Gândul de week-end-390

 Uneori, oamenii se straduie atât de mult să fie buni, încât devin răi. 

Poveștile sufletului-63- Râul...

 Chiar și în pustiul cel mai arid există un loc unde cândva a curs un râu... pe unde s-a produs o alunecare, o curgere, o fluidizare ... În acel loc aerul este diferit ca și cum râul continuă să curgă într-un invizibil terestru și alunecarea lui face să se miște sunete, adieri, clipociri. Dacă ajungi acolo, e posibil chiar să te simți lângă un râu adevărat, să simți cum prin tine trec unde cristaline și răcoroase, cum îți cresc ferigi  printre pietre și pești iuți îți taie undele spe amonte.. 

***

Trec adeseori prin aridul omenesc și observ cum rând pe rând, felurite râuri dispar tăcut: râul de lacrimi calde, al boabelor de rouă  din suflet, cel al curajului  în asumare, cel al perseverenței în creștere și curățenie și mai ales râul compasiunii. 

***

„Du-mă la râul tău, vreau să-l cunosc!” 

 

Poveștile sufletului-62- Muzica...

 Iubesc câteva lucruri pe lumea asta mai mult decât o pot exprima, iar printre ele muzica are un loc anume. Mă uimește și mă fascinează modul cum undele sonore în contact cu ființa mea creează dansuri cuantice, ori unduiri de sentimente, cum inspirația se așază cuminte pe un portativ eteric pentru ca apoi să se înșire în cuvinte, în emoții, idei, transcrieri de zenith.

Precum întâlnirea a două instrumente diferite în aceeași partitură, la fel se întâmplă și cu două suflete în relație... fie că sunt de prietenie, de iubire, în căsătorie sau pentru o lucrare comună... un pian și o vioară, împreună ... uneori pianul sună dezacordat alteori, vioara... uneori alăturarea lor se aude ca și cum fiecare cântă separat, ca și cum se aud două partituri distincte în același timp... sau, în mod miraculos, alăturarea lor creează magnificul, posibilul, armonia, creșterea.

Undeva, într-o fărâmă de inimă, cred că fiecare dintre noi tânjește să trăiască acea partitură în care interpretarea fiecăruia să se modeleze în măiestrie, cântecul împreună să fie strălucirea ambilor, fiecare să fie virtuoz în solo și împreună, să creeze acele tăceri ori susțineri în care să se întâmple înflorirea reciprocă... E bine știut că un suflet, la fel ca și o floare  înflorește diferit într-un mediu prielnic în comparație cu  unul potrivnic. Florile fericite sunt de o frumusețe ireală, uimitoare, divină, iar florile care înfloresc într-un mediu nepotrivit sunt șterse, timide, stângace. 

Viața fiecăruia dintre noi are aceste premise: să fie o sonată uimitoare de Mozart sau un cântec oarecare, ce trăiește puțin...  iar acest potențial, această octavă divină din suflet, această înflorire măiastră se întâmplă lângă sufletul potrivit nouă... Sunt suflete care ne potențează, lângă care devenim păsări măiastre ce își lasă viersul să lumineze prin veacuri și sunt suflete care ne bruiază, lângă care ne închidem și tăcem. 

Noi toți, lângă cel potrivit putem  crea o minunată sonată de Mozart în relațiile noastre. 

O altfel de privire-268- Am învățat...

 Am învățat  din contactul cu munții mai mult decât am  știut din lumea orașului. În oraș am învățat mai degrabă cum să mă acopăr cu fețe potrivite uzanțelor, cum să mă protejez ori să mă pansez în singurătate... cum să îmi pun inima deoparte de ființa îndurerată.  În mijlocul pădurii, în plinul verde ori în cristalul albastru al cerului  se produc reanimări nesperate, se face o mare liniște înăuntrul meu și pulsul inimii se modulează în cântec. „Hello, my old heart!” îi spun șăgalnic și vivifiant. Nu mai știu atunci dacă tot ceea ce văd, ce simt, ce aud este înăuntru sau înafara mea, dacă nu cumva e pentru că abia acolo inima își desface iar brațele, se simte în deplinul viului său, în paradisul pierdut pe care mi-l redă din abundență atât cât există posibilul. 

Am învățat să am răbdare și să continuu, am învățat perseverența și mișcarea constantă, am învățat să mă bucur într-un mod vindecător, firesc, să fac alegeri și să accept evidențe... în mijlocul viului, la îngemănarea dintre verde și albastru e singurul tărâm unde mă trăiesc cu adevărat, unde spațiul timpul, trăirile și faptele sunt aceleași înăuntru și înafară... acolo există liber adevărul fără să fie nevoie de voci autorizate care să-l pronunțe și să îi acorde permisiunea de a fi adevăr. 

