Când am înțeles că deși îmi doream fericirea, iubirea pe care o trăiam provoca suferință, m-am oprit o vreme. M-am retras din a mai privi în vreun fel.
Atunci, ca atunci când urmăream mișcarea unui pendul ce se apropia treptat de verticala nemișcată, am perceput cum ceilalți îmi apăreau tot mai puțin polarizați, până când au ajuns la zero; de acolo, din acel neutru, totul a devenit egal, de-o uniformitate fantastică: nu mai era nimic de revendicat, nimic de iertat, nimic de dovedit ori de îndreptat; totul era perfect în sine și fiecare participa în felul său la curgerea eternă. Atunci am știut că acolo unde eram îi puteam întâlni doar pe aceia care ajunseseră și ei în acel loc, la acea înțelegere, la acea trăire. Am știut că de acolo urma să continui curgerea spre nivelul superior și că aveam să cunosc alți oameni, să împlinesc alte visuri, să creez noi „prunci”. Am știut că aveam să stau acolo atât cât era necesar și că voi porni apoi.
Redevenisem una cu Calea, o vedeam din nou, ceața se risipea.
***
Uneori ceea ce vedem în afara noastră determină felul cum privim lumea, alteori, felul cum privim lucrurile schimbă lumea în care trăim.
Îmi place să privesc, mai degrabă decât să vorbesc. Îmi place să îmi port privirea prin vizibil și invizibil, pentru că a rămas în mine un perptuu explorator dornic de cunoaștere. Dacă multe ce mă alcătuiau și-au pierdut sensul de-a lungul vieții, privirea ce cuprinde zarea a rămas la fel de fascinantă, de îmbucurătoare și proaspătă pentru mine.
Privind se întâmplă să aflu, să cunosc, să știu căci fiecare imagine mi se strecoară până în celule și odată cu ea un sentiment anume de curiozitate încă flămândă, de ușoară excitație ca în fața unui mister și de deschidere spre înțelesuri interioare.
Într-o zi, prin pădure fiind, am descoperit că deși priveam adeseori, nu vedeam cu adevărat. Atunci, în ziua aceea copacii au fost cei care mi s-au arătat diferiți de cum îi vedeam mereu pe drumul acela Și am știut că a fost un dar.
În altă zi, lângă omul iubit fiind, îi căutam privirea ca de obicei, căci îmi place să mă descopăr prin ochii celuilalt. Îmi place să mă văd cum mă vede bărbatul pe care-l iubesc. Atunci, în acea zi însă am zărit un licăr de neputință: era mult prea vast ceea ce bănuia că există în universul din mine și nu îl putea cuprinde. Atunci am știut că va renunța.
Și-apoi, într-o nouă zi, între niște oameni fiind, am văzut stângăcia, conformismul, nefirescul din socialul lor, fățărnicia chiar sub chipul convenienței. Am știut că voi pleca.
***
Îmi place să privesc mai degrabă decât să vorbesc și una din dorințe este ca ceea ce văd prin ochii celuilalt să fie tot atât de frumos ca ceea ce văd prin ochii mei. Îmi doresc ca oamenii să se privească sincer în ochi, să fie deschiși, să știe că tot ceea ce se spune ori se face are urmări și să își asume aceste urmări. Îmi doresc ca oamenii să „vadă” și eu să văd prin ochii lor calea iubirii și a păcii.
Cei care mă cunosc mai îndeaproape știu despre mine că atunci când merg în drumeții și pierd drumul obișnuiesc să mă întorc, să fac drumul înapoi până la ultimul semn ori indicator, mă opresc o vreme acolo până găsesc continuarea corectă și pornesc din nou.
Același lucru îl fac și în viață: e posibil ca tot trăind în compania altora, ori ajungând în medii care nu sunt neapărat favorabile drumului meu, să mă rătăcesc, să mă trezesc pe o cărare ce nu duce nicăieri ori pe care nu o simt ca fiind conformă cu felul în care sunt menită să trăiesc și atunci, când totul e tot mai străin și mai neadecvat decid să mă opresc și fac drumul înapoi până ajung la ultimul semn ori indicator care îmi arată ceva cunoscut, ceva familiar; mă opresc acolo o vreme și aștept să găsesc continuarea drumului care îmi definește viața asta.
