițial în toate și o intenție ce trăiește înăuntrul a toate. Există un sunet în orice mișcare și o emoție în orice gest; există un înțeles în orice fenomen, așa cum există și o căutare pentru ce este deja și nu se vede încă... 

 

Taine-21

 Nu e ciudat

Că atunci când 

mă gândesc la tine

la iubirea dintre noi

îmi apare 

Singurătatea?

Nu mai știu 

care 

dintre ursitoare

mi-a șoptit 

că dimpotrivă, 

în iubire

singurătatea 

se șterge 

și unu

se face NOI.

Celălalt drum

 Am simțit o ușoară neliniște înainte de ceea ce îmi aminteam a fi  intrarea pe traseu. Pădurea era în fața noastră așa cum o știam dar ceva era diferit. Am înaintat până am intrat sub frunziș. Nu se vedea marcajul dar am decis să urcăm până când aveam să găsim poteca. La început panta a fost destul de accesibilă până când treptat totul a devenit aproape de verticală, plin de frunze uscate și pietre instabile. Am început să urc cu trupul tot mai aproape de sol. 

    Ele erau undeva în fața mea. Am văzut urmele pașilor lor ce alunecaseră pe pământul reavăn de sub frunze. Am ocolit acea porțiune înaintând apoi pe genunchi. Mă cățăram cu sentimentul tot mai acut că e posibil să reușim dar și cu acela al neînțelegerii: unde am greșit? La un moment dat am văzut deasupra niște stânci. Mi-a venit în minte să verificăm drumul pe telefon. Din fericire aveam net și semnal și drumul se contura foarte aproape de noi frumos și dătător de speranță. Am decis să continuăm în sus, dar când să ajung la stânci  mă aștepta o porțiune dreaptă și alunecoasă. Atunci am simțit că acela era un moment dificil pentru mine și m-am oprit. Undeva mai sus, ea mi-a simțit ezitarea și mi-a spus: „Stai liniștită, cobor acum la tine și reușim noi cumva!” Am așteptat-o cântărind distanța pe care o aveam de urcat și care era mai mare decât deschiderea pasului meu.  Am privit în jos și atunci am simțit că dacă nu aveam să reușesc să urc atunci, nu aș mai fi putut nici să cobor în siguranță acea pantă. A ajuns deasupra mea și cu o încredere uimitoare s-a proptit bine pe tălpi și mi-a întins ambele mâini. O forță uimitoare m-a tras în sus peste porțiunea alunecoasă și m-am trezit deasupra, sprijinită bine de un copac mai gros. A cântărit situația, s-a asigurat că sunt bine și a pornit iar în sus să găsească poteca. Au făcut cu schimbul, mergeau pe rând în față să cuprindă porțiuni mai sus de pădure.  Am continuat să urc și eu după ele privind în jur la sălbăticie  și începând să comunic diferit cu ceea ce era în jur. Un copac mi-a arătat direcția, altul m-a sprijinit, un luminiș ne-a ghidat și el până când, undeva deasupra am auzit-o „Gata! am găsit poteca și mai încolo e și marcajul!” Un val de forță m-a cuprins și le-am urmat cu încredere. Când am pus piciorul pe potecă, am simțit bucurie, liniște, Acasă!  Toate trei am fost bucuroase iar ele și-au exprimat încântarea  și dorința de a mai trăi asemenea experiențe.

***

    Odată ajunsă pe potecă mi-am simțit  mâinile pline de pământ până deasupra încheieturilor, frunzele și crenguțele ce-mi atârnau din păr, urmele pișcăturilor de țânțari care profitaseră de neputința mea de a îmi desprinde degetele din pâmânt pe panta verticală, praful de pe obraji și m-am gândit la drumul nostru prin viață, la momentele când dintr-un motiv oarecare pornim diferit și ne depărtăm de Cale, la dificultatea parcursului până ajungem iar pe Drumul nostru. Și am simțit multă recunoștință pentru  acele mâini prompte, dârze, sigure pe ele, care în momentele noastre de slăbiciune și deznădejde spun . „Fii pe pace, vin spre tine și o rezolvăm noi cumva!”, apoi se întind spre noi ca să ne ridice din porțiunile alunecoase în care nimerim. 