În îngemănarea dintre vizibil și nepătruns mi-am cunoscut trăiri deprinse în copilăria mică, temeri și fascinații dobândite... și mai ales am înțeles că atunci când ceața e foarte deasă, aleg drumul pe care îl știu cel mai bine, pe care l-am parcurs deja, iar nevoia, curiozitatea de nou mi-o satisfac atunci când ceața dispare din jurul meu până la măcar o sută de metri. 

În clipe de cumpănă, aerul îmi vorbește diferit în mijlocul pădurii, iar vântul îmi e îndrumător, camarad și tovarăș bun. În oraș vântul mi se alintă sub podul palmei și precum un pisoi leneș îmi cere să-i mângâi spinarea, în acel decor,  autoritar, înțelept și precis, precum un profesionist la treabă vântul îmi arată ce e de făcut în imediat. 

Hei, salut, inima mea! 

„Nu mai e nevoie să fii singură!” 

O altfel de privire-267- Încă un pas...

 Sunt pe acea punte ce leagă ce a fost de ce va fi ... mai arunc o privire pe după umăr înapoi, revăd, retrăiesc deși știu că toate aceste priviri furișe în spate mă fac să nu văd ce e acum... de fiecare dată când corpul meu este undeva iar privirea altundeva, când mă gândesc sau imaginez, trupul meu se șterge din ființare iar când revin îl găsesc uneori suferind... cel mai des din lipsa de atenție, căldură, trăire în deplinul său. 

Sunt pe acea punte și mai am un pas doar să trec pe malul celălalt care,  aparent e asemănător dar atât de diferit prin simplitate și lumină... Și chiar atât pot vedea de aici: un tărâm simplu și senin... mă cere desculță și știu că mai am o ultimă ezitare în a renunța la încălțări. În ciuda atâtor bătături, bășici, echimoze, entorse gestul de a renunța la ele îmi e străin. Mai am doar un pas de făcut ... și să rămân desculță ...

Stau pe această punte și în sfârșit accept tot drumul pe care l-am parcurs, toate căderile și renunțările, toate fundațiile și construcțiile, toate minunile, lucrările, trăirile, toate toate sunt pixelii care fac să fiu această imagine aici, acum. Și pentru prima dată le văd cu alți ochi și pentru prima dată sunt mândră de mine și recunoscătoare pentru ce am devenit. E uimitor și magic... e unic.

Stau în liniște și îmi cuprind într-o îmbrățișare caldă picioarele care m-au adus aici, în fața acestui pas ... îmi potolesc setea, îmi simt respirația, contururile și plinurile, simt îmbrățișarea aerului, consistența sa ușoară, simt seninul ce mă așteaptă, auriul noii înfăptuiri, mă las fără contur și ... pășesc! 

Gândul de week-end-389

 Cu cât un om este mai rănit, cu atât mai mult caută  satisfacții în afara sa. 

Poveștile sufletului-61- Sunt dintre aceia...

 Sunt dintre aceia care duc greul fără să o știi, care îți spun ce au de zis ori tac, dar nu te vorbesc de rău în lipsă pentru că se simt rău fizic chiar și pentru un singur gând potrivnic vieții. Cel mai des merg acolo unde e greu ori provocator în învățare, foarte rar mă aflu  unde nu e nimic de făcut. Sunt responsabilă și  lucrez spre folos și pasiune oriunde mă aflu. Mă destabilizează oamenii invidioși, bârfitori, mici la suflet și aleg să mă îndepărtez de tot ceea ce reprezintă ei. Cei care mă cunosc mai îndeaproape, cu care am trăit ani buni situații felurite, cei care mi-au simțit vibrația dincolo de cuvinte și aparențe, cei asemeni mie, știu că vine o vreme când trăiești ceea ce îți cere Calea, sau Divinitatea, sau Misiunea și că tot ceea ce reprezintă orgolii mărunte, funcții, statuturi nu au nicio valoare în lipsa integrității, a onestității față de Sine și ceilalți, a asumării depline. 

 ***

Sunt dintre aceia care pot merge singuri pe drum, prin pădure sau pe cale,  dar care încă apreciază o companie pe măsură  și care preferă solitudinea în schimbul unei proaste însoțiri.  

Sunt dintre aceia care înțeleg că îi pot speria pe cei care nu se cunosc, se complac în judecăți și bârfe, care nu sunt impecabili în vorbă și fapt, care trăiesc într-o alunecare lipicioasă fără chiar să înțeleagă acest lucru. Îi văd, îi simt, și îi ocolesc. Ne putem regăsi când vom avea același ideal, aceleași priorități, sau năzuințe. Ne putem asocia și însoți când respectul și recunoașterea sunt singurele criterii ce ne străbat intenția. 