***
De curând, aflată în una din aceste perioade de întoarcere înapoi spre drumul personal, am găsit indicatorul și tot privind în jur am aflat până la urmă și cel mai des motiv pentru care mă tot abătusem spre depărtări ce îmi tociseră forțele. Am stat deci ceva mai mult în punctul de odihnă familiar și chiar intenționez să mai rămân un timp, până când totul devine și mai limpede. Cum ziceam, în acest repaus am înțeles ceea ce m-a făcut să mă abat atât de des: drumul pe care sunt intersectează o mulțime de alte drumuri care mie îmi sunt deja cunoscute, pe care le-am parcurs de mult ori cu alte prilejuri și atunci când întâlnesc pe cineva care se arată dornic să afle mai mult despre drumul său, fac o bucată de drum cu el din dorința de a-i împărtăși ceea ce știu deja dar și din a-i transmite din căldura și bucuria parcurgerii drumului însoțit de cineva de încredere, onest, cineva care își asumă rolul de prieten pe cale, de martor al evoluției personale. Totuși, dincolo de sentimentul de dăruire și de manifestare a dascălului care sunt în esență, cred că există și o formă de orgoliu care se vrea hrănită periodic și care mă încurajează în rătăcire.
***
Invariabil cei alături de care pornesc din nou pe drum, după o vreme de mers îmi confirmă nefirescul alăturării: cel mai des ei vor doar să afle căștigurile imediate și materiale din parcursul lor, iar insistențele mele spre tot ceea ce se află dincolo de aparent, spre un altfel de a trăi aduce tulburare, tristețe, nepotrivire.
Prin urmare, în această adăstare recentă am făcut o înțelegere cu acest orgoliu flămând și i-am promis o altă formă de hrană; în același timp am putut să privesc cu atenție drumul pe care am pornit la nașterea asta. Încă nu știu dacă e menit să fie solitar în întregime dar știu că e singurul care mă face să mă simt vie, care mă hrănește și îmi dă bucuria de a fi aici. Spunea cineva apropiat „Nu oaia neagră e diferită, ci toate celelalte sunt la fel” și înțelesul acestei afirmații mi-a așezat în mine și în jur o conectare nemaisperată și o înrostuire atât de așteptată.
***
Când mă pierd este de fapt o deplasare „spre roșu”, o expansiune care mă poartă constant către miezul a ceea ce sunt în fapt și acest înțeles mă clădește perpetuu.
Destul de des în viață mă găsesc în situația în care atunci când spun ceea ce cred despre o situație, mi se răspunde mai mult sau mai puțin: „nu sunteți realistă”, sau „te minți singură” sau „nu vezi realitatea”. Mult timp aceste răspunsuri din partea oamenilor mai mult sau mai puțin apropiați m-au făcut să mă simt neadaptată sau diferită, adeseori exclusă, nepotrivită cu ceilalți, cu lumea, cu viața însăși. Ca urmare, am făcut eforturi ca să mă integrez, să „mă potrivesc” doar că invariabil, ajungeam la „simți prea mult” sau „gândești prea mult” încât totul îmi aducea o imensă confuzie.
***
Ce am făcut cel mai des în asemenea situații?, am tăcut și m-am străduit să dovedesc că nu era adevărat ceea ce mi se spunea sau mi se spune, dar asta nu mi-a adus liniște și acceptare, dimpotrivă.
Cu ceva timp în urmă îmi venise înțelesul mersului meu în natură; de ce merg uneori ascultând de o chemare salvatoare, alteori de un imbold terapeutic, ori pur și simplu de un dor, de ce merg deci la munte? Și răspunsul a fost că doar acolo, în acea natură, în păduri, pe acele poteci, cu acele deschideri uluitoare de zări, doar acolo pot să pășesc simultan și într-un spațiu dinăuntrul meu și al vieții. În societate, în interior de grupuri ori lângă oameni, cel mai ades simt o barieră interioară mai mult sau mai puțin groasă, impenetrabilă, care nu îmi dă voie să înaintez în acel tărâm al cunoașterii subtile, al armoniei. E uimitor cum majoritatea cuvintelor oamenilor, chiar și a celor apropiați, includ o judecată considerată ca o abatere a ceea ce ești sau spui de la modul cum văd EI lucrurile și viața. Prin urmare fie ești prea nehotărât, fie ești slab, fie ești negativist, ori pesimist, ori agresiv, ori lipsit de bun simț, fie ești viclean, ori oportunist, interesat, nesimțitor, și lista e lungă din acea perspectivă a locului și înțelegerii personale. În plus, după ce simți că ai primit acea etichetă, urmează și strădania celuilalt de a te modifica, de a te „salva” din ceea ce percepe el că ești și urmează acele tonuri din voce, ori modalități coercitive prin care vrea să te determine să devii ceea ce îi pare că ar trebui să fii.