***

    Nici nu știm cât de ajutor ne suntem unii altora și cât de importantă este prezența noastră în viața celorlalți și asta face să fim  niște ființe atât de uimitoare. 

„I”ll be there!” 

 

Gândul de week-end-394

Dacă ești destul de onest, la un moment dat vezi propriul joc prin care obții energie și atenție de la ceilalți. 

O altfel de privire-270- Altcumva

 Adeseori mă opresc din a face ceea ce făceam ... de curând am aflat că mă opresc atunci când ceea ce urmează ar putea crea instabilitate și eu evit instabilitatea. E posibil să fie așa... de când am amintiri am dorit echilibrul și pacea, dar în mod contrar am trăit mai ales dizarmonii, certuri, dezechilibre, instabilități. Într-un moment de iluzie  am decis să mă opresc din a trimite chiar iubire și am intrat pe zona glissării în care totul se întâmplă doar, în care totul curge fără un scop ori țintă. 

Am trăit altcumva timp de  câțiva ani și am continuat astfel până într-o seară când am înțeles că nu mai vreau să mă culc cu mine... da, am avut conștientizarea faptului că nu îmi eram o companie ușoară și că presiunea pe care o simțeam în preajma mea devenise de nesuportat. 

Prin urmare am decis să îmi schimb felul cum îmi vorbeam, felul cum mă purtam față de mine și, implicit, față de viața însăși. 

***

Vine un moment din viața unui om în care se vede clar și atunci decide să facă totul altcumva... să își schimbe felul cum își vorbește prin vocea interioară, să își modifice felul cum se comportă față de sine, să găsească un alt mod de a se însoți prin clipele și zilele și nopțile sale, să își schimbe felul în care  se întoarce  zilnic la viață. 

În viața unui om există acea clipă de epifanie în care înțelege că  totul chiar depinde de el însuși, de felul cum lasă viața să treacă sau nu prin el, de felul cum se poartă, cum simte, cum gândește, cum face fiecare gest, cum simte fiecare zi, fiecare trecere.

***

La un moment dat, există acel sentiment că ești în această lume fără să îi mai aparții și că privești în timp ce trăiești ... de atunci încolo moartea nu își mai are sensul cunoscut, faptul că trăiești fizic sau nu reprezintă doar una din fațetele felului în care experimentezi viața și începi să fii atent la ceea ce îți stă în putință, fiind în acest trup... pentru Calea ta și a celor pe care îi întâlnești, pentru Evoluție și Viață. 

O altfel de privire- 269- Trecutul...

„Cine nu își acceptă trecutul, nu are un viitor!” am citit aseară o replică într-un film și aceste vorbe au rămas cu mine apoi. Mă gândesc adeseori la trecut ca la ceea ce am trăit undeva în spatele acestui moment, așezat ca pe o linie a timpului undeva în stânga... apoi mă văd cum revin și retrăiesc ceea ce se află acolo, în acel trecut... De multe ori mi-am propus să trag un fel de linie graniță în care tot ceea ce reprezintă „trecut” să rămână acolo dar tot de atâtea ori m-am surprins readucându-l în prezent ca exemple, sau amintiri povestite. 

***

 Și dacă ceea ce numim Trecut este doar o nuanță din paleta coloristică personală pe care nu e nevoie să o ștergem în vreun fel ci doar să o lăsăm să fie ca atare în ansamblul ce ne definește... dacă ceea ce trăiesc acum este deja totul, conține totul. ce am trait, ce trăiesc și voi trăi? oare aș mai vrea să șterg, să renunț, să demarchez dacă aș ști că s-ar pierde o parte din ceea ce mă definește? 

    Cred că trecutul suntem în fiecare moment și că el se schimbă la rândul lui prin ceea ce trăim în fiecare moment. Cred că ceea ce suntem, trăim, gândim, facem ACUM ne definește perpetuu pentru ce a fost și ce va fi, și asta se poate schimba în fiecare secundă, cu fiecare respirație, la fiecare intenție, ori sinapsă conștientă. 

***

În fond, împreună cu viitorul meu sunt deja trecutul copiilor mei. 