Poveștile sufletului-60- Sufletul...

 Sufletul are un limbaj al său care se exprimă prin trăiri. Când ceea ce facem este hrănitor, evolutiv, benefic pentru sufletul nostru, simțim bucurie, regenerare, beatitudine chiar; când ceea ce facem este  impus, din obligație, lipsă de asumare, rutină, siguranță slab înțeleasă, simțim epuizare, oboseală, apatie,  Pe măsură ce trecem prin vârste limbajul sufletului se estompează în spatele unor trăiri care aduc o bucurie iluzorie, și care de fapt este o îndepărtare de sine, o amorțire pe care o luăm drept bucurie deoarece estompează însăși suferința. Ca un paradox, pe măsură ce creștem, pe măsură ce ar trebui să mergem spre maturizarea noastră deplină ( fizică dar și emoțională și spirituală) ne dezlipim tot mai mult de noi înșine, devenind niște accesorii atrofiate ale propriilor suflete. 

De câte ori văd un om care își arată supărarea pe el și pe viață, de câte ori văd un om speriat de funcția pe care o ocupă, de câte ori văd neasumare și indiferență, simt o mare tristețe... știu că eu însămi trăiesc această atrofiere de care aminteam și singura gură de aer proaspăt în această sufocare generalizată este să îmi las sufletul să mă ducă în locurile și situațiile în care îi simt fericirea simplă.  De mult nu mai caut recunoașteri artificiale, atestate iluzorii, grade ce se risipesc la prima rafală. Am înțeles că în mine există deopotrivă călăul și Mesia, că drumul zilei către noapte este același cu cel al nopții către zi, că ele sunt la fel și se succed perpetuu până când ochiul  se va fi obișnuit să vadă și altceva în afară de zi și noapte, iar atunci sufletul redevine  viguros și roditor. 

Gândul de week-end-388

 Unii oameni   simt că iubesc doar ceea ce nu pot avea, alți oameni sunt iubiți doar când pleacă.

O altfel de privire-266- Je veux...

 În adâncul sufletului meu există o făptură timidă ce își păstrează inocența în ciuda a tot ceea ce trăiește omul în care locuiește. Undeva, în celulele mele se află un legământ pentru frumos și bun, pentru armonie, sinceritate, curaj, bucurie. Adeseori sunt întrebată ce  și mai ales cum fac atunci când îmi este foarte greu și atunci îmi vine imaginea acelor copaci ce cresc printre stânci și se fixează solid și viguros în blocul imens, imposibil de imaginat drept cămin al vegetației.  Când această făptură interioară este simțită chiar și pentru o clipă de oamenii cu care interacționez lasă o asemenea impresie încât ei cred că sunt atrași de ceea ce sunt eu. „O să ne fie foarte dor de dumneavoastră!” mi-au spus ieri în clasa în care stăteam toți douăzeci prinși în magia unei tăceri inspiratoare, din afara timpului. I-am privit, i-am văzut și le-am spus: „Știți, de fapt nu de mine vă va fi dor, ci de acest fel de a fi, de a vă simți... vă este de fapt dor de mult timp ca cineva să vă vorbească în felul acesta, să se adreseze sufletului vostru și asta nu se întâmplă acum, și nu a fost până acum. Sunteți surprinși dar știți ce cred? Cred că tocmai pentru că simțiți astfel, mulți dintre voi ați venit ca să faceți lumea așa cum vă e dor, să fie normal și firesc, să fim evoluați și sinceri, creativi, valoroși, asumați.” Liniștea căpătase formă fizică și ne îmbrățișa pe toți... sufletele noastre recunoșteau adevărul și emoția, speranța reapărea luminos. 

De ceva timp știu că aparțin Căii mai mult decât unui loc anume și de mult timp știu că ceea ce facem și mai ales cum facem  este  învățătura adevărată pe care o transmitem. Când tot ceea ce pot oferi unui loc, ființe sau situații se termină, merg în altă parte. De-a lungul timpului am observat că plecările mele au fost în anumite momente ce nu au depins de voința mea, ci  erau deja fixate undeva pe un grafic celest. Ceea ce trăim are timpul său favorabil și vine atunci când este cel mai potrivit ca să ne învețe ceva de folos creșterii noastre; plecările, venirile nu sunt menite să ne pedepsească sau să ne premieze, sunt doar momente favorabile evoluției singulare și a celei împreună. 

***

Încă trăim la un anumit nivel pe această planetă, iar firescul se află în rezervații naturale pângărite. 

Gândul de week-end-387

Trăim ceea ce suntem.