***
De ce scriu acum despre acest subiect? pentru că am avut de curând acest înțeles, care poate fi într-o anumită valoare de adevăr, și care pe mine mă face să îmi doresc să găsesc moduri de intercațiune diferite de cele anterioare. Poate că nu e musai să alegem izolarea atunci când simțim puternic judecata celorlalți și nepotrivirea din felul de a fi; poate că pentru început, e suficient să ne așezăm în centrul nostru de fiecare dată când apare evidentă diferența și de acolo, din centru, să îi spunem: „îmi pare rău dacă felul meu de a fi te-a făcut să simți acest disconfort, el este doar o iluzie pe care tu ai decodificat-o astfel, nu sunt eu. Dacă poți înțelege asta, relația noastră ar putea fi cu adevărat onestă și hrănitoare, așa cum e atunci când merg în natură la munte, pe poteci sau prin păduri. Și ar fi poate acea relație care ar schimba paradigma „irealului” pe care îl punctăm acum.”
***
În ultimele zile mi-a sunat tot mai des în urechea dinăuntru o urare de drum lung dar și de rămas bun, și pe care am spus-o cu cel mai deplin senin și echilibru de fiecare dată, cu voce tare sau în gând:
Sunt zile când viața mă scoate ușor din fluxul ei și mă așază pe o margine în contemplare; atunci mă simt „ca și cum sunt între două lumi” dar am și privilegiul să asist neutru la ce trăiesc.
Deunăzi am privit din nou copacul de lângă fereastră și i-am văzut creanga atârnândă. Povestea ei m-a surprins la vremea respectivă: cam acum vreo opt-nouă luni din copac a crescut brusc o creangă mai lungă decât celelalte și aproape că voia să îmi atingă geamul. I-am privit mirată călătoria și o așteptam să ajungă. Apoi, într-o dimineață, am văzut-o ruptă sub greutatea frunzelor bogate. S-a lipit de trunchi și a rămas acolo, privind pământul sub anotimpuri, neputând să se desprindă încă de restul, murind tăcut. Și acum este o creangă uscată plină de frunze uscate, singura cu frunze din tot copacul. Atârnă ciudat spre pământ, ținându-se printr-o strânsoare inexplicabilă de ceea ce a fost cândva corpul ce a născut-o.
Sunt în acele zile în care viața m-a scos ușor din fluxul ei și m-a așezat pe o margine în contemplare. Îmi văd limpede vreo câteva crengi uscate ce îmi atârnă încă de suflet și pe care le țin, cu o strânsoare inexplicabilă lângă ființa ce le-a născut.
În acea seară am pornit să explorăm țărmul; eram de ceva timp pe plajă și mă simțeam ca anesteziată de mulțimea gălăgioasă din jur, de zgomotul puternic ce se ridica de oriunde: valurile erau date la maximum, briza însăși se auzea puternic, până și gândurile vecinilor de cearceaf îmi vizitau interiorul cu o nonșalanță rară.
Așa că spre apus am pornit în lung de țărm, în explorare. Am parcurs porțiunea de plajă cunoscută deja de câteva zile, am traversat un dig și am ajuns la o deschidere uimitoare: era un spațiu „curat” unde domnea de demult pacea; valurile aveau o moliciune caldă, învăluitoare. Briza îmi mângâia catifelat obrajii, iar de nicăieri, din apă, din aer și mai ales din dedesubtul plajei, o căldură maternă mă cuprindea ca într-un pântec binecuvântat. Înaintam cu uimire, simțindu-mă firesc. Era o plajă aproape spațială, uimitor de largă și de întinsă, așezată în amfiteatru. Mergeam de-a lungul țărmului pleoscăind apa cu picioarele, simțeam cum totul în acel aer mă înțelegea, mă accepta cu tot ce am și sunt. Înaintam printre stropii calzi din apus și mă impregnam de tot frumosul din acel univers. Ceva mai încolo, pe partea mai înaltă a plajei am zărit și întârziații de peste zi, vreo șapte răzleți, ca șapte poluri spațiate și printre ei trei nudiști: doi, în picioare cu fața spre spinarea unduitoare a mării, unul încă întins pe cearceaf, contopit cu pământul.