Iar această conștientizare mă face să îmi doresc să fiu mai cuprinzător și deschis în înțelegere și viziune, în cunoaștere și simțire, în integritate și dedicație. 

Gândul de week-end-393

 Într-un anumit fel, pentru Divinitate suntem ca acei profesioniști pe care îi alegem și noi ca să îndeplinească o lucrare. Facem o lucrare a Sa, în funcție de cât am lucrat la perfecționarea noastră.

Gândul de week-end-392

 Suntem precum niște ferestre prin care  se vede divinul atât cât le curățăm și le păstrăm curate.

  

Poveștile sufletului-66- „Când dansezi...”

  Fiecare dintre noi, trăiește după un anume tipar inconștient, scris între rândurile inimii sale. Acolo, în pliurile din inimă există tot ce ne este necesar ca să trăim viața pe care ne-o dorim și care ne este benefică, împlinitoare, rodnică, abundentă. 

***

Într-un anumit moment al vieții am intrat în mod conștient în căsuța din inimă, pe care am găsit-o cu ușurință într-un decor mirific. Am putut să-i „văd” împrejurimile, să simt aerul de acolo, chiar senzația pe care acel mediu o lăsa pe pielea mea... am perceput lumina, culorile, universul acela. Apoi, am intrat în căsuța din inimă și o mare surpriză m-a întâmpinat: acolo, înăuntru, era întuneric, nu puteam să „văd” nimic, oricât de mult m-am străduit. Am revenit în afara ei, am privit-o iar din exteriorul său și totul era ca la început: copacii, razele soarelui, lumina, florile, iarba, însuflețirea, viața... am pășit iar înăuntru și... același întuneric... În căsuța din inima mea, mult timp nu am știut că este întuneric și apoi, mult timp nu am știut ce se află înăuntrul acelui întuneric. 

***

Probabil că la un moment dat, asemeni unei localități care pe timpul unei furtuni puternice sau calamități rămâne fără iluminatul electric și stă în beznă până când se repară totul, mă gândesc că în căsuța din inima mea, s-a stins lumina fără să știu și am continuat să „trăiesc” în acel întuneric fără să-mi dau seama; probabil că mi s-a dezvoltat o altă capacitate de a mă mișca prin întuneric și am contat pe ea, mergând pe bâjbâite... până în acea zi în care, în plină lumină și veselie am deschis ușa căsuței și m-a întâmpinat bezna... adâncă, nemișcată, opacă, grea. 

Îmi amintesc că am pășit în interior cu speranța că mă voi obișnui cu întunericul și așa voi putea desluși ceva din acel loc; în zadar. Am deschis geamurile chiar, am văzut lumina de afară, dar înăuntru, același întuneric în jurul unor raze subțiri ce pătrundeau din exterior. Am aprins apoi o lumânare înăuntrul căsuței și tot ce am putut vedea a fost lumina flăcării ei, nimic în jur. 

***

Privind apoi la oameni, la felul lor de a fi, la acțiunile lor, la cuvintele pe care le folosesc cu o anume încărcătură vocală și energetică, am înțeles că foarte puțini dintre oamenii trăitori astăzi își cunosc lumina dinăuntrul căsuței din inimă... foarte puțini și-au descoperit comorile de acolo, bogățiile și tocmai de aceea în viața reală se comportă ca și cum trăiesc orbecăind perpetuu: fie caută libertatea absolută, afundându-se în liane sociale evidente și zbătându-se apoi frenetic prinși în plasele pe care și le-au ales singuri, fie caută puritatea, perfecțiunea și se găsesc mai mereu în compania acelora impuri și imperfecți pentru care simt dezgust sau furie, fie, în permanentă nesiguranță, caută sentimentul unei siguranțe iluzorii date de  bunuri materiale, ori promisiuni schimbătoare... Singura soluție pentru toți se găsește acolo, în întunericul dinăuntru: acolo se află libertatea absolută, perfecțiunea, puritatea, sensul, siguranța... Singurul lucru pe care îl putem face cu adevărat este să facem lumină în acel loc din noi și să ne bucurăm de ceea ce ea va lăsa la vedere. 

Poveștile sufletului-65- Rodul...