O altfel de privire- 265- Hrana...

 Așa cum este creată lumea noastră, ceea ce trăiește pe această planetă are nevoie de hrană ca să existe. Fiecare dintre noi se ocupă zilnic de acest aspect esențial al vieții sale și asigurarea hranei este o nevoie permanentă și fundamentală a ființei. 

Uneori îmi surprind însă o parte a ființei încă înfometată, încă tânjind ... și știu că hrana fizică este acel aspect  limitat a  tot ceea ce sunt. Ba mai mult, au fost situații când chiar în lipsa hranei fizice, am simțit o anume dilatare, o anume contopire caldă și hrănitoare, așezată într-o matcă luminoasă. 

Sunt etape întregi din viață când  dorul după un Eden mult prea vechi ca să mai poată fi repetat dar încă rămas într-o memorie neștiută, îmi străbate simțirea până când ia forma unei tânjiri, unei înfometări particulare. Și atunci simt o nevoie anume, o foame crescută după acea hrană care te ține treaz și atent, lucid, pasionat de lucrul pe care îl iubești, căruia i te dedici. Sunt zile, ani chiar când îmi este cumplit de foame după inspirație, după starea aceea de curgere atemporală în împlinirea unei lucrări cu care să mă simt contopită, de care să nu mă dezlipesc până nu îi simt desăvârșirea... la o altă scară, e ceva comparabil cu ce am simțit în perioada de sarcină sau când am imaginat și am înfăptuit ceva ce mi-a bucurat sufletul. 

Este o altfel de foame în lumea asta și uneori o simt năucitor în mine însămi...

Gândul de week-end-386

 Și vine o zi când înțelegi că prieteni îți sunt deopotrivă atât cei care îți fac binele cât și răul cel mai mare. 

O altfel de privire-264- Elita...

În stratificarea socială, cred că există deja un elitism natural, o noblețe a esenței care nu poate fi falsificată sau păcălită de aparențe. 

Dincolo de ceea ce arată societatea există oameni care „văd”, care „știu” cum sunt ceilalți oameni și care îi tratează din perspectiva esenței lor, a umanității și divinității fiecăruia, a luminii și umbrei ce îi alcătuiesc; sunt acei oameni care nu sunt impresionați de ceea ce au făcut sau trăit ceilalți, de familia în care s-au născut, ori de onorurile pe care le-au primit  dacă experiența respectivă a trecut peste ei fără învățăminte, dacă nu i-a făcut mai înțelepți, mai calzi, mai buni, mai iubitori. 

Există pe lumea asta o altă societate paralelă, aceea a trăirii întru adevăr și dreptate, întru respect, prețuire, generozitate reciprocă, autenticitate; o societate în care nu există abuzuri, falsificări, imitări,  înșelarea sau vânarea slăbiciunilor celuilalt în folos personal.  Există deja acea societate în care membrii ei sunt puri și blânzi, înțelepți, răbdători, harnici, iertători. 

Ea este alcătuită din suflete bătrâne, rămase neîntinate în ciuda tuturor experiențelor trăite, incomode pentru cei care au abilitatea de a jongla în societate, de a se adapta ușor ascensiunii aparente, suflete detestate  de cei fericiți în mulțime, în adulație; aceste suflete bătrâne deci, autoeducate în lipsa valorilor și virtuților autentice sunt cei care reprezintă societatea cu adevărat valoroasă, stâlpul de sprijin invizibil, echilibrul din haosul actual, oaza din pustiul ce se întinde tot mai vizibil în jur. 

Ceea ce îi caracterizează pe acești oameni este profunda iubire pe care o simt față de sufletele celorlalți, înțelegerea naturii umane, lupta interioară a fiecăruia...  ei țin cont de ceea ce trăiesc ceilalți deși îi văd cu adevărat dincolo de ceea li se arată și  aleg să trăiască mai degrabă singuri decât în tristețea falsului afișat. 

Există pe lumea asta o anume elită, a oamenilor care sunt una cu drumul și care stau într-un loc atâta timp cât simt că au ce oferi acelui loc, sau acelei situații, ori relații... Când înăuntrul lor nu mai e nimic ce s-ar putea adăuga, când simt că ceea ce au ei de oferit a dispărut, atunci pleacă spre o altă porțiune a călătoriei lor. Ei trăiesc instinctiv  „ceea ce pot aduce eu bun aici?” mai degrabă decât „ ceea ce pot lua eu de aici?”  

Ei sunt acei oameni care sunt însăși Povestea. 

Gândul de week-emd-385

 Ceea ce trăim uneori este mai frumos când e povestit; poate că frumusețea a ceea ce trăim este dată de drumul său prin inima celui care relatează.