Înaintam jucăuș prin spuma apei ce îmi cuprindea gleznele unduitor și simțeam naturalețea, firescul, libertatea ce aparțineau acelui loc. Am trecut pe lângă privirile oamenilor de acolo, i-am privit la rândul meu cu ușoară curiozitate și binețe.
La întoarcere, în sens invers am regăsit aceeași rarefiere, aceeași liniște; amorțeala îmi trecuse, simțeam o revigorare demult uitată și mi-am aflat brusc celelalte ființe, materializate, plimbându-se de-a lungul acelui țărm alături de mine, cea de acum: puștoaica ce se bucura de jocul cu valurile, femeia îndrăgostită ce trăia emoția iubirii din nou, femeia înțeleaptă ce cuprindea aprobator, liniștit ce vedea în jur, și le acoperea pe toate cu un zâmbet luminos.
***
Pe nedrept cred, asociem comunicarea doar cuvintelor.
Nu știu cum ajunsesem pe acea margine de drum; în fața mea se afla întinderea albastră a cerului iar în jos apa care curgea repede. Stăteam de o vreme acolo privind în față și înțelegeam că nu mai aveam prea mult de stat; ori aveam să fac drumul înapoi, ori aveam să încerc saltul. Știam că nu sunt deloc o bună înotătoare și că orice continuare fericită a saltului avea să fie rezultatul unui miracol; știam că ar fi fost necesar să fi ajuns în acel punct în care să simt că totul, absolut totul nu ar mai fi contat: nu aș mai fi avut nimic de pierdut și nici nimic de așteptat. Drumul înapoi era la fel de prăfuit cum îl știam, avea aceleași onduleuri și întreruperi, aceleași meandre familiare, aceeași platitudine...
Priveam zarea și priveam hăul; să continui ar fi însemnat să accept saltul, să mi-l asum cu tot ceea ce presupunea el: încă un eșec sau o frumoasă continuare în necunoscut. În față ar fi fost deopotrivă intrarea într-o altă lume, oricare va fi fost ea, dar și eventualitatea zdrobirii de vreuna din stânci. M-am gândit apoi și la cum ar fi fost mai potrivit să sar ca să minimizez rănile. Stând acolo, pe acea margine am înțeles brusc că deși erau trei variante, așa cum eram în acel moment nu puteam accepta decât două dintre ele: să aștept încă o vreme sau să fac saltul în gol.
Când mă refer la o anume stare mă gândesc la acele momente când e ca și cum stai în fața unei uși pe care trebuie doar să o deschizi și totuși, deși ai cheia sau știi că e descuiată, rămâi acolo, în prag așteptând ceva: poate aștepți să dispară teama de ceea ce vei descoperi dincolo de acea ușă, poate un semn din partea cealaltă care să îți arate încurajare, poate îți iei timpul ca să lași să se scurgă imensa greutate pe care o simți în corp și care te împiedică să faci gestul decisiv, gestul care te duce dintr-o parte în alta a pragului.
***
Sunt situații când rămâi neclintit în viață, ca în fața unui prag și nu ai forța să faci pasul; te simți cumva suspendat și de cele mai multe ori așa este și doar atât poți să faci: să stai și să lași să treacă o vreme până când îți devine clar ce cale vei urma. Așa se întâmplă la orice trecere dinspre un aici înspre un acolo sau invers și pentru oamenii obișnuiți să facă mereu câte ceva, această etapă e văzută ca o provocare de a face ceva.
Mărturisesc că nu am stat niciodată cu adevărat în această etapă, să o las să dispară singură ci am provocat o mulțime de situații care, de cele mai multe ori mi-au adus și mai multă agitație, tumult, presiune.
Există această anume stare chiar și în conversație când crezi că ceea ce vrei să spui la un moment dat nu poate prinde formă și stai așa, simțind cum vorbele sunt ca înaintea pragului dar nu pot trece în grai pentru că te temi că forma în care se înșiruie poate crea disconfort sau poate răni, sau nu știi ce reacție vor stârni, sau ești încă tulbure în privința intenției a ceea ce ai vrea să zici.
Unii oameni spun că indiferent ce se întâmplă este mai bine să comunici, să fii activ, să faci gesturi, să treci peste greutatea înfăptuirii acțiunii în sine; alții zic să stai și doar să observi acea stare, să o lași să se dilueze, să dispară singură.
Până una alta, azi e început de week end și e una din acele anume stări.