 În sufletul nostru există o anume succesiune climaterică, asemănătoare anotimpurilor terestre... la răstimpuri,  mici adieri sau semne pe cerul dinăuntru anunță transformările ce vin. Așa cum trecem prin zile lungi de gheață sau de caniculă, tot la fel există pe bolta cerescului din noi perioade calde dar și perioade când ai sentimentul că nu suferința e ceea ce poate fi mai rău pentru sufletul tău ci neputința de a mai iubi, incapacitatea de a o mai simți. 

Mergem unii spre alții ghidați de amintirile unei iubiri pe care am cunoscut-o deja, pe care am trăit-o și care am fost cândva... acea iubire care ne-a făcut Prometei și zei, care ne-a încoronat cu stele... mergem spre celălalt nu atât ca să primim ceva de la el, ci mai ales cu speranța că alături de el sufletul nostru va rodi așa cum îi este menirea. Și de cele mai multe ori, nu neapărat oamenii în sine ne dezamăgesc prin ceea ce fac ori spun, ci acea șansă pe care o ratăm iar de a trăi în iubire. 

***

Crezul  și vrerea  de acum îmi sunt  ca pentru  tot ce voi trăi de acum încolo, să îmi rămână sufletul în iubire, să crească în mii de raze și să aurească tot ce trăiesc, ce ating, ce gândesc. Ceea ce mă întristează în relațiile nepotrivite este tocmai faptul că vreodată aș putea să nu mai simt iubirea deloc, că într-un anume gest disperat aș putea permite ca sufletul să mi se stafidească și că nicio geană sidefie nu l-ar mai putea broboni vreodată în pârg.  Dintr-o anume perspectivă sunt precum o țarină ce a fost stearpă sau rodnică în funcție de cel care o semăna sau de mediul din jur: în companie nepotrivită roadele mi-au fost puține ori uscate, sau, paradoxal, în perioade lungi de singurătate am devenit pajiște înmiresmată unduind sub azur. 

Când o pasăre albastră mi-a cântat cu înfiorări de amurg,  am început să mă știu, să îmi amintesc că rodul meu își are un timp negreșit și că e menit să potolească multe însetări. 

 

Gândul de week-end-391

 Când oferi mult, fii pregătit să și  primești mult. 

Poveștile sufletului-64- Mă vezi tu, pe mine oare?

 Infinite priviri ne străbat... în noi sunt mulțimi de ochi ce  se așază pe oameni, obiecte, imagini, trăiri, simțiri, cuvinte chiar... asemeni unor umbre, privirile noastre acoperă ceea ce „vedem”, îmbrățișează blând sau sufocant, revigorant sau ștrangulator ceea ce vedem. Privirea noastră, fără să o știm, are capacitatea de a schimba fizic  obiectul privirii... asemeni unui proiector care punctează un anumit loc luminându-l și încălzindu-l, privirea noastră influențează mișcarea intimă a celulelor obiectului privirii noastre, influențează armonia interioară sau determină dezorganizare, uscăciune, devitalizare... credem că vedem dar de cele mai multe ori doar privim și lăsăm în obiectul privirii noastre veninul neîmplinirilor personale, sentimente de invidie, furie, neputință, lașitate, slăbiciune. Chiar și cei care se consideră spirituali, care își declară intenții pozitive în favoarea oamenilor, obișnuiesc să nu vadă cu adevărat, căci a vedea este să înțelegi ceea ce determini în celălalt, ceea ce ”lași” să pătrundă în el cât timp îl privești direct sau în imaginar. 

Ceea ce transformăm în noi, orice gând pe care îl schimbăm în senin, orice sentiment negativ pe care îl domolim, orice furie pe care o îndulcim sau îi dăm un sens util, face ca și calitatea privirilor noastre, a razelor noastre, a interacțiunilor noastre să se schimbe. 

De altfel, chiar o vorbă de demult  spune că „ochiul stăpânului îngrașă vitele”. Prin urmare, să ne vedem pe noi și pe ceilalți cu ochi buni și luminoși. Până la urmă, viața însăși ține de privire...

Gândul de week-end-390

 Uneori, oamenii se straduie atât de mult să fie buni, încât devin răi.